Când Dumnezeu trage cu ochiul… Restaurarea, între artă și știință

Una dintre picturile cu „umor nespus” pe care le-a restaurat a fost la biserica din Ieud Deal, Maramureș, spune Dana Postolache, care restaurează pictură pe lemn de aproape 50 de ani. Care sunt chichițele unei meserii în care experții se pot număra pe degete? Cum se făcea medicina operelor de artă acum 100 de ani și ce s-a schimbat între timp? Aflăm din povestea de mai jos, descoperită într-un atelier din apropierea Bisericii Cașin din București, în care întâlnești uși împărătești de secol XIX, icoane în care fața Maicii Domnului a fost ștearsă de timp și de fum, cutii de carton care adăpostesc obiecte aduse de colecționari. Plus pensule, solvenți, pigmenți. Dar și pisici care urcă grăbite pe scara de lemn, un ciobănesc mioritic care stă întins pe burtă în bătaia soarelui, lume care vine, lume care pleacă… 

Două pahare mari cu apă, puse pe măsuța din mijlocul camerei. „Ce-i otrava asta?! Eu vreau Pepsi”, spune șefa scurt și doar eu izbucnesc în râs, cei de-ai casei îi știu preferințele. Tocmai am intrat în atelierul din apropiere de Biserica Cașin, după ce am salutat câinele lățos și leneș din curte. Vi se pare că discuția a început brusc? Ei bine, nu, căci am stat deja de vorbă vreo oră și jumătate acasă la Dana Postolache.

O casă-muzeu, cu pereții îngreuiați de tablouri și cu urcioare, rame și alte obiecte de colecție atârnate de grinzi. O casă de oameni care lucrează în domeniul artei de 50 de ani. „Trebuie să veniți și la atelier, să vedeți cu ochii dumneavoastră”, mi-a zis la un moment dat în timpul discuției, așa că ne-am suit în mașină și iată-ne aici. Dana Postolache se simte acasă printre tablouri pentru că a copilărit într-un muzeu. Mama ei, istoricul de artă Florica Cluceru, a fost prima directoare a Muzeului de Artă Constanța, între 1960 și 1984. Acolo și-a trăit copilăria și adolescența, până a intrat la facultate. „Nu mă duceam pe stradă cu copiii, că nu-i cunoșteam prea bine, deci mă jucam în muzeu. Așa că pe retina mea s-au întipărit lucrări de sculptură și pictură de la 7-8 ani”, mărturisește doamna Postolache.

La un moment dat a trebuit să decidă ce vrea să se facă în viață. 

După un tratament ortodontic de care a avut nevoie în liceu, s-a gândit să urmeze calea aceasta. „Am avut de pe atunci o înclinație către minuție, către muncă de mare migală. Ortodonția e și ea un fel de restaurare, nu?” Apoi a cochetat cu ideea admiterii la Limbi străine, la care era foarte bună. „Pe vremuri așa era, în familiile mai bune se dădea copilul la Muzică, la Balet sau la Limbi străine. La muzică n-aveam talent, la balet nici atât (râde), așa că am învățat în privat limbi străine. Deci puteam să intru mai ușor la facultatea respectivă. Însă profesorul meu de latină, care era un om foarte deștept, mi-a zis: «Uită-te, în școala asta sunt încă 20 care dau la limbi străine, dar ca tine talentat nu e niciunul. Du-te tu acolo unde ai talent.»”

Zis și făcut, s-a dus la Universitatea Națională de Arte București, unde a intrat prima la secția Pictură monumentală. „Am muncit foarte mult ca să intru, ca să-i bat pe cei 60 de contracandidați”, își amintește acum, răsfoind un album de artă publicat de mama sa.

Pictură monumentală sau pictură de șevalet?

Când alegi să studiezi pictura la facultate, ai două opțiuni: să înveți să lucrezi pe suport mobil (cele mai cunoscute tehnici fiind pictura în ulei, acuarelă, acrilic, guașă sau tempera), adică „pictură de șevalet”, sau să faci mozaicuri de mari dimensiuni (precum cel de la Muzeul Țăranului Român din București, pe partea cu bd. Ion Mihalache) sau sgrafitouri, adică „pictură monumentală”. „Pe vremuri se făceau lucrări de anvergură”, comentează Dana Postolache, „căci le comandau partidul, CC-ul, UTC-ul, BTT-ul, Ministerul Culturii”. În ziua de azi, nu le mai comandă nimeni. În plus, avem și problema graffitiurilor, care pot avea valențe artistice și plastice, „dar multe sunt niște golăneli, niște sigle, niște expresii mai mult sau mai puțin civilizate”.

***

După terminarea facultății, în 1977, artista a fost repartizată la Galați, la Oficiul de Patrimoniu. Apoi a făcut un transfer la Constanța („aveam relații acolo”), unde a stat foarte puțin, pentru că imediat după aceea a fost nevoie de foarte multă mână de lucru pentru restaurările de la Peleș. Așa că a fost detașată la Muzeul Național de Artă din București, laboratorul de textile. În ’78 a ieșit la concurs un post în muzeu, la restaurare „pictură pe lemn” (cum se zicea pe atunci icoanelor), a dat concursul și l-a luat. A lucrat în secția respectivă până în ’90. A făcut cursuri și a luat un atestat național de restaurator pentru patrimoniu mobil – pictură pe lemn.

Primul obiect restaurat

Primul obiect restaurat în totalitate cu mâinile ei a fost o icoană a lui Isus Pantocrator, pe vremea când lucra la Muzeul Național de Artă. Acolo era plin de șefi: de atelier, de secție, de departament, plus cei doi directori, adjunct și prim. „Între șefii de departament erau râci de o sută de ani, așa că era un teren cu multe probleme.” Tânăra angajată era ghidată pas cu pas de șefa de departament care îi spunea: „Acum faci operațiunea asta”. Apoi comenta: „Aici ai făcut bine, aici nu”. Procesul a durat ani și a constat în deprinderea unor metode de lucru și de preparare a unor materiale, plus de aplicare a diverselor proceduri. „E o cazuistică, trebuie pur și simplu învățată”, spune restauratoarea. „Dacă ai făcut o singură icoană, n-ai făcut mare brânză. Trebuie să restaurezi nu știu câte piese mai mult sau mai puțin complicate, musai nu toate la fel, căci atunci crește doar volumul de muncă, nu și cunoașterea. Abia când ai parcurs o cazuistică, poți să zici «da, am făcut ceva»”. 

La muzeu exista și o comisie de recepție, formată din șefi de secții, șefi de laboratoare. Toată lumea venea, arăta cu degetul, punea întrebări. „Contactul cu un comanditar l-am învățat de la început, cu posibilitatea lui de a înțelege sau nu ce facem noi aici. Șeful secției de artă feudală nu pricepea niciodată nimic, totdeauna punea aceleași întrebări (râde). Asta m-a ajutat când am avut parte de clienți «adevărați», care puneau banul jos și trebuia să fii perfect, să nu te încurci, să nu greșești. Totul începe cu niște explicații.” 

Antreprenoriatul artistic

„În ’89 am rămas acasă, că trebuia să nasc, ceea ce s-a și întâmplat”, punctează scurt Dana Postolache, apoi izbucnește în râs. Anul următor a întrerupt colaborarea cu Muzeul Național de Artă și, în 1991, și-a făcut propria firmă, împreună cu soțul, Ioan Darida, și el restaurator, absolvent de artă monumentală. 

Începutul anilor ’90 a adus o efervescență pe piața de artă. Primii clienți care au venit au fost cei din ambasade, din zona comerțului. „Ce era în ’90, ’91, până în 2000, nu vă puteți imagina! Toată lumea vindea, cumpăra, toți voiau să restaureze, să încadreze. Deci am făcut și un pic de comerț. Încetul cu încetul am început să restaurăm pictură pe orice tip de suport, și pe pânză, și pe carton, și pe metal. Nu ne-am băgat la porțelan și hârtie, adică la grafică și la ceramică; la metal nici atât. Lucrările respective le-am dat mai departe, colegilor noștri din muzee. Și acum colaborăm cu ei.” Prin ’90 consulul Braziliei le-a adus la atelier două tablouri ferfeniță, zicând că doar ei le puteau restaura. „De fapt, noi eram mai ieftini, atâta tot”, izbucnește în râs Dana Postolache.

Au avut clienți de pe toate continentele, dar, pentru că diplomații au mandat de doar trei-patru ani, treptat s-a pierdut legătura. „Cei care au fost în România între 1990 și 2000 aveau o cultură, iubeau arta, mergeau la licitații. Pe urmă au venit alții care n-au mai avut niciun interes și așa s-a diminuat clientela noastră din zona diplomației. La fel s-a întâmplat și din zona neaoșă. Acum avem un părinte de la Athos și vreo doi-trei avocați, deci foarte puțini colecționari și iubitori de artă. Astăzi oamenii investesc în imobiliare, în criptomonede, în aur și argint, în bijuterii.”

Cu toate acestea, afacerea a prosperat. De la doar doi oameni în 1991, s-a ajuns la vreo 30 de angajați în ziua de azi, în 2026. De-a lungul timpului, au venit în firmă tineri de prin provincie, absolvenți de facultate de arte, care căutau cursuri postuniversitare și pregătire pentru atestare în domeniu. „În felul ăsta, datorită nouă s-au atestat în anii aceia, adică într-o perioadă de vreo 10 ani, peste 20 de persoane. Cu alte cuvinte, ne-am creat concurență. Așa e frumos în viață, lucrurile să evolueze, oricum nu luăm cu noi nimic pe lumea ailaltă. E bine să lăsăm cât mai mult.”

Până în ziua de azi au restaurat mii de obiecte: „Dacă ne gândim doar câte iconostase și câte biserici de lemn am restaurat… Dacă desfaci monumentul în componente, ajungi la multe mii de elemente.”

Bisericile din lemn și pictura vie

În ’97, firma Danei Postolache și a lui Ioan Darida a făcut prima lucrare mare, prin intermediul Uniunii Artiștilor Plastici, la biserica Mănăstirii Neamțului. „O colegă lucra acolo la frescă și ne-a zis: «Nu vreți să veniți și voi să restaurați iconostasul? Ba da», am răspuns.” După aceea au venit și alte lucrări mari: biserici de lemn și de zid, iconostase. 

În ’98-’99, Ministerul Culturii a organizat o acțiune europeană, un uriaș workshop pe tema bisericilor de lemn. Ministrul de atunci era Ion Caramitru, care se luptase foarte mult pentru monumente. „Cred că, din punctul acesta de vedere, a fost cel mai bun ministru al Culturii din ’90 încoace. Și am avut cel mai mare buget atunci. Datorită lui, opt biserici de lemn au intrat în patrimoniul mondial UNESCO”, adaugă Dana Postolache. 

***

Patrimoniul UNESCO din Maramureș

Bisericile de lemn sunt specifice României, Ucrainei, Poloniei și Rusiei. La noi există peste 1.000 de biserici de lemn, construite în secolele XVIII-XIX, câteva chiar în secolul al XVII-lea. Cele din Maramureș sunt construite din bârne de lemn, cu turnuri înalte și acoperișuri șindrilite, având adesea picturi interioare unice. Opt biserici de lemn din Maramureș sunt incluse în patrimoniul mondial UNESCO:

• Biserica de lemn din Bârsana („Intrarea Maicii Domnului în biserică”) – renumită pentru picturile interioare și proporțiile sale;
• Biserica de lemn din Budești-Josani („Sfântul Nicolae”) – cunoscută pentru adăpostirea cămășii de zale a lui Pintea Viteazul;
• Biserica de lemn din Desești („Sfânta Cuvioasa Parascheva”) – faimoasă pentru pictura murală interioară excelent conservată;
• Biserica de lemn din Ieud Deal („Nașterea Maicii Domnului”) – considerată una dintre cele mai vechi;
• Biserica de lemn din Plopiș („Sfinții Arhangheli”) – un exemplu notabil de armonie arhitecturală, construită la începutul sec. XIX;
• Biserica de lemn din Poienile Izei („Sfânta Cuvioasa Parascheva”) – cunoscută pentru pictura murală impresionantă, mai ales scenele cu „Judecata de Apoi”;
• Biserica de lemn din Rogoz („Sfinții Arhangheli”) – remarcabilă prin forma sa alungită și stâlpii sculptați ai prispei;
• Biserica de lemn din Șurdești („Sfinții Arhangheli”) – una dintre cele mai înalte biserici de lemn din Europa.

***

Prima restaurare mare care i-a mers la inimă a fost biserica de lemn din Ieud Deal, Maramureș. „S-a construit o stradă cât am făcut noi naveta la Ieud, 11 ani”, adaugă râzând. Acolo, în 1999, a fost primul contact cu o pictură dintr-o biserică de lemn. Până atunci restauraseră doar tempera grasă – o tempera pusă pe un strat gros de grund, cu mai multe straturi de culoare, pigmentul legat cu emulsie de gălbenuș (de aceea i se zice „grasă”), apoi vernisată cu 1-2-3 straturi de vernis. Stratul pictural era dens, onctuos.

„La biserică, pe lemn se dădea un grund subțire, rar, cu un clei slab, inegal, când mai gros, când mai subțire. Albul era de culoarea grundului, cu bidineaua se trăgeau niște contururi negre și se umpleau cu o culoare în două-trei nuanțe. Verde nu prea aveau, făceau din niște plante, albastrul rezulta dintr-un negru de cărbune. Ocrul era la îndemână, obținut din pământ luat din diverse cariere și gropi. Iar pictura… avea un haz și un umor nespus! Personajele aveau capetele mari, erau îmbrăcate ca țăranii din sat, calul avea pete ca un leopard, romanii care l-au chinuit pe Isus erau fie polonezi, cu o cușmă pe cap, fie husari unguri, depinde cine trecuse prin satele alea. Apoi era și o grămadă de detalii simpatice. E o scenă mare în care se vede grădina Edenului, cu șarpele care îi dă mărul Evei, Adam fiind în cealaltă parte, iar undeva, într-un colț, e o ramă de fereastră cu un contur care imită marmura – ocru cu puțin negru. Acolo se vede jumătate de mocuță – nu pot să zic că-i chip –, cu raze în jur. E Dumnezeul tatăl care trage cu ochiul, precum țațele de la țară care se uită pe după gard. Superb!” (râde)

„Când văd pictura asta neobizantină, pe care toți studenții de la Teologie o fac la fel și toate seamănă cu Sfânta Sofia din Constantinopol, mi se ridică părul în cap! Pictura trebuie să fie vie, inedită, altfel!”

„Eu consider că pictura asta într-un fel naivă, din bisericile de lemn, e mult mai valoroasă decât 100 de icoane rusești de secol XIX, care toate sunt la fel, că se făceau după șablon. Dar o scenă cu Dumnezeu care se uită pe fereastră nu mai vezi a doua oară în altă parte”, spune Dana Postolache.

O pictură inedită au găsit și la biserica din Racâș, în Sălaj, unde o scenă care închide iconostasul (cu Isus pe cruce și cei doi bandiți în dreapta și în stânga, plus mironosițele și Sf. Ioan la baza crucii), deși făcută naiv, ușor caraghios, „zici că e luată din Renașterea italiană, atât e de frumoasă și de grăitoare; totul e aproape monocrom, pictat cu roșu venețian”.

La altă biserică, pe arcul triumfal, deasupra intrării în altar, pe un ștraif de o lățime de vreo 40 cm sunt pictate toate uneltele cu care a fost schingiuit Isus: cuiele, biciul, buretele cu care i-au dat oțet, sulița cu care l-au împuns în coaste… „Dar sunt multe, vreo 20-30!”

„În altă parte, am văzut un lucru foarte trist, deși azi te umflă râsul. Sătenii aveau obiceiul de a scoate ochii sfinților din pictură, ca să nu-i vadă ce fac ei în biserică. Oameni simpli, cu tot felul de superstiții…”

La o biserică de lângă Sibiu, ceva deosebit se întâmplase sub balconul corului. Tinerii, probabil în pauzele de la cântat, se aplecau peste balustradă și-și scrijeleau numele și data nașterii sau anul în care erau atunci direct pe pictură! „Sfinții aceia, săracii, ce era de la capul lor până la un moment dat… că n-ajungeau să scrijelească până jos, se opreau la 80 cm… Și toate înscrisurile de acolo sunt cu fundul în sus, bineînțeles.” În altă biserică, Sf. Marina îl bate pe diavol cu ciocănelul („Poate că de acolo îi zice Ucigă-l toaca, pentru că l-a bătut cu ciocănelul de la toacă”) și îl trage de coarne. Diavolul e scrijelit și vandalizat în toate felurile.

Iadul, în funcție de meserie

La intrarea în biserică, întotdeauna vom găsi, în partea stângă, reprezentarea Iadului. În unele locuri, dracii chinuiesc oamenii într-un mod specific fiecăruia: croitorul e călcat cu fierul, frizerul e tăiat cu foarfeca pentru că a tuns oamenii duminica, femeilor care au preacurvit li se bagă câte un obiect în dos. „Dacă te uiți peste imagini, te prăpădești de râs!”

O altă lucrare care i-a mers la suflet Danei Postolache a fost iconostasul de la Mănăstirea Zamfira, județul Prahova. „Era într-un hal de neimaginat și a devenit o bijuterie, o perlă. Dar au și lucrat la el șase-șapte oameni timp de patru ani fest.”

Cultura și civilizația lemnului

Civilizația lemnului cuprinde Scandinavia, spațiul anglo-saxon, Germania, Austria și un pic din Belgia și Țările de Jos, prinde din Cehia, Slovacia, Polonia, ajunge din plin la noi și se întoarce către ruși. Pe scurt, se trăia în zone foarte împădurite – cum nu mai e cazul astăzi – și, prin urmare, se făceau de toate din lemn: case, unelte agricole și casnice, mobilier, icoane, biserici. Primele biserici erau ca niște case mai mari. 

La noi, bisericile pictate sunt deosebite de cele din spațiul vestic, pentru că noi suntem ortodocși, deci avem alt tip de reprezentare plastică iconografică. În mod paradoxal, în Polonia, deși predominant catolică, găsim biserici pictate ca la noi. 

În România mai avem două tipuri de biserici speciale: bisericile de zid fortificate săsești (la unele dintre ele s-au scos la iveală frescele de sec. XIV-XV) și bisericile de piatră din Hunedoara. 

Când apar primele biserici de lemn?

După decapitarea lui Constantin Brâncoveanu la Constantinopol în 1714, în Țările Române nu mai avem domnitori ctitori. Urmează o perioadă lungă de domnii fanariote, până în 1821, în care conducătorul stătea vreo șase-opt luni, maximum unu-doi ani. Erau oameni cultivați, care știau limbi străine, care ne-au adus obiceiuri, veșminte și podoabe din spațiul oriental-balcanic. „Dar ei nu veneau ca să ctitorească, ci ca să jecmănească, să procure repede banii pe care i-au dat Sultanului ca să fie numiți în funcție”, explică Dana Postolache. Însă oamenii aveau nevoie de biserici, căci evenimentele importante dintr-o comunitate sătească, ba chiar și discuțiile de zi cu zi, aveau loc la biserică. Prin urmare, acestea se construiau din bugetul localnicilor, câteodată adunându-se câte două sate ca să facă o biserică împreună. Mai existau micii boieri de țară care au ctitorit, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, biserici de zid, în stil postbrâncovenesc, dar acestea erau mai mici, mai stângace, căci bugetul era sub ceea ce putea să pună Brâncoveanu și, înaintea lui, Cantacuzino.

„La talpa țării oamenii își făceau biserică în comunitate, căci fiecare avea partea lui de pădure și puneau la bătaie 5-10 arbori. Îi tăiau, îi puneau la uscat. Dacă materialul e pregătit, o biserică de lemn se ridică într-o săptămână.”

Pe urmă se întâmpla pictatul, care era mai problematic, căci costa (nu atât bani, cât produse agroalimentare). Era făcut de meșteri locali, care parcurgeau câte cinci-șase sate, fiecare având arealul său. Existau și școli de pictori bisericești, și oameni care învățaseră pe lângă frescari mai cunoscuți. „Avem situații în care avem frescă în bisericile de lemn, dar nu rezistă, căci lemnul se mișcă, lucrează”, explică Dana Postolache.

Scurtă istorie a restaurării

Restaurări s-au făcut dintotdeauna, dar erau empirice și haotice. „Se făceau cu materiale de o agresivitate fantastică, de exemplu cu sodă caustică. Practic, erau mai mult niște spălări și curățări, dure de tot”, subliniază Dana Postolache. „La un moment dat s-a pictat pe un suport acoperit cu bitum. Ca să se obțină efectele de clarobscur, celebre la Rembrandt și la succesorii săi – ca să nu mai vorbim de Caravaggio, cu eclerajele lui care erau ca un fel de reflectoare dirijate –, se trăgea un strat de bitum peste grundul pânzei. „Dar bitumul ăsta, din care se face asfaltul, are un pigment criminal, care penetrează toate straturile sub care se află și iese la suprafață, dând o tentă brun-roșcată.

Picturile, devenind foarte închise la culoare… numai cu peria de dușumele nu se spălau.” Încetul cu încetul s-a luat din vernis și din pelicula de culoare. „Culmea e că bitumul nu mai iese niciodată. Se spală, iar după o vreme iarăși iese din el. Însă nu complet, mereu rămâne câte ceva.” Foarte multe lucrări din anii aceia, 1600-1700, când s-a folosit baza cu bitum, au fost practic distruse. Oamenii nu știau că se și strică în timpul spălării.

Primele restaurări dezastruoase, la sfârșit de secol XIX

La noi în țară, restaurarea organizată începe prin anii ’20, grație Comisiunii Monumentelor Istorice, aflată sub președinția lui Nicolae Iorga între 1930 și 1936.

„La sfârșit de secol XIX am avut și niște experiențe nenorocite cu o mare personalitate care a copleșit Europa și a ajuns la noi, ca să nu mai strice la el în Franța, André Lecomte du Noüy”, spune Dana Postolache. El avea o teorie conform căreia un monument nu se poate restaura in situ, așa cum este el, ci trebuie demolat complet și reconstruit, iar acolo unde nu mai sunt elemente să se facă altele noi. Așa s-a ajuns să se strice biserica episcopală de la Curtea de Argeș, care avea cele mai vechi fresce din țară. Se mai păstrează niște fragmente la Muzeul Național de Artă, care au fost extrase la vremea aceea și puse pe niște suporturi mobile, iar acum vreo 10-12 ani s-au restaurat cum scrie la carte, conform principiilor Cartei de la Veneția. S-au pierdut sute de metri de pictură în acest proces, ulterior făcându-se o pictură în ulei cu regele și regina ca ctitori… Problema e că biserica fusese pictată cu sute de ani mai înainte, în frescă. Așa a făcut Lecomte du Noüy și cu Biserica Trei Ierarhi, între 1882 și 1889. 

„La asta s-a rezumat activitatea lui, din păcate a ales monumentele cele mai interesante, cu un cuantum de unicitate mare”, conchide restauratoarea. Alt amănunt interesant legat de Biserica Trei Ierarhi este că fusese poleită toată, dar cu ocazia unei invazii, tătarii i-au dat foc, ca să culeagă aurul de pe pereți. Fiind micronic, nu s-au ales cu nimic. 

Cert este că restaurarea științifică, practicată astăzi, s-a născut în anii ’60, când s-a publicat Carta de la Veneția. Pornind de la aceasta, un teoretician italian, Cesare Brandi, a scos un volum unde sunt trecute toate conceptele și principiile de bază, Teoria restaurării. 

Carta de la Veneția sau cele 16 porunci ale restauratorilor

Publicată în 1964, Carta Internațională de la Veneția privind conservarea și restaurarea monumentelor istorice stabilește principiile de bază ale meseriei. Conține 16 articole care stipulează când, cum și cu ce scop se poate interveni asupra unui monument istoric. Așa sună articolul nr. 9: „Restaurarea este o operație ce trebuie să aibă îndeobște un caracter excepțional. Ea are ca scop conservarea și punerea în evidență a valorii estetice și istorice a monumentului și se bazează pe respectul rămășițelor trecutului și pe documentele autentice. Ea se oprește acolo unde începe ipoteza; dincolo de aceasta, orice lucrare de completare considerată indispensabilă va fi înțeleasă ca o compoziție arhitecturală și va trebui să poarte pecetea epocii noastre”.

Meșterii, pe cale de dispariție

În 1959 a fost înființată Direcția Monumentelor Istorice (DNI), o antrepriză care includea istorici și meșteri care știau să lucreze în lemn orice, să facă fier forjat, să facă zidărie, suport mural – începând de la chirpici și continuând cu zidărie în piatră, zidărie în cărămidă, mortarul roman care e folosit și astăzi de către restauratori (o combinație de var și nisip). În anii ’60 au fost angajați și pictori restauratori, care au creat ulterior școală. Instituția a avut puține zile, pentru că s-a opus demolărilor de după cutremurul din ’77, așa că a fost desființată de pe o zi pe alta.

„Toți cei care lucrau acolo s-au risipit. Marea lipsă pentru noi toți au fost atelierele meșteșugărești. Astăzi foarte greu mai găsim un fierar care să ne facă accesorii în fier bătut la forjă”, spune Dana Postolache. Au îmbătrânit sau s-au lăsat de meserie dulgherii de înaltă clasă, care să poată să facă restaurare de structură de arhitectură la o biserică de lemn. Acum mai sunt vreo două firme, după ce, în anii ’90, erau vreo șapte. La fel și pentru fierul forjat.

„Am restaurat anii trecuți toate componentele artistice din Domul Romano-catolic din Timișoara și, la un moment dat, o echipă de tâmpiți mi-au tăiat din perete niște opaițe din fier forjat. Pur și simplu le-au retezat. Până să ne trezim noi – nu stăteam în Timișoara tot timpul, mai aveam de restaurat cinci monumente prin toată țara –, trebuia să punem opaițele la loc și am găsit doar vreo două-trei, care scăpaseră de urgia muncitorilor. Am zis «nu-i nimic, facem altele». Nu vă spun cât am căutat până am găsit un fierar forjor care să-mi facă elementele! Ăsta a fost un accident și obiectul nu era de mare valoare, dar problema rămâne…”, povestește restauratoarea. 

Ce înseamnă o restaurare bună?

Principiul de bază: Tot ce înseamnă element original trebuie păstrat cu sfințenie – salvat, conservat. Apoi, trebuie adăugată materie acolo unde lipsește, dar într-un anumit mod: cu știință, cu responsabilitate, cu bun simț, dar și cu mult simț artistic. „În momentul în care dintr-o imagine lipsește în jur de 40%, deja nu mai este indicat să intervenim cu pensula și să completăm lipsurile. Ideal este să umplem lacunele pe zone cât mai mici, ca să nu stricăm echilibrul între ce e original și ce am pus noi. Noi adăugăm atâta culoare cât trebuie ca să avantajăm originalul, să-l scoatem în evidență, nu să-l copleșim, nicidecum să-l acoperim”, subliniază Dana Postolache.

Există și situații în care s-a mers repede, cu bidineaua, pentru că erau bani puțini, și s-a dat și peste original. Ăsta ar fi un exemplu de restaurare proastă. În momentul acela, un monument, sau o operă de artă, poate să se descalifice, să decadă de la nivelul la care e clasificat. O restaurare proastă poate însemna și folosirea unor materiale inadecvate, de exemplu, dacă se face o consolidare cu un anumit material, sintetic sau natural, dar care nu e în echilibru prin concentrația de agent activ. După aplicare și uscare, acesta poate să se contracte și să smulgă din pelicula de culoare. Deci și la consolidare se poate strica o operă de artă, și la chituire, nu doar la retuș. Cum își dă seama cineva dacă Dana Postolache și Ioan Darida au comis erori într-o restaurare? „La nivelul nostru, oricine ar veni în urma noastră nu poate zice că am greșit ceva. (râde) Om fi greșit și noi la tinerețe câte ceva, dar micronic.”

Câți sunt la nivelul acesta, în toată țara? „Probabil vreo 15-20.”

Omul-orchestră și medicina picturilor

De mai bine de 15 ani, Dana Postolache face muncă de manager. „Odată o să le fac o demonstrație de operațiuni, alea la care se câcâie ei. O să le arăt cum se face și repede, și bine”, spune șugubăț, după ce dă indicații unui coleg care lucrează acum, cu pensula în mână, la pictura de pe niște uși diaconicești (cele situate în stânga și în dreapta catapetesmei): „Nu mai face atâtea contururi, freci prea mult! Ai văzut pozele, pictura era mai naivă. Așa, aici e mai bine”.

„Deci, dumneavoastră știți fiecare pas pe care îl fac acum angajații?”, o întreb ca să primesc o confirmare scurtă. „Da’ cine i-a învățat pe ei, mânca-i-ar mama?! La școală se predau doar două-trei operațiuni.” 

Un restaurator trebuie să iubească obiectul de artă, povestește Dana Postolache. Să fie cultivat, adică să dețină cât mai multe informații despre acel obiect. „Eu, de exemplu, pot să susțin prelegeri și să explic prin vorbe și imagini lucrări de artă concepute în orice tehnică.”

Apoi, trebuie „să-și fi tocit călcâiele în o sută de mii de muzee și să fi stat cu ochii holbați pe opere de artă ore și ore în șir, ca să intre în el, să asimileze detalii de toate tipurile”. Trebuie să fi văzut cât mai mult, cât mai amplu, cât mai bogat, peste tot în lume.

Și, bineînțeles, trebuie să știe meserie, adică restaurare, teorie și practică. În plus, arhitectură și pictură, adică să fi pus mâna pe bidinea la viața lui.

Fantezie de restaurator

„Mi-ar plăcea să lucrez la Pompeii, pe frescă, encaustică (ceară) și mozaic. Așa, de-un moft, de-o vară”, spune Dana Postolache.

Un de-te-vino continuu

„Eu încă am chef de toată hăndrăleala asta”, spune Dana Postolache, arătând la bucățile de iconostas care se sprijină de un perete al camerei, protejate de carton. 

„Uite, numai ca să ambalezi măgăoaia asta ia timp, după care trebuie să o duci la IRASM, centrul unde se face dezinsecție pe bază de iradiere cu cobalt, ca la cancer. Pentru obiecte de patrimoniu fac gratis, slavă Domnului! Apoi, după ce vin piesele, noi trebuie să le dăm cu un insecticid cu remanență. Apoi mă duc și iau ultimele fragmente din alt iconostas pe care îl avem acum în lucru, le aduc la depozit, de acolo iau două ancadramente de la ușile diaconicești și le aduc la atelier, că trebuie să le verific, apoi duc iconostasul de aici, ambalat, la depozit. Iau o camionetă, plătesc șoferul… îmi trebuie patru bărbați care să care elementele, pe care nu prea-i am, că bărbatul meu tocmai a fost operat de hernie. Apoi aștept momentul când îmi spun clienții că pot să vin să montez iconostasul. Atunci îmi iau o echipă, închiriez un număr de camere și ne apucăm să montăm. Merg și eu, căci fără mine nu se face nimic. E nevoie de organizare, unde și cu ce începem, unde depozităm piesele în biserică… Îmi iau materiale, că se mai ciobește câte ceva. Organizarea e interesant de filmat, chiar vreau să fac asta. Vindem revista cu CD-ul Cum se lucrează un iconostas restaurat.” (râde)

Obiectul de artă ca pacient

Fiecare obiect care ajunge în mâinile Danei Postolache e un pacient, cu o anumită formă de boală/degradare. „Fișele obiectelor pot suna la fel, dar obiectele arată divers și sunt însoțite de material fotografic. Pentru că tot ceea ce facem trebuie să poată fi explicat, să ne justificăm acțiunile”, adaugă ea. „E ca la medicină. Avem o fișă în care se scrie anamneza, apoi e dat un diagnostic, apoi se fac propunerile de tratament, adică de restaurare. 

Diagnostic de icoană

Formele de degradare se analizează pe straturi și tot așa vin și propunerile, începând de la suport și terminând cu pelicula de culoare. 

De exemplu: „Icoană de secol XVIII, profund degradată, începând de la suport până la stratul pictural. Suportul din lemn de tei a fost timp de mai multe decenii victima atacului insectelor xilofage, care au redus rezistența mecanică a acestuia. Suportul necesită impregnări și consolidări masive. Stratul pictural prezintă fisuri de diverse profunzimi până la nivelul suportului în sine și la nivelul peliculei de culoare. E necesară o consolidare generală, trebuie să se testeze eventualele desprinderi de profunzime.”

Stratul pictural poate să fie integru sau erodat sau lacunar, icoana poate să prezinte lipsuri, caz în care trebuie efectuate chituiri, finisaje ale chitului și acoperire sau integrare cromatică a chituirilor”.

Icoanele făcătoare de minuni

„Nu am un sentiment al sacrului când lucrez la o icoană”, spune Dana Postolache, „dar cred că ne ajută Dumnezeu, pentru că lucrăm în zona asta. De aceea facem și multe lucruri pentru care nu mă cramponez să iau bani.”

Ea crede că nu există icoane făcătoare de minuni. „Ori sunt niște manevre – că omul e om –, ori niște fenomene fizice, e foarte posibil să fie pur și simplu condens sau să plece din lemn o substanță.”

Să vorbim și de bani

Restaurarea unui iconostas costă între 2 și 4 milioane de lei. Restaurarea unei icoane mici poate fi 500-600 de lei, dar și 2.000 de lei, când lucrează la ea mai mulți oameni, timp de mai multe ore. Cineva curăță și scoate ferecătura, altcineva repară lemnul, o altă persoană se ocupă de pictură. Sunt unele restaurări, de dimensiuni mici, care durează cam o săptămână. 

„Pentru cea mai neînsemnată intervenție, chiar dacă ia două ore, nu pot să cer sub 50 de euro, pentru că avem și o regie, și personal auxiliar, șofer, femei de serviciu etc. Deci calculez orele, consider manopera și cheltuielile și adaug TVA-ul. Pentru lucrările mari se fac devize. În genere nu dau evaluări dinainte, căci pot fi surprize, să se lucreze mai puțin decât am estimat sau invers, mai mult.”

Restaurarea care a durat cel mai mult a fost prima biserică de care s-a apucat, în Maramureș. Ministerul Culturii dădea bani cu țârâita, câte un pic în fiecare an. A durat vreo 10-11 ani, pentru că pictura era enormă, vreo 400 mp. „Cel mai rapid ne-am mișcat la Cluj, unde a trebuit să restaurăm pictura din două biserici de lemn în nouă luni, din septembrie până în mai, căci atunci expirau fondurile europene”, explică Dana Postolache.

În fond, de ce restaurăm?

„Sunt înnebunită de ce se întâmplă pe mapamond, acum nebunii au închis Strâmtoarea Ormuz, o să explodeze prețurile materialelor”, mărturisește Dana Postolache înainte să vorbească la telefon cu unul dintre clienți. 

Soțul, Ioan Darida, o corectează cu blândețe: „Eu nu îmi fac griji, ne vom descurca. Ce avem de lăsat, am făcut deja. Ce e în plus, oricum nu luăm cu noi”. Tot el vorbește despre filosofia și teoria restaurării. („Când începe să explice el, nu se mai termină”, comentează în fundal soția, cu mândrie în voce).

Indiferent cum ai picta, sunt niște reguli care trebuie învățate. „La ce bun să avem muzee dacă orice se poate face și orice e bine?! Pictura respectă legile ochiului și ale sufletului. Simțim o grămadă și nu putem spune tot, mereu rămâne un rest. Singura nișă care poate spune oarece din acest rest e arta.” 

„Simțim o grămadă și nu putem spune tot, mereu rămâne un rest. Singura nișă care poate spune oarece din acest rest e arta.”

La restaurare, intervenția personală trebuie să fie zero. Tu, ca artist, nu te manifești. Partea de filosofie a restaurării spune că tot bagajul primit de la mama trebuie anulat într-un fel ca să intri în epoca acelui obiect de artă, prin foarte multă lectură. 

Cum să intri într-o epocă

Mentalitatea acelui moment trebuie păstrată, iar pentru asta trebuie știut ce au mâncat oamenii, cum s-au iubit, cum au murit, ce au crezut. Trebuie să știi ce se întâmpla în Țările Române, când în 1714 i se taie capul lui Brâncoveanu. De unde au apărut în secolul al XVIII-lea acești zugravi anonimi, din popor sau din cler? Cum de s-a întâmplat, odată ce nu mai erau domnitori care să construiască biserici? 

„Așa intri în epocă și în sufletul omului, pe cât poți. Apoi vine partea tehnică, unde vorbim de analizele pe care le putem face, de pigmenți, de lianți”, subliniază Ioan Darida. În vreme ce pigmenții de bază au rămas aceiași, din Epoca de Piatră, liantul diferă. „Când amestec pulberea cu gălbenuș, fac o icoană, dacă o amestec cu ulei, fac o pictură în ulei, dacă o amestec cu un polimer sintetic, iese un acril, un vinil, dacă o amestec cu apă, fac o frescă.”

În concluzie, un profesionist al restaurării trebuie să învețe multă chimie, fizică și biologie. „Nu se mai poate astăzi fără știință și nu mai ieși în lume la congrese sau la o sesiune de comunicări științifice fără un segment de cercetare”, adaugă Dana Postolache.

Studenții de azi

Dana Postolache și Ioan Darida au predat de-a lungul anilor la diverse facultăți de Arte plastice și Teologie, iar acum colaborează cu facultățile de Teologie din Pitești și din Craiova, care au secție Restaurare.

„Studenții întreabă astăzi cum se face, cum restaurăm? Dar nu cum e interesant. Ci de ce? Și atunci alegi din mai multe lucruri ceea ce îți trebuie. A venit vremea lui de ce. Această schimbare de paradigmă în secolul al XXI-lea mi se pare esențială”, spune Ioan Darida. Din păcate nu mai există construcția internă a sufletului, pe mai multe fațete. „Totul se rezumă la fâlfâire printre gadgeturi care îți oferă multă informație, pe care tu nu mai ai timp să o prelucrezi. Imaginea distorsionată cum vrem noi duce la pierderea autenticității și, mai ales, la un tip anume de estetism. Tu nu poți să-ți faci un bar cu un perete cu stânci din care șiroiește apa în București.” Totul se rezumă la o ignorare a autenticității. „De ce să facem din ipsos, dacă se poate și din polistiren?” 

Din 15-16 studenți câți sunt într-o grupă la secția Restaurare, doar unu-doi vor face meserie. „Dar pentru ăla unu, merită să faci naveta, merită orice”, spun amândoi la unison.

FOTO: Arhiva Dana Postolache și Ioan Darida, Wikimedia Commons, bisericadelemnsurdesti.ro, manastirea-zamfira.ro