Charles-Maurice de Talleyrand-Perigord (1754-1838 )

Familia Talleyrand făcea parte din cea mai veche nobilime a Franţei. Jean Orieux arata ca filiaţia directa a Talleyranzilor cu conţii suverani de Perigord a fost stabilita începând cu anul 1475 prin patente regale. Părinţii lui Charles-Maurice, Charles-Daniel conte de Talleyrand-Perigord căsătorit la 16 ani cu Marie-Victoire-Eleonore de Damas d’Antigni, deşi ambii proveniţi din familii ilustre şi deţinători ai unor funcţii la curte, nu au avut venituri considerabile încă de la început. Aceştia au avut 4 copii dintre care primul a murit, urmatorul a fost Charles-Maurice, urmand Archamabaud si Boson[1].

                Charles-Maurice s-a născut la 2 februarie 1754 şi a fost încredinţat imediat unei doici. Niciodata nu va petrece mult timp în sânul familiei şi nici nu va avea parte de afecţiunea părinţilor. La vârsta de numai câteva luni are un accident care îl va lăsa cu o infirmitate pe întreaga viaţă-îşi frânge piciorul datorită neglijenţei doicii sale-(varus accidental). La 4 ani va fi dat în grija străbunicii sale, Marie-Francoise de Rochechouart-Mortemart, o bătrână prinţesă de 72 de ani care îl va proteja timp de doi ani de zile şi în casa căreia copilul va fi pentru prima dată tratat cu afecţiune.

            La 6 ani este rechemat la Paris si dus la colegiul din Harcourt. Deşi se afla mai aproape de părinţii săi, nici de această dată nu este tratat cu afecţiune de aceştia, permitându-i-se doar să ia o dată pe săptămână cina cu părinţii. Când va împlini 15 ani va fi trimis la unchiul sau care era cardinal, unde va rămâne timp de un an de zile, tocmai pentru a se impăca cu ideea că va îmbraţişa la rândul său viaţa clericală. După aceea părinţii l-au înscris la seminarul teologic unde va studia timp de 5 ani[2].

Este de menţionat faptul că Talleyrand nu şi-a dorin niciodată să ajunga preot. Mai mult, ura sutana şi viaţa clericală şi a fost nevoit sa accepte o astfel de viaţă numai pentru că accidentul din copilărie a făcut imposibilă intrarea lui în cadrele armatei. Familia l-a lipsit de drepturi în favoarea următorului născut, Archambaud, deci se vede nevoit să îşi croiască drum prin viaţă lipsit de drepturi familiale, bazându-se numai pe educaţia primită în aceşti ani.

Astfel, la 20 de ani îşi ia bacalaureatul în teologie. Aşadar în 1775 este hirotonisit şi devine subdiacon parizian. Totusi a părăsit abaţia de la Saint-Remy şi s-a înscris la Sorbona pentru a îşi pregăti licenţa în teologie. În 1778 şi-a luat licenţa, iar în 1779 a devenit diacon la Reims, dar ultimii ani ai vechiului regim i-a trait la Paris.

Aici intră în mai multe cercuri şi devine membru al unor loje francmasonice precum „Amis reunis” sau  „Societe des Trente”. O cunoaşte pe contesa de Flahaut, care va deveni amanta sa din 1783 până în 1792. În 1788 Talleyrand devine episcop de Autun.

         În 1790 Talleyrand e însărcinat de către Adunarea Constituantă să adreseze naţiunii franceze un discurs prin care să dea poporului un îndemn revoluţionar. La 16 februarie este ales preşedinte al Adunarii Constituante. În 1792 e trimis la Londra pentru a-l convinge pe William Pitt să rămână neutru în războiul ce avea să izbucnească împotriva Europei monarhice. Misiunea sa întârzie intrarea englezilor în război cu un an şi mai bine. În iulie 1792 Talleyrand revine la Paris iar la 10 august monarhia franceză se prăbuşeşte după lunga sa existenţă de 15 secole.[3]

După ce redactează o notă prin care anunţă guvernul Marii Britanii despre proclamarea republicii, Talleyrand emigrează la Londra. Convenţia va da un decret prin care e pus sub acuzare. La Londra numeroşii emigranţi monarhişti au o atitudine ostilă faţă de el, astfel în 1794 va primi ordin de la guvernul englez să părăsească ţara. 1794-1796 este perioada şederii sale în America. Aici se ocupă de speculaţii. Cumpără şi vinde terenuri, atrage în Europa capitalişti americani, întreţinând cu ei o vastă corespondenţă comercială.[4]

În octombrie 1795, aflând că i se permite să revină în Franţa, Talleyrand işi lichidează afacerile din America şi soseşte la Paris pe 20 septembrie 1796. Averea îi fusese confiscată şi vândută în timpul teroarei.

            Cu ajutorul doamnei de Stael, Talleyrand va fi numit de către Directorat ministru al Afacerilor Externe cu 3 voturi pentru şi 2 contra. Încă din timpul Directoratului se lasă mituit. Istoricul rus Tarle scria:„S-a lăsat mituit de Prusia, de Spania, de Portugalia, de Statele Unite, de colonii şi metropole, de continente şi insule, de Europa şi America, de Turcia, de toţi cei care, într-un fel sau altul depindeau de Franţa.”[5]Acelaşi Tarle scrie „[...] mita n-a fost singurul mijloc de îmbogăţire. Prina amante, prin prieteni, prin prietenii amantelor şi prin amantele prietenilor..” Talleyrand a reuşit să strângă o vastă avere.

După lovitura de stat din 18 brumar 1799, prin care Napoleon Bonaparte impune Consulatul, Talleyrand devine un apropiat sfătuitor al primului consul, prevăzând încă de pe atunci rolul important pe care îl putea juca dacă va fi de partea viitorului împărat. În această perioadă Talleyrand capătă o influenţă foarte mare in Franţa. Primul consul, care în curând avea să se proclame împărat, prelua controlul pe teritorii straine, iar rolul lui Talleyrand era sa scrie comunicatul despre aceste evenimente. De pilda, după invadarea Elveţiei din 1802 acesta scrie că atacul „n-a fost făcut pentru a i se răpi Elveţiei libertatea, ci pentru a potoli tulburările ce o destramă.”[6]

            Din punct de vedere financiar diplomatul francez va avea numai de câştigat de pe urmele colaborării sale cu Bonaparte. Trecuse deci pentru el vremea exilului, în care averea i-a fost confiscată şi vândutâ. Napoleon l-a numit succesiv mare şambelan, viceelector, prinţ-suveran şi duce de Bénévent.

            În perioada aproprierii  dintre priomul consul, ulterior împăratul Napoleon şi ministrul de externe au avut loc câteva episoade care îl vor pune uneori în dificultate chiar şi pe abilul Talleyrand. Între acestea se înscrie căsătoria sa cu doamna de Grand, fosta soţie a unui funcţionar din India. Napoleon l-a obligat practic sa o ia în căsătorie, iar Talleyrand a cedat, deşi după un timp acesta a început o legătură cu ducesa de Dino, nevasta nepotului său, care va deveni stăpâna casei până la moartea lui.

            După încoronarea lui Napoleon, la 2 decembrie 1804, Talleyrand scria:„Ungerea şi încoronarea Majestăţii sale au pus capât revoluţiei. Ele au aşezat Franţa sub un guvern aşa cum se cuvine să-l aibă, ţinănd seama de întinderea şi de tradiţiile la care renunţase, timp de 14 secole, în schimbul unor speculaţii nebuloase, fără nici o legătură cu trecutul şi fără nici o chezăşie pentru viitor.”

            Un alt episod interesant în care a fost implicat Talleyrand a fost executarea ducelui d’Enghien. Amestecul acestuia în această nefericită întâmplare este cunoscut. Minţind, acesta i-a spus lui Napoleon că ducele ar fi fost chiar în fruntea complotiştilor care doreau suprimarea primului consul.  Ca urmare, ducele a fost prins de jandarmii francezi, dus în faţa consiliului de război, şi executat prin împuşcare în aceeaşi noapte, pe 21 martie 1804, în ciuda faptului că nu existau probe evidente împotriva sa.

            Stendhal avea să scrie cu privire la acest eveniment:„Talleyrand îi spunea într-una lui Napoleon că dinastia lui nu va fi în siguranţă decăt dupa exterminarea Bourbonilor. Nu era de ajuns să li se ia numai tronul...” Despre acelasi moment însuşi Bonaparte spunea:„Eu şovăiam. Prinţul de Bénévent mi-a adus de două ori ordinul respectiv şi a stăruit ca să-l iscălesc. Mi se împuiaseră urechile:toţi susţineau că noua dinastie nu va fi niciodată consolidată câtă vreme va mai exista un singur Bourbon în viaţă. Talleyrand nu părăsea niciodată această idee. Era baza, piatra de temelie a crezului său politic. Rezultatul deliberărilor mele a fost că m-am raliat în totul la părerea lui Talleyrand”[7]

         Talleyrand a stat alaturi de Napoleon până când acesta a înregistrat victoria asupra întregului continent european occidental constrăngăndu-l pe Alexandru I sa încheie pacea de la Tilsit cu Franţa la 10 august 1807. După încheierea acestei păci, Talleyrand demisionează din funcţia de ministru de externe, spunănd că nesăţioasa sete de cuceriri a împăratului l-a determinat sa facă acest pas pentru că nu doreşte să devină „călăul Europei.” Napoleon spune despre demisia ministrului său:„Este un om de talent, dar nu poţi face nimic cu el, decât dacă îi dai bani. Regele Bavariei şi regele Wurtemburgului mi s-au plâns de atâtea ori de cupiditatea lui, încât i-am luat portofoliul.”

            Totuşi Napoleon şi-a răsplătit ministrul demisionat oferindu-i la patru zile după demisie demnitatea de mare viceelector cu titlul de „Alteţă serenissimă” (asemeni prinţilor familiei imperiale). După această dată îndatoririle lui Talleyrand se reduceau la prezenţa sa în zilele de ceremonie la Curte îmbrăcat în haine de sărbatoare, ocazii cu care trebuia să ia loc lângâ tronul împârâtesc.

             O nouă cotitură în cariera lui Talleyrand are loc în anul 1808, cănd Napoleon îl ia cu el la Erfurt, unde cei doi se vor întâlni cu Alexandru I al Rusiei. Talleyrand a fost chemat de Napoleon să ia parte la întrevederile de la Erfurt. Aici diplomatul francez alege să se depărteze definitiv de împărat trădându-l. El i se adresează lui Alexandru I:„Sire, cu ce intenţii aţi venit? Aveţi îndatorirea să salvaţi Europa şi veţi reuşi s-o faceţi numai dacă vă veţi opune lui Napoleon. Poporul francez este civilizat, dar suveranul Franţei nu este civilizat;suveranul Rusiei este civilizat, dar poporul rus nu este civilizat;prin urmare, suveranul Rusiei şi poporul francez trebuie să se alieze.” [8]

            În această perioadă Napoleon nu a bănuit trădarea lui Talleyrand. Cei doi împăraţi se întălneau zilnic, demonstrativ, Napoleon avea în fiecare dimineaţă consfatuiri cu Talleyrand despre consolidarea alianţei franco-ruse, iar seara acesta se vedea cu Alexandru pentru a-l informa şi a-i da sugestii despre modul în care îl poate învinge pe împăratul francez.

            Unul dintre cei mai importanţi diplomaţi la acea vreme, ambasadorul Austriei la Paris, Meternich, şi-a dat seama că Talleyrand s-a îndepărtat definitiv de Napoleon şi că urma prăbuşirea iminentă a acestuia. Diplomatul francez l-a atras de partea sa pe ministrul poliţiei, Fouché, reuşind în acest fel să se ferească de o demascare.

            Unul dintre cele mai dificile momente din viaţa lui Talleyrand a fost ziua de 28 ianuarie 1809, când Napoleon, aflând despre unele din afirmaţiile pe care diplomatul le fâcuse împotriva sa, se răsteşte efectiv la el în public:„ Eşti un hoţ şi un tâlhar, un om fără obraz! Nu crezi în Dumnezeu, ţi-ai trădat o viaţă întreagă toate îndatoririle, ai înşelat pe toată lumea i-ai trădat pe toţi, n-ai nimic sfănt, ai fi în stare să-l vinzi şi pe propriul dumitale  tată! Te-am copleşit cu favoruri, iar dumneata, ai fi în stare de orice împotriva mea! De zece luni-numai fiindcă faci greşeala să crezi că treburile în Spania merg prost-ai neruşinarea să afirmi, cui vrei să te asculte, că ai dezaprobat din primul moment acţiunea mea în acest regat;de fapt, chiar dumneata ai fost cel dintâi care mi-ai dat ideea s-o intreprind şi m-ai împins la aceasta cu perseverenţă.”

            Talleyrand va lua legătura cu Metternich comunicăndu-le austriecilor ordinele secrete ale lui Napoleon cu privire la mişcarea corpurilor de armată. Chiar atunci când nu a mai avut acces direct la informaţii, acesta se baza pe complicele său Fouché. Dar când acesta a fost demis, faptul a constituit o lovitură grea pentru Talleyrand, căci sursa de informaţii îi secase.

             După batalia de la Leipzig Talleyrand a ajuns la concluzia că Napoleon va fi răsturnat de către armatele aliate ale Europei. El spunea tuturor că Napoleon e pierdut, că izolarea în care se află îl va duce la pierzanie. După înfrângerea de la Leipzig, Napoleon l-a ameninţat în felul următor:„ Bagă de seamă:nu vei câştiga nimic luptând împotriva puterii mele! Te previn că, dacă mi s-ar întâmpla să mă îmbolnăvesc grav, aş avea grijă să mori înaintea mea!.”

             Deşi a fost atât de dur cu el, Napoleon a mai avut două încercări să se reapropie de Talleyrand, ambele eşuate. La finalul anului 1813, acesta i-a propus să ia din nou conducerea Ministerului Afacerilor Externe, dar Talleyrand a refuzat. În ianuarie 1814 împăratul i-a făcut o nouă ofertă:să ducă negocierile dintre Franţa şi aliaţi. Şi de data aceasta Napoleon a fost refuzat.

           Nu după mult timp Napoleon va afla despre trădarea lui Talleyrand. Dar va fi prea târziu. Acesta s-a pregătit să lucreze la restaurarea Bourbonilor imediat ce a aflat că armata aliaţilor se apropie de Paris. La 6 aprilie Alexandru I a declarat că singura soluţie pentru Franţa era restaurarea Bourbonilor.  În aceeaşi zi  Napoleon şi-a semnat actul de abdicare de la tron. La 13 mai 1814, Ludovic al XVIII-lea l-a numit pe Talleyrand ministru al Afacerilor Externe. El va semna, în calitate de şef de guvern, primul tratat de la Paris cu Aliaţii, care stabilea frontierele Franţei din 1792. Va participa ulterior la Congresul de la Viena, unde va semna un tratat secret cu Anglia şi Austria contra pretenţiilor Prusie  şi Rusiei.

             După numai 11 luni de zile Napoleon  îl va alunga pe noul rege de pe tron. Dar revenirea sa este numai un eşec care îi va aduce exilul definitiv. Talleyrand va semna al doilea tratat de la Paris cu Aliaţii, un tratat mult mai sever cu Franţa, în care va avea postul de preşedinte al consiliului, dar va demisiona din această funcţie în septembrie 1815 fiind în opoziţie cu ultraregaliştii. Ludovic XVIII îl va numi Mare Şambelan, aşa încât să-l ţină aproape de putere.

            În 1824, după moartea lui Ludovic XVIII, venirea lui Carol X îi va reactiva speranţele de revenire la putere. Dar nu va mai avea niciodată aceeaşi importanţă pe care a avut-o în timpul Directoratului, Consulatului şi a imperiului.

             În concluzie, rolul politic al lui Talleyrand nu este de neglijat pentru Franţa  la cumpăna secolelor XVIII-XIX. El a ales rolul de diplomat doar pentru că accidental din copilărie l-a privat de şansa de a intra în lumea militarilor. Mai presus de orice acesta a căutat câştigul personal şi a reuşit să obţină o avere impresionantă. Pe de altă parte a avut abilitatea de a se feri de primejdiile care îl păşteau de fiecare data cănd s-a schimbat regimul, iar el a fost părtaş la intrigi şi trădări. În acelaşi timp a avut o influenţă covârşitoare asupra istoriei Franţei tocmai pentru că poziţia sa înaltă în stat i-a permis să se afle întotdeauna în cercurile care au decis soarta patriei sale.

            Bibliografie:

1.      Orieux, Jean, Talleyrand, Sfinxul neinteles, Bucuresti, Editura Politica, 2008..

2.      Tarle, E, V.,  Talleyrand, Bucureşti, Editura pentru Literatura Universală, 1962.

NOTE    

[1]Jean Orieux, Talleyrand, Sfinxul neinteles, Bucuresti, Editura Politica, 2008, p. 15.

[2]Jean Orieux, op. cit., pp..33-38.

[3] E. V. Tarle, Talleyrand, Bucureşti, Editura pentru Literatura Universală, 1962, pp. 47-48.

[4]Ibidem., pp. 50-53.

[5]Ibidem., pp. 58-59.

[6]Ibidem,   p. 78.

[7]Stehdhal, Napoleon I-er, Vol. I La vie de Napoleon,   pp. 123-124 apud  E. V. Tarle, op. cit., pp. 92-95.

[8] E. V. Tarle, op.cit., p. 99.