Căpitanul Witold Pilecki, prizonier de bunăvoie la Auschwitz
Povestea vieții căpitanului polonez Witold Pilecki poate întrece ușor scenariul unui film senzațional. El a plecat voluntar în lagărul de exterminare de la Auschwitz, pentru a crea acolo o mișcare de rezistență și pentru a informa lumea despre holocaust. A supraviețuit războiului dar, devenit incomod pentru comuniști, a fost asasinat cu un glonț în ceafă. Timp de mai bine de o jumătate de secol a căzut în uitare, iar familia lui nu știe nici azi unde este îngropat. În Polonia contemporană există școli care-i poartă numele, monumente care-i sunt dedicate, iar el a fost inclus în panteonul eroilor naționali.
Witold Pilecki este exemplul tipic de erou „polonez”, în sensul tradițional al termenului în secolul al XIX-lea – cu alte cuvinte, un romantic, așa cum rezultă adesea din alegerile făcute de-a lungul vieții. Acesta este, probabil, motivul pentru care, pentru unii cercetători, nu numai străini, acțiunile sale sunt apreciate și înțelese cu dificultate. Pentru mulți, destinul lui Pilecki este atât de neobișnuit, motivațiile – atât de nobile, iar sacrificiul pentru patrie – uriaș, încât pare ireal.
În același timp, faptele lui Witold Pilecki pot fi înțelese cu ușurință dacă se cunosc atmosfera din familia sa și tradițiile patriotice cultivate de aceasta. Familia Pilecki provenea de pe lângă Nowogródek, din regiunea Vilnius, unde orășenimea era alcătuită din evrei și polonezi, iar țăranii erau polonezi, bieloruși și lituanieni. Nobilimea locală, aproape exclusiv poloneză, a fost supusă opresiunii naționaliste de către administrația țaristă. Astfel, tatăl lui Pilecki, Julian, a fost trimis să lucreze la Ołoniec (în Karelia, la est de Lacul Ladoga, în Rusia), unde a primit un post de pădurar. Acolo, în 1901, a venit pe lume fiul său, Witold, ca al treilea dintre cei cinci copii ai familiei. La vârsta de 9 ani, împreună cu mama sa, Ludwika, s-a întors la Vilnius, adică în zona fostei Republici Polono-Lituaniene, unde a început să studieze la gimnaziul local. Deja de atunci era implicat în acțiunile ilegale ale unor cercetași polonezi, activitate pe care a continuat-o și în anii Primului Război Mondial.
Participant la Bătălia Varşoviei
În 1918, când trupele germane s-au retras și bolșevicii s-au apropiat de Vilnius, Witold Pilecki, ca și alți cercetași, s-a alăturat voluntar unităților de luptă poloneze și a luat parte la confruntările pentru apărarea orașului. După o scurtă pauză, îl regăsim în rândurile armatei poloneze, participând la Bătălia Varșoviei din 1920, și apoi în urmărirea soldaților ruși, după înfrângerea Armatei Roșii, sau în confruntările cu lituanienii. Pentru curajul său, a fost decorat de două ori, prima dată cu Crucea de Luptă și apoi cu medalia „Pentru Eliberarea Vilniusului”.
După demobilizare s-a întors acasă. În 1921 a absolvit liceul și a început studiile la Facultatea de Arte Plastice de la Universitatea „Stefan Bathory” din Vilnius. Curând însă, din pricina bolii tatălui său și acumulării datoriilor de către proprietatea mamei din Sukurcze (azi în Belarus; din fosta proprietate a familiei nu se mai păstrează astăzi nimic – n.tr.), a trebuit să-și întrerupă studiile. A început să se ocupe de administrarea proprietății și a încercat să o modernizeze, construind, de exemplu, o fabrică de lapte. De asemenea, a încercat să-i ajute pe țăranii de acolo, contribuind la ridicarea gradului lor de educație, prin creșterea nivelului cunoștințelor privind practicarea agriculturii. Era, așadar, un bun gospodar și un locuitor activ al comunității.
Începe să folosească numele Tomasz Serafiński
În 1931, Witold Pilecki s-a căsătorit cu Maria Ostrowska, învățătoare și bibliotecară. Curând li s-au născut cei doi copii: Andrzej și Zofia. În ciuda multiplelor îndatoriri familiale și de muncă, Pilecki a participat la numeroase cursuri și exerciții militare. În 1926 a fost numit sublocotenent în rezervă, a absolvit apoi cursul comandanților de pluton de cavalerie de recunoaștere, după care a făcut practică la Regimentul 78 de infanterie. În 1932 a organizat din proprie inițiativă un escadron, cu numele „Krakus”, format din localnicii rezerviști, și care, în cazul mobilizării, urma să sprijine o divizie de infanterie.
Puțin înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, escadronul lui Pilecki a fost repartizat pe lângă Divizia 19 de infanterie. Aceasta intra în componența Armatei „Prusiei” și a participat la luptele din septembrie 1939, atunci când Germania nazistă a atacat Polonia. Pentru cavaleriștii lui Pilecki a fost o perioadă de înfruntări grele cu unitățile motorizate germane. Divizia la care a fost atașat a fost anihilată aproape în întregime, iar escadronul, suplimentat cu supraviețuitori din alte unități, s-a retras spre est, ajungând în zona Włodawa pe Bug.
Acolo, în fața superiorității absolute a armatelor germane și sovietice, după sfârșitul rezistenței opuse, la jumătatea lunii octombrie, de ultima armată poloneză, Pilecki și-a desființat escadronul și a plecat la Varșovia ca simplu civil. Pentru că nu putea ajunge la familia lui, în Sukurcze, localitate situată în spatele liniei de demarcație trasate de trupele sovietice, s-a adăpostit în casa unei prietene, doctor. În acea vreme, a folosit documente de identitate false, emise pe numele de Tomasz Serafiński.
Apar informaţii despre lagărul de la Auschwitz
Deja la sfârșitul lui octombrie și începutul lui noiembrie 1939, Pilecki lua legătura cu ofițerii pe care-i cunoștea, pentru a crea o mișcare de rezistență. Curând, aceasta a luat naștere prin înființarea Armatei Secrete Poloneze (TAP – Tajna Armia Polska), sub comanda maiorului Jan Włodarkiewicz. Pilecki a devenit mai întâi șeful cadrelor acesteia, iar mai târziu inspector-șef.
Inițial, lucrul la crearea structurilor conspirative l-a absorbit complet, mai ales când a reușit să recruteze noi membri și să adune arme. După câteva luni însă, în conducerea TAP au apărut neînțelegeri legate de necesitatea definirii afilierii politice și subordonării față de structurile statului subteran polonez. În loc să participe la dispute sterile, Pilecki dorea să ducă la îndeplinire sarcini concrete. La sugestia superiorilor săi a fost de acord să meargă în lagărul de concentrare german de la Auschwitz pentru a obţine informaţii direct de la faţa locului.
Trebuie amintit aici că ceea ce ştiau conspiratorii din Varşovia cu privire la noul lagăr, înfiinţat la Oświęcim (la vest de Cracovia, în voievodatul Polonia Mică – n.tr.) cu doar patru luni înainte, era extrem de puţin. În acel moment acolo se aflau doar 1.500 de deţinuţi, proveniţi din arestările din sudul Poloniei, şi la început nu părea să fie un loc unde se ucidea în masă. Cu toate acestea, în 1940, la mijlocul lunii august, a fost trimis acolo un transport mare, de 1.666 de persoane, reţinute în Varşovia în urma raziilor masive efectuate pe străzile oraşului. La scurt timp după aceea, familiile deţinuţilor au început să primească telegrame în care erau informate despre decesul rudelor. Abia atunci a devenit clar că Auschwitz nu era doar un centru de izolare, ci un lagăr special, chiar şi pentru standardele aparatului de teroare nazist.
Pilecki/Tomasz Serafiński primeşte numărul 4.859
Circumstanţele arestării lui Pilecki, în timpul uneia dintre următoarele razii, la 19 septembrie 1940, nu au fost pe deplin clarificate. Conform propriei relatări, el urma să se alăture grupului de bărbaţi reţinuţi pe strada Feliński. Cu toate acestea, versiunea evenimentelor oferită de cumnata sa, Eleonora Ostrowska, pare mai plauzibilă: în timpul arestărilor, el se afla în apartamentul ei şi, în ciuda faptului că ar fi putut scăpa, s-a lăsat prins de poliţiştii germani. Polonezii reţinuţi au fost plasaţi temporar în fosta cazarmă de pe strada Łazienkowska. Acolo le-au fost notate datele personale şi au fost împărţiţi în grupuri și trimiși la muncă forţată în Germania de Vest, în Prusia Orientală şi în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Probabil soarta a făcut ca Pilecki să fie inclus în ultimul grup.
Transportul în care se aflau şi deţinuţii de la Pawiak (închisoare din Varșovia care nu mai există azi; în anii 1939-1944 a fost cea mai mare închisoare politică germană de pe teritoriul Poloniei ocupate – n.tr.) a sosit la Auschwitz în noaptea de 21-22 septembrie 1940. A doua zi au fost înregistraţi 1.705 de noi deţinuţi. Pilecki (sub numele de Tomasz Serafiński) a primit numărul 4.859, iar meseria declarată a fost cea de grădinar.
Primele zile de detenţie au fost deosebit de dificile pentru el, ca şi pentru majoritatea prizonierilor: la început a fost bătut cu băţul şi forţat să facă aşa-numitul sport, de fapt exerciţii fizice intense. A nimerit apoi într-una dintre cele mai grele grupe de muncă – „Abbruchkommando”, care se ocupa cu distrugerea caselor aparţinând polonezilor strămutaţi anterior. Realizată cu ajutorul unor unelte simple, această muncă – istovitoare şi periculoasă – ducea la epuizarea rapidă a forţelor prizonierilor. Prin urmare, cu ajutorul unui coleg, Pilecki a reuşit să obţină transferul la atelierul de tâmplărie al lagărului.
Mişcare de rezistenţă în interiorul lagărului
Încă din această perioadă timpurie, Pilecki a început să stabilească contacte cu ofiţerii deținuți pe care-i cunoştea personal, punând bazele unei organizaţii a mişcării de rezistenţă, numită Uniunea Organizaţiei Militare (ZOW – Związek Organizacji Wojskowej). Pentru a evita deconspirarea, Pilecki a creat sistemul „cincimii”, prin care – cu excepţia comandanţilor – restul membrilor nu se cunoşteau între ei, începând cu aşa-numita „cincime superioară”, în care au fost cooptaţi cei mai de încredere prizonieri: dr. Władysław Dering, locotenent-colonelul Władysław Surmacki, căpitanul Jerzy de Virioin, Eugeniusz Obojski şi Roman Zagner. În timp, această structură a cuprins majoritatea blocurilor din lagărul principal de la Auschwitz, iar din 1942, și lagărele de la Brzezinka (Birkenau) şi Monowice (Monowitz), aflate nu departe de Auschwitz.
Scopul principal al activităţii ZOW era să transmită ştiri despre situaţia de pe front, să întreţină starea de spirit a prizonierilor, să facă legătura cu mişcarea de rezistenţă din afara lagărului, să procure alimente şi medicamente, să-i lichideze pe informatorii care lucrau pentru Gestapo şi să neutralizeze influenţa celor mai brutali funcţionari. În faza de început a rezistenţei, Pilecki considera însă că cel mai important aspect era informarea conducerii subterane din Varşovia (numită iniţial Uniunea Luptei Armate – ZWZ şi apoi Armata Naţională – AK) cu privire la situaţia din lagăr. Acest lucru a devenit posibil în toamna anului 1940, datorită eliberării unor prizonieri; cei mai de încredere au primit de la Pilecki instrucţiuni stricte cu privire la persoana căreia să i se adreseze la Varşovia şi ce anume informaţii să memoreze.
Raportul de la sfârşitul anului 1940
Ca urmare, la începutul anului 1941, conducerea ZWZ a început să primească informaţii despre Auschwitz, aduse de obicei de oameni eliberaţi din lagăr. Este dificil de afirmat în mod clar câte persoane au furnizat date provenite de la organizaţia lui Pilecki sau câte persoane au contactat în mod independent şi pe cont propriu membri ai cartierului general al ZWZ. Cu toate acestea, din conţinutul notelor redactate la Varşovia reiese destul de clar că o parte semnificativă din informaţiile despre Auschwitz provenea nu de la prizonieri individuali, ci a fost obţinută de către mişcarea de rezistenţă a lui Pilecki, care era extrem de eficientă şi care cunoştea foarte bine cum funcţiona administraţia SS.
Aceste note conţin, de exemplu, informații numerice, datele exacte şi numele ofiţerilor SS care îndeplineau funcţii cheie în garnizoana germană. Nu există nicio îndoială că Pilecki trimitea la Varşovia şi rapoarte secrete scrise. Chiar şi aşa, detalii despre aceasta nu ne sunt cunoscute. Arhivele ZWZ/AK din regiunea Silezia nu s-au păstrat şi aproape toţi membrii conducerii comunei Oświęcim, care ar fi putut şti mai multe despre modalităţile de transmitere a acestor rapoarte, au fost arestați la sfârşitul anului 1942 şi, la scurt timp după aceea, împuşcaţi lângă Zidul Morţii din lagărul de la Auschwitz.
Primele informații despre situația din lagăr au fost trimise de Pilecki prin intermediul lui Aleksander Wielopolski, eliberat la sfârșitul anului 1940. Pe baza acestora, a fost pregătit la Varșovia un raport, trimis apoi prin curier la Stockholm și de acolo mai departe, la sediul guvernului polonez în exil la Londra. Acesta conținea date generale despre lagăr, o descriere a condițiilor de viață, a pedepselor și torturilor folosite de SS, alături de estimări, deși puțin precise, cu privire la numărul de deținuți uciși.
Sikorski cere bombardarea lagărului
Foarte probabil, rapoartele alarmiste ale lui Pilecki au declanșat, în ianuarie 1941, prima intervenție a lui Władysław Sikorski, prim-ministrul și comandantul suprem al armatei, pe lângă autoritățile britanice, prin care le solicita acestora să ia în considerare bombardarea Auschwitz-ului, într-un mod care să le permită prizonierilor să scape. Din păcate, reacția britanicilor a fost negativă. Același lucru a fost repetat și în scrisoarea adresată generalului Sikorski de către Richard Peirse, mareșal al aerului în RAF (Forțele Aeriene Regale Britanice), unde acesta sublinia că – în opinia sa – o astfel de acțiune n-ar fi fost deloc „practică”, mai ales în contextul concentrării eforturilor aviației britanice pe bombardarea țintelor din Germania. Bombardamentul ar putea, continua acesta, „să provoace multe victime printre deținuți”, fără a garanta „distrugerea gardului înconjurător și a depozitului de muniție al SS”. Aceleași argumente s-au repetat și mai târziu, în vara anului 1944, când americanii au refuzat să bombardeze crematoriile sau căile ferate care duceau la Auschwitz.
Toate acestea au provocat puternica nemulțumire a lui Pilecki și a subalternilor săi. Li se părea că rapoartele trimise cartierului general al Armatei Naționale trezeau un interes moderat și, ca urmare, impresia lor era că cei de la Varșovia se împăcaseră cumva cu gândul că la Auschwitz mureau zilnic zeci de oameni. Această situație nu s-a schimbat nici în primăvara anului 1942, când germanii au început să trimită transporturi masive de evrei la Auschwitz și apoi, ceva mai târziu, au început să-i omoare sistematic în camerele de gazare de la Birkenau.
Rapoarte periodice despre atrocităţile de la Auschwitz
Primele rapoarte ale lui Pilecki pe această temă cuprindeau și multe erori, însă conținutul următoarelor, de la sfârșitul lunii iunie, indică în mod clar că ZOW obținuse noi surse credibile de informații. Datorită rapoartelor primite, Oficiul de Informare și Propagandă al Armatei Naționale a reușit să pregătească în mod regulat așa-numitele rapoarte periodice, care informau despre desfășurarea programului german de exterminare a evreilor la Auschwitz.
În raportul din 8 septembrie, cu excepția numărului exagerat de evrei trimiși în lagăr (70.000), se afirma că în camerele de gazare construite recent „sunt gazați în mod obișnuit 1000 de evrei zilnic”. O lună mai târziu, pe 10 octombrie, este menționat numărul corect al evreilor aduși în lagăr până atunci: de la începutul anului – 2000, apoi încă 30.000 de bărbați și 150 de femei [de fapt 15.000, cifră corectată în următorul raport – n.a.], dintre care doar o parte au fost înregistrați în lagăr, iar restul, inclusiv toți copiii, au fost uciși în camerele de gazare.
În aceeași lună, pe 23 octombrie, au fost furnizate date mai detaliate despre exterminarea evreilor, enumerându-se țările din care proveneau deportații (în special Polonia, Franța, Olanda, Germania), valoarea totală a averilor confiscate (60 de milioane de mărci) și numărul evreilor uciși zilnic în camerele de gazare (2.500).
Sinteza informațiilor despre crimele comise de către SS la Auschwitz a fost inclusă într-un raport pentru guvernul polonez de la Londra redactat în noiembrie 1942. Se poate observa cu claritate că acesta nu se baza pe unul, ci pe mai multe rapoarte ale organizației lui Pilecki, întocmite de-a lungul lunilor de detenție. În el se făcea referire la starea lagărului de la începutul anului 1941 până la mijlocul anului 1942, precum și la numerele cele mai noi date prizonierilor până în momentul respectiv (date aproximativ exacte, diferite de cele reale cu aproximativ 2-3%). Erau incluse și câteva informații despre crearea lagărului de femei, menționându-se că aproximativ 7.000 de evreice au fost folosite la săpături pentru terasamente și au fost lăsate pe mâna femeilor-gardian, care erau „mai ales prostituate și hoațe”.
Informațiile privind numărul de evrei uciși în camerele de gaze erau prezentate mai detaliat: 45.000 de deportați și doar 10.000 de înregistrați. Se adăuga însă totodată că în perioada mai-iunie, în medie, la fiecare două zile, ofițerii SS ucideau prin gazare transporturi de evrei numărând între 800 și 2000 de persoane. În anexa la raport au inclus un fragment al unui mesaj secret trimis din lagăr, în care autorul povestea pe larg despre exterminarea evreilor în camerele de gazare:
„În fiecare săptămână sosesc, în medie, două transporturi de evrei din Slovacia, Franța, Zagłębie (împrejurimile orașului Sosnowiec din sudul Poloniei) sau Gubernia (partea centrală a Poloniei ocupate – n.a). Evreii din Zagłębie și din Gubernia sunt masiv gazați; este dificil să se determine numărul lor, dar este enorm, este atât de mare, încât nu reușesc să adune hainele rămase de la ei. Morții zac în apropierea camerelor de gazare, aproximativ 15.000, deși sunt transportați cu căruțele în fiecare zi. Există două locuri de gazare: în crematoriul din lagăr (capacitate 40[0] de persoane) și la Brzezinka, unde au fost amenajate în acest scop câteva case în pădure, mult mai încăpătoare. Persoanele gazate sunt îngropate în mari gropi comune, până la care ajunge o șină de tren, construită special pentru a facilita transportul. Civilii angajați pentru umplerea gropilor sunt omorâți la un anumit interval de timp și alții le iau locul. În îmbrăcămintea adunată este un procent mare de haine pentru femei și copii. Ultimul transport de evrei din Slovacia (200 de persoane) a cuprins aproximativ 80 de copii; aparent, familiile sunt aduse la muncă; copiii au fost gazați împreună cu mamele lor la Brzezinka”.
Lipsă de reacţie
Nici măcar aceste știri dramatice nu au provocat reacția scontată de Pilecki din partea conducerii statului subteran. Nu există nicio îndoială că se aștepta în orice moment să primească ordinul prin care să i se ceară cooperarea ZOW cu armata de partizani, organizată de Armata Națională, pentru un atac masiv, în urma căruia prizonierii să fie eliberați în masă. Pentru a îndeplini o astfel de sarcină, el și-a pregătit treptat organizația, împărțind grupele care depuseseră jurământul în „companii” și „batalioane”, și presupunea în mod optimist că, odată început atacul, mulțimile de prizonieri se vor alătura spontan luptei.
În realitate, Pilecki nu avea de unde să știe că, de fapt, posibilitățile de mobilizare efectivă ale Armatei Naționale pe lângă Oświęcim erau relativ modeste. Cele mai apropiate unități de partizani subordonate se aflau în pădurile din munții Beskizi Mici, la aproximativ 20 km de lagăr. Chiar și luate împreună, erau prea puține și prea slab înarmate pentru a avea șanse reale într-o confruntare în spațiu deschis cu detașamentele SS. La începutul anului 1943, în cele trei lagăre – Auschwitz, Birkenau și Monowitz – se aflau peste 2.000 de soldați, bine înarmați cu puști și mitraliere. În plus, se puteau aștepta la intervenția rapidă a trupelor Wehrmacht-ului sau ale polițiștilor și jandarmilor germani aflați în secțiile și posturile din zona înconjurătoare.
Evadarea
Nemulțumirile lui Pilecki și îndoielile crescânde ale acestuia, cu privire la așteptarea în continuare a unui semnal pentru a începe lupta, puteau totodată declanșa deconspirarea treptată a cadrelor ZOW. Este adevărat că, datorită respectării riguroase a principiilor conspirației, timp de mai mult de doi ani, a fost posibilă evitarea infiltrării organizației de către agenții Gestapo-ului; totuși, la începutul lui 1943 au avut loc mai multe arestări. Ca urmare, pe 25 ianuarie, ofițerii SS au împușcat în fața Zidului Morții 53 de prizonieri, intre ei coloneii Jan Karcz, Edward Gött-Getyński și Karol Kumaniecki. În plus, mulți membri ai mișcării de rezistență din lagăr au murit, au fost asasinați sau transferați în lagărele de concentrare din Germania.
Astfel, Pilecki a fost forțat să-și reconstruiască în mod constant organizația, ceea ce, la un moment dat, i-ar fi putut da impresia unei serii nesfârșite de eforturi, cu rezultate destul de modeste. În cele din urmă, la începutul primăverii anului 1943, Pilecki a decis să fugă din lagăr, să stabilească un contact direct cu structurile Armatei Naționale și să mai încerce încă o dată să-i convingă pe comandanții acesteia să pună în aplicare planul de a-i ataca pe soldații germani de la Auschwitz. Ca să nu le ofere acestora o scuză pentru represalii împotriva celorlalți prizonieri, planul său era să scape dintr-un grup izolat, format din mai multe persoane, angajat la o brutărie a SS, aflată în afara lagărului.
În noaptea de 26 spre 27 aprilie a avut loc evadarea. Profitând de neatenția gărzilor, Pilecki și doi dintre subalternii săi, Jan Redzej și Edmund Ciesielski, au deschis porțile masive cu ajutorul unei chei contrafăcute. Apoi, după o călătorie de mai multe zile, plină de peripeții, au ajuns în Nowy Wiśnicz, localitate aflată la sud-est de Cracovia. Acolo au fost plasați în cazărmile Armatei Naționale, dar în același timp au fost tratați cu multă suspiciune, ca potențiali agenți-provocatori ai Gestapo-ului. Abia după ce i-a fost verificată identitatea, Pilecki a reușit să intre în contact cu reprezentanții Armatei Naționale din Bochnia (oraș din voievodatul Polonia Mică) și a încercat să-i convingă pe comandanții locali să organizeze un atac asupra lagărului. În același timp, a pregătit o versiune preliminară a unui raport scris, în care a analizat în mod optimist șansele de reușită ale unei asemenea acțiuni. Cel mai probabil din acest motiv, a inclus în raport informații parțial inexacte și exagerate, inclusiv faptul că membrii ZOW, precum și alți prizonieri polonezi, ar fi complet capabili de luptă și s-ar afla într-o condiție fizică excelentă, ceea ce trebuia să trezească admirația chiar și a ofițerilor superiori SS.
Cu toate acestea, el nu a reușit să-i convingă pe interlocutorii săi să direcționeze o unitate puternică de partizani care să se apropie de Auschwitz și să atace lagărul. Probabil că atunci, Pilecki a realizat, pentru prima dată, care erau numeroasele dificultăți practice presupuse de punerea în aplicare a planului său, în primul rând – admițând chiar succesul operațiunii militare – incapacitatea de a-i ascunde și de a le oferi asistență medicală celor peste 60.000 de prizonieri eliberați.
Misiune de credinţă în a strânge informaţii şi a le disemina
Deși nu în totalitate convins, Pilecki a plecat la Varșovia în august 1943. Nici acolo ideile lui nu s-au bucurat de înțelegere din partea comandanților de la sediul central al Armatei Naționale. Deși au acceptat o versiune mai completă a raportului întocmit la Wiśnicz, au ordonat să se aștepte până la noi ordine când „chestiunea devenea de actualitate”.
Cunoscând acum evenimentele petrecute mai târziu, trebuie remarcat faptul că, în comandamentul Armatei Naționale, planurile de eliberare a prizonierilor de la Auschwitz nu au fost niciodată abandonate, dar au fost considerate o opțiune mai curând disperată deoarece, în condițiile apropierii frontului, ofițerii SS au efectuat execuții masive în lagăr pentru a scăpa de martorii crimelor lor. În acel moment, nici măcar temerile în fața unui număr mare de victime în urma unui atac nu au mai contat.
Se pune așadar întrebarea: în ce măsură acțiunile lui Pilecki și aproape întreaga sa activitate conspirativă au avut vreun sens și dacă nu cumva era mai degrabă un idealist prin intențiile sale, un visător? Pentru a răspunde la această întrebare în cunoștință de cauză ar trebui să ne dăm seama de stresul și presiunea imensă la care au fost supuși nu numai Pilecki, ci și toți ceilalți prizonieri din lagăr. Ca martori direcți ai crimelor, ei au putut cel mai bine conștientiza suferința uriașă prin care treceau prizonierii și barbaria fără margini a germanilor. Li se părea de neconceput ca lumea liberă să nu reacționeze în nici un fel la toate acestea. Iar, dacă nu s-a făcut nimic, trebuie să fi fost din cauza ignoranței. De aceea, Pilecki a consacrat cea mai mare parte a activității sale strângerii sistematice și laborioase de informații despre crimele germane și trimiterii lor în afara lagărului. Nu a fost însă vina lui că astfel de știri, așa cum se poate aprecia din perspectiva prezentului, nu au avut ecoul scontat în tabăra Aliaților. Or, tocmai datorită eforturilor lui Pilecki și pe baza rapoartelor sale, era posibilă desfășurarea unei campanii de presă și radio, amenințarea ofițerilor SS de la Auschwitz cu pedepse grele după război și, în cele din urmă, efectuarea măcar a unui bombardament asupra căilor ferate care duceau spre lagăr sau a cazărmilor unde erau încartiruiți soldații germani. În tot acest timp, până în 1944, Aliații nu au întreprins practic nimic în această chestiune.
Mulțumită activităților conspiratorilor ZOW s-a reușit însă acordarea unui ajutor concret multor deținuți, astfel salvându-le acestora poate chiar viața. Ei au reușit să organizeze în și către lagăr canale de transmitere a hranei și medicamentelor, adunate cu mare greutate de către populația poloneză locală. ZOW a pregătit numeroase evadări reușite și a contribuit la anihilarea trădătorilor ce lucrau pentru SS. În final, pentru mulți deținuți, conștientizarea faptului că nu erau complet lipsiți de apărare și că, dacă era necesar, se vor ridica la luptă, a fost o motivație puternică pentru a face față încercărilor continue de a supraviețui zi de zi în lagăr și i-a ajutat să-și mențină speranța.
Viaţa după Auschwitz
Din toamna anului 1943, Witold Pilecki a participat activ la acțiunile conspirative pregătite de statul subteran. În timpul Insurecției din Varșovia, în august și septembrie 1944, a luptat cu germanii ca membru al grupării „Chrobry II”. Împreună cu insurgenții supraviețuitori, a fost luat prizonier pe 5 octombrie, după care a fost transportat în lagărul de luptă de la Murnau (Germania). A fost eliberat, la sfârșitul lunii aprilie 1945, de către soldații Armatei a 3-a americane conduse de generalul Patton.
După război, Pilecki a plecat în Italia, unde se aflau unitățile de luptă și statul major al Corpului II Polonez. Ca mulți dintre soldații săi, s-a confruntat cu aceeași dilemă: să rămână în exil sau să se întoarcă în țara condusă de comuniști. În acest timp, a redactat versiunea finală și cea mai completă a raportului despre activitatea conspirativă a organizației ZOW din lagărul de la Auschwitz.
În septembrie 1945, Pilecki s-a întâlnit cu generalul Władysław Anders, de la care a primit ordinul de a se întoarce în Polonia, pentru a crea o rețea de spionaj, care să trimită în Italia informații despre situația din țară. O lună mai târziu era deja la Varșovia. Spunea apoi: „niciodată în conștiința mea nu și-a făcut loc gândul că acțiunea mea poate fi catalogată drept spionaj, pentru că nu am activat în folosul nici unei puteri străine, ci am trimis mesaje către unitatea mea de luptă, căreia îi aparțineam”.
Execuţia – şi reabilitarea
Din păcate, pe 8 mai 1947, Pilecki a fost arestat de ofițeri de la Oficiul de Securitate și închis împreună cu colaboratorii săi în închisoarea Mokotów (aflată pe strada Rakowiecka la nr. 37 – n.tr.). Curând, el a fost acuzat de spionaj și – total pe nedrept – de pregătirea unei serii de atentate asupra unor demnitari de rang înalt din Ministerului Securității Publice. În timpul interogatoriilor, Pilecki a fost bătut cu brutalitate și torturat. El a refuzat sistematic să-și recunoască vina, declarând că – în opinia sa – el a trimis rapoarte reprezentanților legali ai Republicii, că nu avea informații cu privire la acțiunile armatei, și ca urmare el nu putea pune în pericol în nici un fel securitatea statului. Cu toate acestea, după un proces de formă, pe 15 martie 1948, Pilecki a fost condamnat la moarte pentru „trădarea statului și a națiunii”, precum și pentru o serie de acte criminale puse pe seama sa în mod complet absurd.
Eforturile familiei și prietenilor de a-l salva nu au reușit. Execuția a avut loc la 25 mai 1948, într-una din celulele închisorii, Pilecki fiind împușcat în ceafă. Trupul lui a fost îngropat într-un mormânt nemarcat, probabil în Cimitirul Militar Powązki din Varșovia, în zona numită Łączce (locul unde, de la mijlocul anului 1948, trupurile prizonierilor uciși în închisoarea Mokotów au fost îngropate în secret; parte componentă a Cimitirului Civil – Powązki, care se învecinează cu vechiul cimitir militar – n.tr.). În ciuda căutărilor intensive efectuate în ultimii ani, mormântul lui nu a fost încă identificat.
După prăbușirea comunismului în Polonia, Witold Pilecki a fost reabilitat și decorat post-mortem, printre altele, cu Ordinul Vulturului Alb, cea mai înaltă decorație a statului polonez. Numele său este purtat astăzi de școli, piețe și străzi, îi sunt dedicate monumente și plăci memoriale, iar viața lui a fost prezentată în numeroase cărți și filme documentare. Celula lui Pilecki poate fi vizitată în noul Muzeu al Soldaților Blestemați și al Deținuților Politici din Republica Populară Polonă, organizat în fosta închisoare politică Mokotów, aflată pe strada Rakowiecka din Varșovia.