Cum a ajuns Vlad Țepeș de la erou român la monstrul Dracula?
Imaginile xilografice care îl arătau pe Vlad Țepeș ospătând printre muribunzi nu erau istorie — erau o campanie de denigrare. Iată ce arată, de fapt, istoria reală a lui Vlad al III-lea despre omul pe care românii l-au numit erou.
În iarna anului 1462, o imagine xilografică a început să circule prin tipografiile Europei de limbă germană: un nobil așezat calm la o masă de ospăț, cu paharul ridicat, în timp ce în jurul lui trupuri omenești se zvârcoleau pe pari de lemn. Omul din imagine părea senin. Acesta era scopul. Imaginea nu relata istoria — fabrica un monstru.
Scena pe care dușmanii lui au vrut să o vezi
Pamfletele s-au răspândit rapid, purtate de negustori de-a lungul Rinului și al Dunării, transmise între curți și clerici, citite cu voce tare în taverne. Ele descriau un principe muntean care lua masa printre muribunzi, care fierbea oameni de vii, care obliga mamele să-și mănânce propriii copii. Poveștile deveneau tot mai baroce cu fiecare repovestire, așa cum se întâmplă de obicei atunci când nimeni nu le poate contrazice. Și puțini din Europa Occidentală le puteau contrazice, pentru că puțini puseseră vreodată piciorul în Țara Românească — un mic principat asediat, prins între Imperiul Otoman la sud și Regatul Ungariei la nord, un loc pe care cei mai mulți occidentali abia dacă îl puteau localiza pe hartă.
O scenă medievală în stil de gravură pe lemn, de tipul celor care au circulat prin Europa, înfățișând un domnitor muntean luând masa printre trupuri trase în țeapă.
Omul aflat în centrul acestor pamflete era Vlad al III-lea, domnitor al Țării Românești, născut în jurul anului 1431 și mort spre sfârșitul anului 1476. Domnia lui a fost atât de violentă și atât de disputată încât, șase secole mai târziu, istoricii încă discută ce a făcut cu adevărat. În Occidentul germanofon, el era un sadic. În România și în teritoriile creștine ortodoxe, era ceva mai apropiat de un salvator. Felul în care un singur conducător războinic din secolul al XV-lea a devenit atât cel mai infam torționar al istoriei, cât și un erou național iubit este o poveste despre politică, tiparnițe și cea mai veche lecție a artei guvernării: oamenii care controlează narațiunea controlează moștenirea.
Născut într-o lume care nu îi răsplătea pe cei blânzi
Vlad s-a născut într-o familie deja modelată de violență și de o putere precară. Tatăl său, Vlad Dracul, și-a luat numele de la Ordinul Dragonului (foto) — o confrerie cavalerescă dedicată apărării creștinătății împotriva otomanilor — deși „dracul” în română poartă și un sens secundar mereu prezent: diavolul. Vlad Dracul a ocupat tronul Țării Românești în 1436, iar principatul pe care îl conducea era mai puțin un regat stabil și mai degrabă un punct de presiune, strivit permanent între două mari puteri. Acolo, alianțele se schimbau nu din lașitate, ci din necesitate. Un conducător care alegea tabăra greșită nu pierdea alegerile. Își pierdea capul.
În jurul anului 1442, Vlad Dracul a făcut unul dintre cele mai dureroase calcule pe care le poate face un tată: a trimis doi dintre fiii săi la curtea otomană ca ostatici politici. Vlad, pe atunci poate de unsprezece sau doisprezece ani, și fratele său mai mic, Radu, au petrecut ani în interiorul imperiului sultanului Murad al II-lea, învățând turcește, asimilând strategia militară otomană și observând de aproape cum o superputere imperială își menținea dominația. Era o practică diplomatică destul de obișnuită a epocii — o garanție a bunei purtări a unui conducător vasal — dar pentru Vlad a fost și un creuzet psihologic. S-a întors în Țara Românească înțelegându-i pe otomani din interior: tacticile, structurile de comandă, punctele vulnerabile. Dușmanii săi aveau să folosească mai târziu această perioadă drept dovadă a contaminării sau a depravării. Interpretarea mai onestă este că l-a transformat într-un adversar formidabil de bine informat.