Copilăria tristă a Elisabetei, prima regină a României

Prințesa Elisabeta Paulina Otilia Luiza de Wied a văzut lumina zilei pe 29 decembrie 1843, în Castelul Monrepos din Neuwied. A fost fiica principelui Hermann de Wied și a principesei Maria de Nassau, fiind și cea mai mare dintre copii: Elisabeta  a mai avut doi frați, Wilhelm (22 august 1845-22 octombrie 1907) și Otto (22 noiembrie 1850-18 februarie 1862).

Despre părinții săi, Regina Elisabeta scria că nu s-au cunoscut înainte de căsătorie, așa că venirea sa pe lume nu fusese rodul iubirii, ci al datoriei. Atmosfera de la Neuwied era una tristă și apăsătoare, lipsită de veselie, chiar dacă, pe la vârsta de 4-5 ani, mica principesă era destul de vioaie și plină de viață. Dar ea a avut și neșansa ca ambii părinți să fie bolnavi: tatăl, prințul Hermann, avea tuberculoză, iar mama, Maria de Wied, suferea de un soi de paralizie, așa că nu se putea mișca prea mult. Fratele său mai mic Otto se născuse cu o malformație care a necesitat mai multe operații, viața fiindu-i, timp de 12 ani, atât cât a trăit, un chin continuu, ceea ce a marcat-o pe Elisabeta.

„Delicatețea exagerată nu-și avea locul în casa noastră”

Severitatea și rigiditatea cu care a fost crescută, pedepsele care îi erau aplicate de către guvernantele sale, uneori nejustificat, i-au adus multă tristețe și resemnare. Despre aceste rele tratamente la care a fost supusă a și scris, în 1880, în nuvela Chestiuni supărătoare, unde făcea aluzie la momentele cu pricina din copilărie: „Delicatețea exagerată nu-și avea locul în casa noastră. Era chiar rău văzută: se mânca pâine neagră uscată, fără unt, fără ceva dulce sau acru, mâncarea cea mai simplă cu putință, fără vin, se dormea pe saltele tari”. Scopul acestei educații aproape spartane era acela de a modela caracterul și spiritul viitorilor principi și principese, fiind interzisă și înăbușită orice urmă de imaginație și de visare, mai ales că tânăra Elisabeta avea înclinații către o asemenea stare.

Elisabeta era prima născută a principelui Hermann de Wied și a principesei Maria de Nassau

Într-o scrisoare din 1903, adresată biografului său George Bengescu, Regina Elisabeta scria: „Mama ținea foarte mult la studiile în domeniul științelor, mai ales pentru a combate imaginația, despre care nu voia să audă cu niciun chip. Ca și cum științele ar fi putut să ofere măcar a zecea parte din consolarea pe care ți-o dă această admirabilă prietenă, imaginația, care ne însoțește pe toate drumurile atât de întortocheate și de anevoioase ale vieții. Dacă nu ești Pitagora sau Newton, științele exacte nu-ți pot da aripi ca să ieși din labirinturile vieții. Dar am calculat căderea unui corp și am umplut caiete întregi cu cifre, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să studiez”. Elisabeta a urmat și cursurile unei școli protestante în Franța, unde familia sa a locuit o perioadă, în vederea recuperării fizice a mamei sale. Învățătoare i-a fost o tânără franțuzoaică, domnișoara José, care a ajutat-o să continue să acumuleze și să aprofundeze cunoștințe de matematică, geografie și franceză.

La vârsta de 13 ani, principesa Elisabeta a fost inițiată de tatăl său în filosofie, desen, lectura cronicarilor francezi, păstrând același regim de viață strictă și ordonată, care începea la ora șase dimineața, cu lectura de către mama sa, a unui verset din Biblie. A fost obișnuită și cu actele de caritate, dar și cu acceptarea suferinței fizice, însoțind-o pe mama sa în vizite la spital sau în aziluri pentru copii și săraci. 

Îl cunoaște, la Berlin, pe cel care avea să îi devină socru

Adolescența i-a fost la fel de tristă, deși a reușit să se desprindă periodic de familie, ceea ce îi producea entuziasm, dar și îngrijorare. În 1860 a fost invitată la Curtea de la Berlin, de nașa ei, regina-văduvă Elisabeta de Prusia, în timp ce fratele său, principele Wilhelm, fusese trimis la studii la Basel, prilej de a coresponda și de a-i transmite noutăți de acasă. La Curtea de la Berlin, Elisabeta a făcut o bună impresie, farmecul și inteligența fiindu-i apreciate, fapt pentru care a devenit eligibilă pe lista principeselor care urmau să contracteze o căsătorie. 

Regina Victoria a Marii Britanii a trecut-o pe lista potențialelor logodnice pentru principele moștenitor Eduard (viitorul rege Eduard al VII-lea), care însă o va prefera pe Alexandra, fiica regelui Danemarcei. Regina Victoria nu a renunțat la idee și a prezentat-o celui de-al doilea fiu, ducele Alfred de Edinburgh și Saxa Coburg-Gotha, tatăl viitoarei Regine Maria a României. Întâlnirea celor doi tineri nu a fost de bun augur și, astfel, proiectul de căsătorie s-a încheiat, ducele Alfred căsătorindu-se cu marea ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

La Berlin, tânăra Elisabeta l-a cunoscut pe principele Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul său soț. Tot atunci s-a împrietenit și cu Maria, sora principelui Carol, urmând împreună Academia de Arte Frumoase. În perioada șederii la Berlin, principesa Elisabeta a corespondat cu tatăl ei, care îi declara că îi simte lipsa, dar în același timp o încuraja să învețe să se poarte cu distincție și cu eleganță: „Iată-te, deci, membră a unei societăți distinse, obligată să-ți corectezi atent și permanent fiecare pas. […] Odată cu plecarea ta a dispărut veselia din casă. Puișorul nostru și-a luat zborul. Acum zboară din floare în floare, uneori îl mai înțeapă spinii, dar își continuă cursa fără să-i pese. Să aibă grijă însă la capcanele ce există pe drum”.

Vara la Sankt Petersburg: lecții de pian cu Arthur Rubinstein

După numai șase săptămâni petrecute la Berlin, principesa Elisabeta a revenit acasă, reluându-și locul în familie. La 18 februarie 1862, fratele cel mic, Otto, s-a stins din viață, provocându-i principesei o mare supărare. Consolarea a venit odată cu invitația din partea mătușii sale Elena (fiică a principelui Paul de Würtemberg, căsătorită cu marele duce Mihail Pavlovici al Rusiei, cumnata țarilor Alexandru I și Nicolae I) de a o însoți la Sankt Petersburg, ceea ce a și făcut în vara anului următor. 

Cele trei luni petrecute la Sankt Petersburg au fost pline de surprize frumoase și lipsite întrucâtva de grijile zilnice pe care le avea la Neuwied. Într-o scrisoare pe care i-a trimis-o fratelui său Wilhelm, Elisabeta nota: „Stau de preferință în două încăperi fermecătoare, adică fie în bibliotecă, unde citesc ziare și studiez până la 11:00 noaptea istoria Angliei de Ranke, fie în dormitorul meu puțin mai mare decât cel de la Monrepos, din care am făcut un adevărat sanctuar, un budoar unde sunt adunate toate fotografiile mele. Petrec aici mai multe ore pe zi studiind la pian. Lunea și joia desenez după modele de ghips la muzeu. Marțea, joia și sâmbăta iau lecții de limba rusă, iar duminica fac pianul cu Rubinstein”. Lecțiile de pian cu celebrul Arthur Rubinstein erau o plăcere pentru Elisabeta, care își mărturisea astfel admirația: „Te simți mai degrabă strivit de un asemenea geniu, cum te-ai simți în prezența unui fenomen al naturii”.

La începutul anului 1864, Elisabeta a avut câteva probleme de sănătate, manifestate prin tulburări nervoase, urmate de un episod mai ușor de febră tifoidă, după care, la 5 martie 1864, a primit vestea morții tatălui ei, principele Hermann. Nu a reușit să revină în Germania, fiind slăbită din cauza bolii, fapt pentru care s-a refugiat în studiu, continuând lecțiile de pian cu Clara Schumann, nu mai puțin talentată decât soțul ei, Robert Schumann. Primăvara a vizitat impresionanta Moscovă, iar în toamnă, Elisabeta se întoarce în Germania.

Acest text este un fragment din articolul „Elisabeta, prima noastră regină”, publicat în numărul 230 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com. 

_{Foto sus: Cei trei moștenitori ai familiei de Wied, de la stânga la dreapta: Elisabeta, Otto și Wilhelm}