Charlotte Brontë: talent, dăruire și perseverență

Trei cereri în căsătorie, două relații pasionale, dintre care una cu un bărbat căsătorit:cea mai frumoasă poveste de dragoste despre care Charlotte Brontë nu a scris a fost a ei.

Pe 21 aprilie 1816 se năștea Charlotte Brontë;la 30 iulie 1818, venea pe lume Emily, iar pe 17 ianuarie 1820, în aceeași familie, apărea Anne. Charlotte a avut în total 5 frați:5 surori și un frate. Din nefericire, în 1825 cele două surori mai mari Maria (10 ani) și Elizabeth (9 ani) au murit din cauza condițiilor precare din internatul la care au fost trimise. Suferința și nenorocirile copiilor au apărut, în mare parte, din cauza felului de a fi al tatălui lor:rece și absent. 

Toată viața sa, Charlotte Brontë credea cu disperare că mult mai important decât frumusețea este creierul unui om. De câte ori se uita într-o oglindă sau își vedea imaginea într-o fereastră a casei parohiale din Haworth, nu simțea altceva decât dezamăgire. Era scundă și avea buzele prea mici, iar capul său era prea mare pentru lungimea corpului ei  subțire. 

Charlotte era cel mai aspru critic al ei. Inima ei bătea cu mai multă pasiune  decât a oricărei alte persoane cunoscute de ea, dar se simțea nedrepătățită din cauza înfățisării sale exterioare. Orbită de simpla și subevaluata ei frumusețe, și-a petrecut toată viața dorindu-și a fi diferită.

Pentru Charlotte, înfățisarea sa reprezenta o amintire constantă a nedreptății vieții și asta a determinat-o de mica să se retragă în lumea imaginară a cuvintelor, unde inima conduce întotdeauna creierul și unde iubirea întotdeauna triumfă. Era o lume în care frumusețea nu era o premisă pentru success și unde iubirea învingea totul.

Mulți dintre cei care au fost invitați în casa parohială din Haworth au putut descoperi acel fel de viață în care toate zilele erau exact la fel și în care aceasta aducea prea puține surprize plăcute

Printre paginile cărților „Paradisul Pierdut” și „Călătoria pelerinului”, cei patru copii ai familiei Brontë au descoperit locuri mult mai strălucitoare și mai optimiste decât al lor. Micuța Charlotte râvnea la o lume cu mai multe posibilități, unde finalurile fericite erau scrise de fiecare linie a stiloului și unde vechii dușmani erau alungați în același fel.

Imaginația lui Charlotte era vie și de câte ori ușa era închisă clericilor și enoriașilor, camerele casei parohiale din Haworth erau populate de eroi și eroine care, aproape de fiecare data, își urmau cu bucurie iubirea.

În vreme ce tatăl era ocupat cu studiul lui, Charlotte, Emily, Branwell și Anne au găsit un mod de a împărtăși imaginația lor bogată. Departe de ochii celorlalți, au creat nenumărate aventuri despre călătoriile unor soldați și despre aprigii lor dușmani. Au scris despre bătălii, răzbunări sângeroase, iar Charlotte a schițat regulile iubirii ce i-au guvernat restul vieții.

Nimeni în afară de cei 3 frați ai ei nu-i citeau scrierile, dar, datorită talentului ei, aceasta găsise o libertate pe care viața reală nu i-o oferea unei fete cu deficiențe de vedere a unui umil cleric.

Inspirată de nestăpânitul Lord Byron, de romantismul lui William Wordsworth și de poveștile pe care le citise despre Ducele  de Wellington, primele sale basme s-au transformat curând în povești de dragoste. În spatele hainelor simple, tânăra Charlotte abia se dezlănțuia, iar dorințele și visurile sale au conturat imaginile unor pungași și femei seducătoare ce trăiau într-o lume imaginară numită Angria. 

Puțini ar fi crezut că fata care se ruga în fiecare seară cu sârguință și care a petrecut diminețile de duminică, cu capul plecat, în strana bisericii din Haworth, ascultându-i predicile tatălui despre bunătatea morală, ar fi fost capabilă să realizeze asemenea portrete și povești pentru personajele sale. Această erotică și pasională lume era reală pentru Charlotte, ca pereții de piatră ai casei parohiale,  și era singura asupra căreia avea control total.

Pentru tatăl ei, orele pe care Charlotte le petrecerea ghemuită cu jurnalele ei nu erau nimic altceva decât un semn al unei minți creative. Dacă ar fi încercat să descifreze manuscrisurile, ar fi descoperit o fată a cărei inimă era deja în flăcări, o romantică incurabilă ce refuza să lase realitatea morbidă să pună stăpânire pe idealismul ei.

Pentru cea mai mare parte a timpului, Charlotte și-a păstrat scrierile doar pentru ea, conștientă, poate, că operele sale ar putea fi respinse. Doar cu știrea fratelui și surorilor sale Charlotte avea o dublă și periculoasă viață, zâmbetul său timid ascundea o multitudine de emoții pe care o fată săracă și binecrescută nu ar fi trebuit să le simtă.

Pe măsură ce Charlotte se transforma într-o tânără domnișoară, viziunea sa romantică asupra vieții refuza să se limiteze doar la paginile secrete ale jurnalului ei.

În timp ce alte femei de vârsta sa se plecau în fața taților, fraților și soților lor, Charlotte nu voia să audă de așa ceva. Dacă bărbații dinHaworth nu au căzut la picioarele fetei preotului, au existat alte cereri de la alți bărbați, mai hotărâți, aflați în căutarea iubirii adevărate,  

La puțin timp după cea de-a 23-a aniversare a ei, Charlotte a primit prima sa cerere în căsătorie. A fost o întâmplare nefericită, pentru că Henry Nussery  a fost refuzat. 

Henry, fratele prietenei lui Charlotte, Ellen, absolvise de curând Universitatea Cambridge și își căuta cu disperare o soție, pastor fiind. Cei doi s-au văzut de câteva ori înainte ca Charlotte să viziteze familia Nussey. Cu toate acestea, părerea lui Charlotte despre el nu era una foarte bună. Nici Henry nu știa foarte multe despre Charlotte,  dar asta nu părea a fi o propunere generoasă sau o confesiune patetică a marii iubiri pe care i-o poartă. Deloc. Henry era un bărbat convențional și, în mod formal, și-a așezat intențiile într-o scurtă scrisoare. 

Știind că cel mai probabil Charlotte nu va fi asaltată de prea multe cereri, propunerea sa a fost una blândă, lipsită, probabil, de lingușirile obișnuite, dar, cu toate acestea, una bună. În mod cert, acesta era pașaportul către securitatea financiară și pentru prima data Charlotte, care a vorbit atât de mult timp despre necesitatea adevăratei iubiri și despre irelevanța căsătoriei fără aceasta, trebuia să-și supună la test principiile sale romantice.

Refuzul tăios adresat lui Henry era tipic stilului ei serios, hotărât. Dacă adevărata iubire era de negăsit, mai degrabă nu avea nimic, așa că se întoarse la obișnuita sa viață.

A fost timp de doi ani profesor la Roe Head, iar cererile deveneau de nesuportat;a disprețuit mulți elevi iar copiii i-au măcinat viața și sufletul. Charlotte își dorea aventură, dar nu a avut decât o viață monotonă și aprigă. Fără multe schimbări, viitorul arăta la fel de trist ca recentul trecut.

Simțul artistic și talentul literar al lui Branwell au fost appreciate și încurajate de familie, deși acesta începea să le demonstreze că nu merită încrederea lor. Scrisorile lui către editorul jurnalului literar, Blackwood’s Magazine, prin care cerea ca operele să-i fie publicate, nu auavut niciun rezultat. În ciuda entuziasmului inițial, visul său de a fi admis la Royal Academic of Arts a rămas neîndeplinit, iar în scurt timp a devenit dependent de alcool și opiu.

Între timp, Charlotte își vedea cele două surori căzând, asemenea ei, în depresie. Realitatea părea să se sfârșească și era din ce în ce mai sigură că toate trei puteau face ceea ce învățaseră. Charlotte venise cu idea de a deschide o școală proprie alături de cele trei surori. Dacă tot fusese forțată să devină profesoară, măcar să fie una în slujba destinului său. Cele 3 fete s-au hotărânt să învețe limbi străine, călătorind. Aceasta era șansa la libertatea pe care ea o râvnea de atâta timp. Ceea ce nu știa Charlotte  încă era că toată pasiunea sa  va găsi în Bruxelles o țintă. Se va îndrăgosti acolo de profesorul său, Constantin Heger, încă aceasta nu are nicio șansă pntru că este căsătorit. Din nefericire, planurile fetelor de a deschide o școală nu se vor realiza și-și vor întoarce, din nou, atenția către scris.

În mai 1846, surorile publică pentru prima oară un volum de poezii sub pseudonimele Currer (Charlotte), Ellis (Emily) și Acton (Anne) Bell. Un an mai tarziu, Anne publică romanul „Agnes Grey" , iar Charlotte romanul „Jane Eyre”, care devine una dintre cele mai bune cărți ale anului 1847. Primul roman al lui Emily Bronte, „La răscruce de vânturi”, va fi publicat în 1848 și va fi aspru criticat.

În același an, Emily și Branwell mor din cauza tuberculozei, iar aproximativ un an și jumătate mai târzi, Anne se va stinge din viață tot din aceeasi cauză. 

După moartea fraților ei, Charlotte mai publică două romane: Shirley, în 1849, și Villette, în 1853.

La mare depărtare de locul și de oamenii cu care a crescut, visurile copilăriei lui Charlotte vor fi reaprinse. Nu  s-au stins decât la 29 iunie 1854 când, după 3 propuneri și două relații pasionale, a călcat pragul bisericii tatălui său, în Haworth, căătorindu-se de bună voie cu un bărbat pe care nu l-a iubit, dar pe care l-a apreciat și respectat mult. Un an mai târziu, la 31 martie 1885, Charlotte Brontë moare și ea tot din cauza tuberculozei.