Cuvântul lui Brătianu valora mai mult decât o sută de ambasadori

În noaptea de 3 spre 4 mai 1891, la Florica, la finalul unei zile cu „furtună şi cutremur”, închidea ochii Ion C. Brătianu. Acela al cărui cuvânt – afirma Bismarck – „valora mai mult decât o sută de ambasadori”. La 120 de ani de la dispariţia „monumentului” Brătianu, „Historia” vă propune o trecere în revistă a celor mai importante momente ale agitatei sale vieţi politice;începem cu tânărul-Brătianu, care primise botezul insurecţiei revoluţionare la Paris, în februarie 1848, şi sfârşim cu marele om de stat-Brătianu, la moartea căruia Regele a plâns.

Inspirată de revoluţia franceză, dar marcată profund de trecerea viforoasă a lui Napoleon, burghezia europeană a declanşat un veritabil război contra sistemului feudal şi a cutumelor sale înrobitoare pentru cine nu era nobil ori creştin. Având la început câmp de luptă saloanele şi societăţile secrete, puţin cate puţin, acest război a ieşit in stradă, împânzind oraşele cu baricade, oraşele fiind citadelele burgheziei acelor timpuri. Arma de luptă era programul revoluţionar liberal, lozinca utopică, însă perfectă ideologic:„Dreptate, Egalitate, Libertate” şi emanci­parea naţională... Deşi nu se poate susţine că poporul înţelegea mare lucru, faptul că se vorbea în numele lui, că era chemat să con­cretizeze promisiunile programului revoluţionar, l-a măgulit. Atragerea poporului de partea sa, îndeosebi a celui urban, a fost prima victorie a burgheziei şi, totodată, condiţia sine qua nona generalizării acestui război special. Cine erau conducătorii? În majoritate, odrasle de mici sau mari feudali, rareori de burghezi. Trimişi în Franţa la învăţătură, ei au primit lumina revoluţionară în lojele de rit francez. Când s-au întors acasă, au ridicat steagul şi au por­nit lupta. Se întorceau nu împotriva părinţilor, care au minimalizat acest fenomen, considerându-l un moft de adolescenţă întârziată, ci împotriva sistemului în care, fireşte, pă­rinţii lor ocupau diferite funcţii, conform rangului. Anul 1848 a repre­zentat etapa explozivă la nivel european a acestui război şi prima pre­luare a puterii de către secţiile naţionale ale conducerii masonice revoluţionare.

Primii paşi ai lui Brătianu pe scena politică autohtonă

În fruntea secţiei valahe – componentă a Partidei Naţionale a românilor – se afla Ion C. Brătianu, un tânăr în vârstă de 27 de ani, originar din Piteşti. După ce primise botezul insurecţiei revoluţionare la Paris în februarie 1848, se întorsese cu tovarăşii săi de luptă şi de idei în ţară, ferm hotărât să împlinească, sau cel puţin să „planteze” în min­tea şi inima poporului său, idealurile în care credea şi care, singurele în opinia sa, puteau garanta viitorul străvechii Dacoromânii. Dar revoluţia – plănuită să izbucnească la 11 aprilie concomitent la Ploieşti, Izlaz şi Bucureşti – a fost amânată din cauza prudenţei guvernului revoluţionar francez, care a oferit în schimb sprijin diplomatic la Constantinopole.

La 10 mai – dată ce va marca simbolic cele mai de seamă victorii ale Partidei Naţionale – a luat fiinţă „Comitetul revoluţionar din Ţara Românească”, care a ales o „Co­misie executivă” cu puteri depline în organizarea şi conducerea revolu­ţiei. Cu toate că era în legătură directă cu Centrul de la Paris, Ion C. Brătianu s-a mulţumit doar cu rolul de membru al „Comitetului revolu­ţionar”, politica aceasta de activitate în umbră fiindu-i caracteristică până în preajma războiului din 1877, ceea ce, desigur, nu însemna că rolul său era cumva secundar. Dimpotrivă. Revenind la acest prim mare pas pe scena politică românească, trebuie precizat că Ion Brătianu a fost cel care a supravegheat definitivarea „programului revoluţiei” şi că tot el a insistat să fie ales C. A. Rosetti în „Comisia Executivă” în locul lui Ion Ghica, trimis la Frankfurt şi Constantinopole ca „agent confidenţial”. Aceste două iniţiative vor cântări greu în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor văzută din unghiul naţionalismului luminat.

„Tricolorul”, cea mai importantă înfăptuire a revoluţiei burgheze

Întrucât scopul „de urgenţă” dar şi de viitor al Partidei Naţionale consta în îndepărtarea influenţei ruseşti, Comitetul l-a instruit pe Ion Ghica să obţină sprijinul Înaltei Porţi, chiar să ceară guvernu­lui otoman ca, de comun acord cu principalele cabinete ale Europei, să pună capăt oricărei intervenţii ale agenţilor Ţarului sau ale armatei ruse în Principate. La sosirea comisarului Porţii, Talaat Efendi, Ion C. Brătianu şi alţi membri ai Comitetului i-au înmânat un Memoriu în care se stipula înlăturarea Regulamentului Organic, formarea unei Adunări na­ţionale şi întocmirea unei Constituţii democratice. În subsidiar, au­torii Memoriului invocau dreptul de autonomie al ţării, garantat prin „Capitulaţii” şi reconfirmat recent prin tratate internaţio­nale.

Câteva zile mai târziu, în ziua de vineri, 11 iunie 1848, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi alţii au înmânat Programul revoluţionar Domnitorului Gheorghe Bibescu. Acesta, „văzând stăruinţa poporului”, l-a aprobat imediat, fiind de acord şi cu alcătuirea „guvernului provizoriu” propus de Nicolae Golescu şi de I. C. Brătianu. Peste trei zile, în urma protestelor vehe­mente ale consulul ţarist Pavel Kotzebue, Domnitorul a abdicat, lăsând cârma ţării în grija guvernului său legal, fals numit provizoriu. Pe străzi a răsunat atunci lozinca „Trăiască libertatea! Trăiască România!”.

Stăpâni pe situaţie, revoluţionarii au format un guvern în care Ion C. Bratianu, Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti şi A. C. Golescu au fost numiţi secretari. În aceeaşi zi, 14 iunie 1848, guvernul a decretat ca steagul ţării să fie tricolorul:albastru, galben şi roşu cu deviza „Dreptate-Frăţie”. Alături de conturarea conştiinţei naţionale, „tricolorul” este cea mai importantă înfăptuire a revoluţiei burgheze.

Al. Ioan I Cuza Fotografie de Szathmari

Domiciliu forţat în Franţa

Hăr­ţuiţi neîncetat de Rusia, arestaţi şi izgoniţi de oştile otomane – în urma ultimatumului dat de Ţar guvernului otoman –, revoluţionarii valahi au luat calea exilului, marea lor majoritate ajungând în Franţa. Aici şi în Belgia grupul de revolu­ţionari romani va redacta revista „Republica Româna”. Apoi, implicat într-un complot contra celui care „a trădat Republica Franceză”, împă­ratul Napoleon al III-lea, Ion C. Brătianu va avea mari probleme, reuşind în cele din urma să se disculpe. Va fi totuşi condamnat la trei ani de domiciliu forţat şi la plata a 500 de franci amendă pentru deţinerea clandestină a unei prese de tipărit. După un an „de supraveghere”, la 1 iulie 1856, Brătianu a fost graţiat. Timpul pe­trecut în regim de domiciliu forţat i-a servit pentru a-şi apropia oa­meni cu pondere în statul francez, precum prinţul Jerome Bonaparte şi E. A. Thouvenel, căruia i-a adresat un memoriu în care expunea statutul special al Principatelor în cadrul Imperiului Otoman, pericolul ţarist şi interesele pe care ar trebui să le urmărească Franţa în „Chestiunea Orientului”. Acest memoriu îl va influenţa pe Napoleon şi, implicit, va fi hotărâtor pentru fondarea Statului Român.

Brătianu, la Dusseldorf, pentru a organiza călătoria lui Carol de Hohenzollern

Revenit în ţară cu grupul de exilaţi paşoptişti, Ion C. Brătianu s-a angajat în lupta pentru Unire. În concordanţă cu membrii Partidei Naţionale din cele două principate, a contribuit la redactarea celor patru mari doleanţe naţionale:1) Uni­rea, 2) Autonomia, 3) Guvern constituţional şl 4) Prinţ străin, care vor fi acceptate de Adunarea ad-hoc. Ridicând aproape zilnic masele popula­re în sprijinul ideilor exprimate de paşoptişti, a reuşit împreună cu prietenii săi să impună atât dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, cât şi acordul noului Domnitor asupra caracterului de tranziţie a dom­niei sale. Într-un timp record, de numai şapte ani, Partida Naţională a dat viaţă programului paşoptist şi, rând pe rând, celor patru dorinţe naţio­nale. Numit o singură dată ministru sub sceptrul lui Cuza, în guvernul lui Nicolae Golescu, Ion C. Brătianu s-a zbătut pentru fondarea unor instituţii financiare care să accelereze desprinderea de sistemul otoman. Tot el va saluta, la 11 decembrie 1861, fondarea Tronului României. De altfel, apropiindu-se momentul aducerii Prinţului străin, la 18 noiembrie 1865 a plecat la Paris pentru a sonda această posibilitate. În memoriul remis la 1 martie Împăratului, l-a propus pe Carol de Hohenzollern, înrudit pe linie maternă cu familia Bonaparte. Acceptându-i-se propunerea, s-a deplasat la Dusseldorf şi a stabilit plecarea spre Bucureşti a viitorului Domnitor, care a fost uns ca principe la 10 mai 1866. Revenit în ţară, a fost ales deputat în Constituantă şi ministru de finanţe în guvernul de coaliţie condus de Lascăr Catargiu, unul dintre Locotenenţii Domneşti. Va avea de suferit pe nedrept în vara anului 1870, în urma acţiunii anti-carliste declanşate de Eugeniu Carada, concretizată în ridicola „Republică de la Ploieşti”.

„Patria nu se vinde, se conservă!”

Brătianu şi-a exprimat mâhnirea la vestea înfrângerii lui Napoleon al III-lea în războiul franco-prusac, considerând că arborând „drapelul emancipării naţionalităţilor”, acesta avea dreptul din partea României şi Italiei la „veşnica lor recunoştinţă”. Alături de Mihail Kogălniceanu, C. A. Rosetti, Dimitrie A. Sturdza, Ion Ghica, fraţii Goleşti şi alţii, a pus – în mai 1875 – bazele Partidului Naţional Liberal. Numit pentru prima dată prim-ministru la 24 iulie 1876, Ion C. Brătianu va avea un rol decisiv în stabilirea drep­turilor României în cazul participării ei la războiul ruso-turc. Astfel, la întâlnirea de la Llvadia cu Ţarul şi miniştrii săi, a obţinut recunoaşterea existenţei politice a României şi dreptul ei de a încheia tratate. Bizuindu-se pe iminenţa războiului şi pe garanţia oferită de Casa de Hohenzollern, domnitoare în Germania, a fost de părere ca poate fi proclamată Independenţa de Stat, declarată oficial în data de 10 mai 1877.

Bănuielile în ceea ce-i privea pe ruşi s-au confirmat, aceştia părăsind ţara numai după al treilea ultimatum dat de împăratul Wilhelm I, şeful Casei de Hohenzollern! Ce s-ar fi întâmplat cu Vodă Cuza pe tron? Ne-a ferit Dumnezeu de răspuns. Independenţa, mai corect spus Neatârnarea, a fost recunoscută oficial pe plan european la Congresul de la Berlin din 1878. Memorabile rămân cuvintele lui Brătianu adresate cancelarului Bismark, care considera că în locul Basarabiei revendicate de ruşi, românii pot cere oricât pământ în Dobrogea:„Principe, nu suntem putere mare ca să putem cuceri în alte părţi şi Patria nu se vinde, se conservă!”. În consecinţă, la întoarcerea in ţară, va refuza să ratifice pierderea celor trei judeţe din sudul Basarabiei.

Carol I:„Pururea voi păstra o vie recunoştinţă pentru concursul luminat şi patriotic ce mi-ai dat”

Marea nedreptate făcută naţiunii române a fost pusă pe seama ran­gului minor, de Principat, al României. După ce supravieţuise ca prin minune unui atentat în ziua de 2 decembrie 1880, Ion C. Brătianu s-a dedicat exclusiv înfăptuirii Regatului, proclamat la 14 martie 1881. După o scurtă vacanţă, când a părăsit funcţia de şef al guvernului, care i-a revenit fratelui său Dumitru Brătianu, sub guvernarea căruia la 10 mai fusese încoronat Carol I, Ion C. Brătianu a acţionat pentru întărirea statului. A luptat pentru reintegrarea Dobrogei – veche posesiune a lui Mircea cel Bătrân – şi pentru acordarea unor libertăţi politice evreilor, deşi majoritatea intraseră ilegal în ţară, a tatonat prin intermediul „Societăţii Carpaţi” eventualitatea unei uniri cu Transilvania, a formu­lat deviza „prin noi înşine” care viza dezvoltarea naţională prin propriile mijloace şi capacităţi creative. A apărat, secondat de C. A. Rosetti, proprietăţile ţărăneşti şi s-a preocupat de crearea industriei romaneşti, luând ca exemplu Statele Unite ale Americii. De asemenea, a acordat o mare atenţie instituţiilor financiare. În 1883, ascultând şi considerând îndreptăţită opinia lui D. A. Sturdza de a apropia România de Puterile Centrale, a încheiat un acord secret cu acestea împotriva ameninţării ţariste. Pe plan european numele său nu a mai fost asociat cu o ţară mică şi neputincioasă:deve­nise un foarte stimat prim-ministru. Bismarck însuşi va afirma că un cuvânt al lui Ion C. Brătianu „valora mai mult decât o sută de ambasadori”!

Timpul, însă, nu stă în loc. Erodat de o lungă guvernare, dar şi de vârstă, marele om de stat român a demisionat la 19 martie 1888. Cu ocazia zilei onomastice, Regele Carol I i-a scris:„Pururea voi păstra o vie recunoştinţă pentru concursul luminat şi patriotic ce mi-ai dat la acel lung şir de ani în care s-au săvârşit faptele tale mari, înscrise ca o falnică podoabă în istoria noastră naţională!”. Ion C. Brătianu a murit în noaptea de 3/4 mai 1891, la Florica, într-o zi „cu furtună şi cutremur”. În semn de rămas bun, Regele, plângând, i-a sărutat mâna.