Cum devin vârfurile României interbelice „duşmani ai poporului”. Studiu de caz: familia Sachelarie

Adepţi ai valorilor democrate, ridicaţi prin muncă și educaţie, membrii familiei SachelarieȘerbănescu sunt actori implicaţi în istoria ultimului veac al României. Alexandru Sachelarie a fost un tehnocrat, conducând administraţia statului mai bine de 20 de ani, înainte și după Unirea din 1918, în virtutea funcţiei făcând parte din „înalta societate” a Regatului. Unul dintre fraţii soţiei a fost Nicolae Rădescu, erou al Marelui Război și ultimul prim-ministru democrat al României după cea de-a doua conflagraţie mondială. Cei trei copii Sachelarie au fost juriști de prestigiu în perioada interbelică, cu pregătire multidisciplinară. După acapararea puterii politice de către comuniști, în 1945, toate acestea au constituit capete de acuzare în faţa judecăţii „reprezentanţilor poporului”. Daţi afară din servicii, cu locuinţele naţionalizate, au găsit forţa de a nu se lăsa înfrânţi, reușind, mai ales prin a doua generaţie, să fie învingători. Destinul unei familii, care seamănă cu destinul ţării – iar paginile care urmează le recuperează istoria şi, mai cu seamă, trecutul unionist.

Tehnocratul Alexandru Sachelarie, carieră longevivă în Ministerul de Interne

Alexandru Sachelarie s-a născut la 20 martie 1863 în București. De profesie avocat, obţinuse titlul de doctor în Drept la Bruxelles. Din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a devenit funcţionar în cadrul Ministerului de Interne, iar din 1901 până la pensionare, în 1923, a fost directorul general al uneia dintre cele mai importante departamente ale acestui minister – Direcţia Administraţiei Generale, Personalului și Statisticii (pentru scurte perioade s-a numit şi Direcţia Administraţiei Generale, Personalului și Contenciosului sau Direcţia Administraţiei Generale, Personalului și Siguranţei Generale).

Alexandru Sachelarie era un tehnocrat, care a condus administraţia statului în timpul tuturor guvernelor care s-au succedat, timp de mai bine de 20 de ani, sub regii României Carol I și Ferdinand I Întregitorul. Miniștrii de Interne cu care a lucrat au fost personalităţi cu rezonanţă în istoria noastră: Vasile Lascăr, George Gr. Cantacuzino, Ion I.C. Brătianu, Mihail Pherekyde, Alexandru Marghiloman, Constantin C. Arion, Take Ionescu, Vasile G. Morţun, Alexandru Constantinescu („Porcul”), g-ral. Arthur Văitoianu, George G. Mârzescu, g-ral. Alexandru Averescu, dr. Nicolae Lupu, Constantin Argetoianu. Pentru serviciul său, Al. Sachelarie a fost decorat cu ordine și medalii ale României: Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer și în grad de comandor, Ordinul „Coroana României” în grad de comandor, Medalia Jubiliară, Medalia „Bărbăţie și Credinţă” cl. I, Medalia „Avântul Ţării”, Crucea „Meritul Sanitar” cl. I etc. Din martie 1907, împreună cu mai mulţi funcţionari din Ministerul de Interne, Alexandru Sachelarie începe să editeze o „publicaţiune lunară de administraţie și poliţie”, intitulată „Curierul administrativ”.

Căsătorit cu sora lui Nicolae Rădescu, viitorul prim-ministru

La 26 august 1893, la primăria din București s-a oficiat căsătoria civilă dintre Maria Rădescu și Alexandru Sachelarie. În aceeași zi, la Biserica Albă, vicarul mitropolit al Munteniei îi cunună religios. Originară din Păușești Otăsău, judeţul Vâlcea, Maria avea doar 17 ani și era una dintre surorile viitorului prim-ministru al României, Nicolae Rădescu. Relaţia dintre fraţi a fost una foarte puternică, Nicu (așa cum i se spunea în familie) fiind o prezenţă constantă în casa familiei Sachelarie, apoi în căminele nepoţilor săi. Maria și Alexandru Sachelarie erau proprietarii unei case pe strada Păstori (mai târziu s-a numit Oiţelor, așa cum se numește și astăzi). Au avut trei copii: Aurelia (Aura, născută în 1894), Henrieta (Rieta, născută în 1897) și Ovidiu/Ovid Alexandru (Vidi, născut în 1906).

În copilărie și adolescenţă, cei trei fraţi organizau serate muzicale și serbări aniversare, în care prezentau familiei mici scenete compuse de ei. Crăciunul și petrecerea de Revelion erau prilejuri pentru a-și etala întreaga măiestrie: decorau casa, împodobeau bradul și împărţeau cadourile pregătite de părinţii lor pentru invitaţi, împreună cu felicitări desenate de Rieta, pe care Aura și Vidi scriau urări. În 1913, de exemplu, pentru „unchiul Nicu” au scris: „De ce pân’la vremea asta / Nu m-am însurat? Ia ghici? / Am vrut părul tot să- mi cadă, / Să-mi văd coarnele de mici”.

Aura Sachelarie: „Sunt prima femeie în barou a cărei înscriere n-a mai fost contestată”

Toţi copiii familiei Sachelarie au urmat cariera tatălui, dar, pe lângă Drept, au absolvit și facultăţile de Litere și Filosofie și au urmat cursuri la Conservator. Aura a obţinut licenţa în Drept în iulie 1916, în Filosofie (aprilie 1919) și în Filologie modernă, specialitatea limba și literatura franceză (iulie 1919), la Universitatea din București. A fost colaborator permanent al revistei „Curierul administrativ”, dar și al revistei „Ilustraţiunea română”, unde publica articole la rubricile „Însemnările gospodinei“ (sau „Carnetul gospodinei“) și „Arta în interior“. În iulie 1920, Aura Sachelarie a obţinut titlul de doctor în Filosofie și Litere, specialitatea Filosofie, la Universitatea din București, cu tema „Idealul în sculptura clasică și în cea modernă“. Așa cum mărturisea într-un interviu acordat revistei „Ilustraţiunea română” (inserat în articolul semnat de W. Șerban, „Jubileul de zece ani al femeii-avocat“, martie 1933), Aura „ţintea să plece în Italia să se specializeze în estetică. Vremurile tulburi au împiedicat-o și, voind să aibă o profesie, s-a înscris în barou. Cu puţin timp mai înainte, ca o accentuare a feminităţii ei, a făcut practică timp de patru luni la restaurantul Capșa, având o adevărată vocaţie pentru arta culinară. De altfel, a scris și o carte: «Arta și știinţa bucătăriei», lucrare astăzi epuizată; apoi s-a îndreptat spre bară”. Într-o lume a bărbaţilor, a reușit să intre în avocatură și să performeze: „Am debutat la Curtea cu juri într-un proces de pruncucidere. Am avut emoţia necunoscutului, care însă nu mi-a dăunat. Eram decisă, dacă eșuez, să nu mai apar a doua oară. Clienta mea a fost achitată, Curtea m-a felicitat. În aceeași toamnă, am intrat ca secretară la d. avocat G. Petrovici și tot atunci am ţinut și o conferinţă despre «Ideea de drept și dreptate», care a fost premiată de barou. După aceea am devenit secretara conferinţelor de stagiu. Colegii m-au primit foarte bine. Sunt prima femeie în barou a cărei înscriere n-a mai fost contestată”.

Împreună cu sora sa, Aura a scris, deci, o carte cu titlul Arta și știinţa în bucătărie18, publicată în 1921, care s-a bucurat de un succes deosebit. Volumul nu conţinea doar reţete, ci și diete, idei pentru aranjarea mesei, explicaţii știinţifice pentru alegerea anumitor alimente. Era ceva nou pentru acele vremuri. Singură, a mai scris o carte de gastronomie, în 1930, intitulată Manual de bucătărie economică și practică. Frumoasă, curajoasă, foarte activă și un avocat de succes, Aura Sachelarie și-a construit o carieră în perioada interbelică. A fost secretar general al Asociaţiei Magistraţilor și Avocaţilor (AMA), dar și acţionar în mai multe întreprinderi comerciale: Galeriile Lafayette, societatea „Hexan” (de produse medicale, care-și avea sediul într-o casă primită moștenire de la părinţi, pe Șoseaua Giurgiului), „Jianu Palace” (al cărei obiect de activitate era cumpărarea și vânzarea de imobile, administrarea și exploatarea lor, închirierea și subînchirierea), „Incolemn” etc. La fel ca familia surorii sale, în timpul secetei din Moldova din 1947, prin intermediul Crucii Roșii, Aura a primit la ea și a întreţinut un băiat. În copilărie și prima tinereţe, cele două surori au avut o pasiune comună: pirogravura. Desenau pe lemn, apoi pirogravau portrete și peisaje, pe care le ofereau cadou, așa cum au făcut-o și în 1918, când au trimis daruri Reginei Maria, generalului Berthelot și șefului Misiunii americane la București.

Henrieta Sachelarie, şefa Contenciosului din Ministerul Sănătăţii, îndepărtată din serviciu în 1948

Henrieta este cel de-al doilea copil al familiei Maria și Alexandru Sachelarie. După absolvirea liceului, s-a înscris la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București, în septembrie 1919 Ministerul Instrucţiunii și Cultelor acordându-i autorizaţia de a preda cursuri de pian în învăţământul particular. Diploma de licenţă în Drept i-a fost eliberată de Universitatea din Iași, în aprilie 1919, iar în anul următor a obţinut alte două diplome de licenţă, la Universitatea din București: în Filosofie și în Filologia modernă, specialitatea Limba și Literatura Franceză. Încă din timpul studenţiei a publicat în ziarul „Universul” articole prin care a dorit să demonstreze capacitatea de integrare în viaţă a tinerilor și, mai cu seamă, rolul femeii în societate. Din 1925 a devenit avocat public în cadrul Contenciosului din Ministerul Muncii, Sănătăţii și Ocrotirilor Sociale, obţinând, succesiv, gradele III, II și I, iar de la 1 septembrie 1945 a devenit șefa Contenciosului, colaboratoare a dr. Dumitru Bagdasar. Cu toate că-și începuse deja cariera de avocat, în anul 1928 Henrieta Sachelarie a obţinut doctoratul în Filosofie și Litere, cu tema „Pesimismul în poezia lui Eminescu“.

Împreună cu Sever Alexandrescu și fratele ei, Ovid Sachelarie, a elaborat „Codul legislaţiei sanitare”, în anul 1935. S-a căsătorit cu Nicolae Șerbănescu, magistrat la Curtea Superioară Administrativă, și au avut împreună doi copii: Gheorghe (Gigi, inginer seismolog) și Alexandru (Sandy, reputat cercetător, medic și profesor de Neurologie, decorat în anul 2000 cu Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer). Deși sprijinită de ministrul Sănătăţii, dr. Florica Bagdasar, în „Monitorul Oficial” din 16 iulie 1947 s-a publicat decizia minitrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrășcanu, de „aprobare” a cererii H. Șerbănescu de pensionare începând cu 1 septembrie.

Această decizie a încălcat concluziile comisiei de anchetă asupra activităţii sale: „Șerbănescu Henriette, avocat consilier și director al Contenciosului Ministerului Sănătăţii Publice, singura avocată onorată cu gradul de consilier și cu răspunderea de director de Contencios, pentru meritele sale excepţionale pe tărâmul juridic, administrativ și legislativ și pentru devotamentul cu care a servit Statul timp de 25 de ani. Foarte muncitoare, foarte pricepută, cu mare cultură juridică generală și de specialitate, este autoarea iniţială a atâtor legi privitoare la acest minister. Obiectivitatea și integritatea D-sale fac ca avizele și consiliile ce le dă să fie totdeauna primite și urmate. Prin ţinuta D-sale a menţinut același spirit de onestitate, de seriozitate și de obiectivitate știinţifică în toţi membrii acestui contencios. Absolut necesară Ministerului, însăși D-na Ministru, Dr. Florica Bagdasar, i-a reînnoit încrederea, prin decizia ministerială de reconfirmare în Direcţia Contenciosului, chiar acum câteva zile, în timpul lucrărilor acestei comisiuni. Nu putem concepe că un director de contencios și mai puţin unul ca D-sa poate fi calificat ca împovărând bugetul Statului prin lipsa sa de randament. Cum alte motive nu ni se dau, nu putem lua asupra noastră această nedreaptă calificare”. Decizia de pensionare nu a fost aplicată, în octombrie 1947 fiind repartizată la Ministerul Industriei și Comerţului, unde a lucrat, în calitate de avocat principal, la Secţia Contencios-Sabotaj din Controlul Economic. În cele din urmă, a fost îndepărtată din serviciu la 15 mai 1948, refuzându-i-se înscrierea în Colegiul avocaţilor din Judeţul Ilfov.

Ovidiu Sachelarie, îndepărtat de la catedră şi din avocatură în 1947-1948

 Ovidiu și-a dedicat întreaga carieră știinţei juridice, fiind magistrat și profesor universitar. A obţinut licenţa la Universitatea din București, în 1927, apoi doctoratul în Drept (1930). Timp de doi ani (1927-1929) a fost avocat în Baroul Ilfov, apoi a intrat în magistratură (de unde a fost epurat în 1946). În paralel, a profesat şi la Facultatea de Drept din Bucureşti (asistent în 1937, conferenţiar în 1946). A fost autorul a numeroase studii juridice. Şi de la catedră a fost îndepărtat în octombrie 1947. În perioada interbelică a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler și de ofiţer. În perioada 1946-1948 a practicat avocatura în Baroul Ilfov, de unde a fost îndepărtat, după apariţia legii de înfiinţare a colegiilor de avocaţi.

Vina comună: sprijinirea generalului Nicolae Rădescu

De altfel, tuturor membrilor familiei Sachelarie-Șerbănescu le-au fost respinse cererile de primire în acest nou organism, motivele fiind gradul de rudenie cu fostul prim-ministru, generalul Nicolae Rădescu, și opţiunile lor asumat democratice. În oglindă, unicul fiu al generalului, Radu Nicolae Florea Rădescu, militant comunist în ilegalitate, a devenit, după 6 martie 1945, comisar în poliţia comunizată, anchetator în lotul conducătorilor P.N.Ţ. și ofiţer de Securitate în 1948; opţiunile politice diferite îl înstrăinaseră de tatăl său și de familia acestuia. Pe unchiul lor, toţi cei trei nepoţi l-au sprijinit în timpul prigoanei declanșate de autorităţile comuniste, după îndepărtarea sa de la șefia guvernului: Rieta, acceptând, împreună cu întreaga sa familie, supravegherea strictă a agenţilor de poliţie comuniști, i-a oferit un cămin generalului din mai 1945 până în iunie 1946; Ovid îi furniza consultanţă juridică în demersurile sale pentru fondarea unui nou partid politic; Aura i-a oferit o invitaţie fictivă la masă în ziua stabilită pentru plecarea din ţară, pentru a se sustrage vigilenţei supraveghetorilor săi. Sporadic, Rieta și Aura au ţinut legătura cu unchiul lor auto-exilat, până la moartea acestuia, prin intermediul scrisorilor transmise de diplomaţi occidentali.

După preluarea întregii puteri politice de către comuniști, viaţa familiei Sachelarie-Șerbănescu s-a schimbat complet. Rămași fără nicio sursă de venit, cu locuinţele naţionalizate, cei trei fraţi au fost mai uniţi ca oricând, locuind, împreună cu mama lor, în casa Henrietei și a lui Nicolae Șerbănescu, în calitate de chiriași. Adolescenţii Sandy și Gigi și-au ajutat familia, organizând, împreună cu niște prieteni, un mic atelier de pirogravură; au avut câteva comenzi de la Ministerul Sănătăţii, obţinute prin intermediul unor cunoscuţi cumsecade, lucrând puzzle-uri pentru copii cu handicap. Abia după câţiva ani Ovid Sachelarie și Nicolae Șerbănescu au obţinut posturi de muncitori necalificaţi, apoi de normatori și contabili în întreprinderi de stat.

Când își amintește imaginea celor doi în anii ’50, Alexandru Șerbănescu spune că situaţia dificilă îi transformase în proletari, dar că erau „domni muncitori”, nu „tovarăși muncitori”. În anii ’60, Ovid a devenit colaborator, apoi cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, secţia de editare a izvoarelor vechiului drept românesc, într-un colectiv format din foști profesori universitari sau magistraţi de renume. Rând pe rând, Alexandru, Maria și prima generaţie din familia Sachelarie s-au stins. Generalul Nicolae Rădescu a murit și el, departe de ţară, în exilul nord-american. Prin grija nepotului său Sandy (în care și-a regăsit fiul pierdut de vâltoarea istoriei în anii 1944-1946), fostul prim-ministru s-a întors acasă și-și doarme somnul de veci în cavoul familiei Sachelarie-Șerbănescu din Cimitirul Bellu, alături de rudele sale mult iubite.