Aurora Cornu, prima soţie a scriitorului Marin Preda: „Până la Marin nici n-am băgat de seamă că aş fi frumoasă“

La 84 de ani, Aurora Cornu caută în continuare să ajungă în centru: că e Paris, New York sau lumea literară. Căsătorită patru ani cu scriitorul Marin Preda, poeta povesteşte într-un interviu, acordat în inima capitalei franceze, despre iubire, rebeliune, Cioran şi Eliade, despre ce a lăsat în urmă pentru folosul lumii.

Înainte de a lua din nou avionul spre New York, Aurora Cornu m-a primit la Paris, în apartamentul său de lângă Pont de l’Alma, care are desenat, în peretele plin cu cărţi, nişte vitralii de catedrală. M-am dus la întâlnire cu un buchet de anemone. Citisem că fiul lui Arghezi, fotograful Eli Lotar, prietenul care a luat-o în grijă când a ajuns la Paris în 1965, îi descria metropola ca pe un oraş fabulos, dar unde anemonele erau scumpe. O legendă, ca nenumărate altele. Pervazul ferestrei din salon, de la care aproape că se vede Sena, era însă ocupat de un buchet de lalele, spectaculos: fanate, florile încremeniseră într-o eleganţă surprinzătoare. Aurora Cornu mi-a preparat cafea, mi-a oferit prăjituri şi mi-a pregătit teribila ei fotografie de la 19 ani, făcută de fotograful Bucureştilor din anii 1950, Aurel Bauh. „Aveam o privire de uraniu“, se autodefineşte frumoasa scriitoare care se miră cum de „Marin“ a avut curajul s-o ia de nevastă, pentru patru ani, în 1954.

Mi-a mai pregătit cărţile ei, în franceză şi în română, romanul „Fugue roumaine vers le point C“, volumele de versuri republicate la editura Vinea şi „Marin Preda, Scrisori către Aurora“. Citind-o pe Aurora Cornu, îţi dai seama că materia cărţilor sale este circulară, precum nisipul care trece la nesfârşit dintr-o jumătate de clepsidră în cealaltă jumătate. Ascultând-o pe Aurora Cornu, realizezi că amintirile ei au trecut demult în cărţi, şi că tot ce scrie în cărţi i-a devenit amintire. Anemonele nu mai sunt azi chiar atât de scumpe la Paris, dar amintirile de patrimoniu ale Aurorei Cornu, rostite cu o surprinzătoare detaşare de propriul destin, sunt şi fără preţ, şi fără dată de expirare. Precum buchetul de lalele de la cel mai recent admirator al Aurorei Cornu, la Paris. 

„Weekend Adevărul“: De când aţi plecat din România, în anii 1960, viaţa dumneavoastră e întruna o călătorie pe axa Paris – New York, New York – Paris. O linie a vieţii?

Aurora Cornu:  Merita să bat coclaurile lumii? Dacă m-ai întreba ce imagine aş lua cu mine pe lumea ailaltă, aş spune: o fată, pe o pătură, sub un nuc, cu o carte în mână. La New York sunt câţiva scriitori foarte buni – Mircea Săndulescu, Mirela Roznoveanu – cu care discutam despre asta: dacă mâine cineva ţi-ar da Premiul Nobel, crezi tu că Premiul Nobel îţi dă plăcerea pe care ţi-a dat-o momentul când ţi-ai văzut prima oară numele publicat într-un ziar? Când v-aţi văzut prima oară numele într-un ziar?La 14 ani. Eu am crezut întotdeauna că eu când spun o vorbă, lumea mă crede, dar n-am încredere în lume, deci am semnat întâi Aurora Chiţu Cornu, ca să se ştie că eu sunt aceea care apare în ziar. De-acasă mă chema Chiţu-Burghiu, însă eu voiam să semnez Aurora Cornu. Am pus şi Chiţu, ca nu cumva colegele mele să nu ştie că eu sunt. 

Eraţi orgolioasă la 14 ani...

Eu sunt megalomană, nu orgolioasă. Megalomania de sat e mai periculoasă decât cea de oraş. Toţi colegii mei sunt mai mult sau mai puţin megalomani. Poeţii nu-s modeşti şi modeştii nu-s poeţi. Megalomania de sat înseamnă că între tine şi Dumnezeu nu e nimeni. Nici măcar popa. Eu am făcut o biserică, o mănăstire, dar asta nu modifică relaţia mea cu Dumnezeu, pe care o au şi evreii, şi ei discută direct cu Dumnezeu. Există o poveste cu un călugăr şi un cioban: călugărul vede un cioban care coboară la un râu şi, ca să treacă pe celălalt mal, îşi pune cojocul pe apă şi-i strigă lui Dumnezeu: „Doamne, să mă treci dincolo, că dacă nu, ai de-a face cu mine!“ Şi călugărul îl opreşte: „aşa vorbeşti tu cu Dumnezeu?“. „Dar cum?“ „Trebuie să I te rogi.“ Ciobanul se roagă, pune cojocul pe apă şi se scufundă cu el... Asta e: fiecare are discuţia lui proprie cu Dumnezeu.

Plăcerea mea este să plec şi să ajung în centru. Dar nu mai sunt centre.

Aţi început acolo, în satul unde v-aţi născut, discuţia cu Dumnezeu?

Nu, deloc. Eu am fost marxist-leninistă. Pe la 11-12 ani am început să citesc lucruri de acest fel, eram oportunistă, voiam şi eu să trăiesc şi să ies din sat. Părinţii mei erau fraţi. Să vă explic. Eu am fost născută în Proviţa. Treceam peste o apă, încă un deal, coboram pe o terasă şi de-abia ajungeam la fratele tatălui. El m-a adoptat la 1 an. În casa părinţilor biologici, mai erau trei fete şi înaintea mea au murit un băiat şi o fată. Sunt nişte superstiţii: când încep să le moară copiii, ţăranii fac nişte ceremonii. Dau vecinului peste gard copilul, ca să-l păzească de rele. Pe de altă parte, patru fete fac, dintr-un ţăran bogat un ţăran sărac. Fratele tatei din Cornu n-avea copii, aşa că cei din Cornu au fost fericiţi să mă ţină. Cei din Proviţa, însă, când le-a ars grajdul, au zis că au dat copilul cu noroc cu tot. Şi, de fapt, ceilalţi luaseră copilul cu probleme, le-am distrus sufletul. 

De ce?

Am fugit de acasă de trei ori, am plecat de la Câmpina la Ploieşti, la şcoală, unde am devenit poetă şi jurnalistă. Probabil că din adopţie mi-au venit toate plecările. Nu ştiu unde să mai plec azi. În cosmos nu se poate, Marte nu e încă pentru noi. Plăcerea mea este să plec. Şi să ajung în centru. Dar nu mai sunt centre, le-am văzut deja pe toate. Când am venit la Paris, să văd lumea, eram dispusă să mor pe Sena, de foame, de tuberculoză. Dar mi-am propus să nu mă servesc de alte lucruri – eram frumoasă – şi să nu fac lucruri nedemne de o poetă: să păzesc copii, să fac menajul, care e ceva curent în lumea occidentală, unde toată lumea face de toate. Dar eu eram dintr-un sat şi la ideea că în sat s-ar fi aflat despre mine... Megalomania de oraş e mai modestă. Într-o zi, îi aveam la masă pe Breban şi pe Tudor Eliad (n.r. – scriitor şi romancier născut în Româ- nia în 1943 şi stabilit la Paris, autor în 1978 al romanului „Les Enfants de Yalta“) şi Breban voia să cucerească Parisul. Tudor Eliad voia să pună în scenă o piesă, despre bărbatul meu de-al doilea, Aurel Cornea, inginer de sunet la televiziunea franceză, care a fost prizonier în Liban. Unde? Pe Broadway! „De ce suneţi voi aşa de modeşti?“, leam spus. „Să cucereşti Parisul? Oricine îl are un sezon. Publici o carte bună şi sezonul următor te-a uitat toată lumea.“ S-au uitat la mine chiorâş, spunându-şi probabil: noroc că ea nu scrie...

Dar aţi scris poezie şi romanul „Fougue roumaine vers le point C“... Da, dar nu şi în ochii lor.

Parisul a fost la început o dezamăgire? 

Deloc. Eu am venit mai întâi la Bienala interna- ţională de poezie de la Knokke-le-Zoute, în 1965.Erau invitaţi 500 de poeţi, oarecum de stânga, printre care vreo sută de francezi. Când am venit în Paris erau toţi în Saint Germain de Près. Publicasem deja poezie. Am avut vreo 30 de articole în toate ziarele lumii. La Paris, apăruse „Istoria literaturilor străine“ în celebra colecţie Pléiade. România avea 14 pagini. Şi eu eram acolo. Opt tineri scriitori care priveau spre Occident. Azi, am mai rămas trei, în viaţă: Manolescu, Blandiana şi cu mine. Eu, la Paris, am venit foarte bine îmbrăcată, de o croitoreasă franţuzoaică, rămasă în ţară după ce fusese croitoreasa reginei, Madame Agniesse. Avea 80 de ani şi primea rochii din Paris pe care căuta să le vândă în România. Eu fusesem măritată cu Marin (n.r. – Preda) patru ani şi Marin avea mulţi bani, publicase „Moromeţii“. Mi le cumpăram singură, cu banii lui. Absurd: îmi cumpăram rochii de seară pe care le purtam doar pentru el. 

Prin portretele pe care le făceam poeţilor francezi voiam să le arăt românilor că n-au motive să-i invidieze.

La Paris aţi ajuns şi foarte elegantă, şi foarte frumoasă, şi cu numele în dicţionar, ca poetă între poeţii României. Ştiaţi că figuraţi în enciclopedia din colecţia Pléiade? Nu, mă aştepta la Paris asta. Virgil Ierunca scrisese articolul de 14 pagini din Pléiade. Iar eu mă duceam peste tot cu dicţionarul, ca să-i impresionez pe toţi. Era şi un fel de răzbunare.

În ce sens?

Am lucrat doi ani la emisiunile Monicăi Lovinescu. Am făcut 60 de portrete de poeţi francezi contemporani, câte zece minute fiecare. Plătite prost, Europa Liberă plătea 30 de dolari, destul de mult, dar nu chiar ca să trăieşti din ei. Şi Monica Lovinescu nu-mi putea da mai mult de un portret pe săptămână. Chiria mi-o plătea Madame Pierre Emanuel, o pictoriţă chinezoiacă, care avea Pagoda de pe Rue de Courcelles. Tatăl ei avusese pagode în Londra, New York şi Paris. Şi cum făcuse bani din antichităţi chinezeşti, avea nişte burse pentru copii. Aşa că fiica lui mi-a plătit chiria vreo trei ani. Răzbunarea era că prin portretele pe care le făceam poeţilor francezi voiam să le arăt românilor că n-au motive să-i invidieze pe poeţii francezi, ei sunt tot atât de buni sau de proşti cum erau şi românii. 

Contradicţii cu Eliade, Cioran şi Ionescu

Aţi avut multe cuceriri la Paris? Cine vă făcea curte? 

Toţi poeţii pe care îi vedeam la masă îmi făceau curte. Dar, în Franţa, respingeam pe toată lumea. La ideea că ar putea să mă ia pe mine... fosta nevastă a lui Marin Preda şi megalomană pe deasupra – că eu îl lăsasem pe Marin pentru că voiam să am soarta mea – şi mai şi credeam că el mă împiedică să scriu, dar de fapt cele mai bune pagini le-am scris când eram cu el. Am să vă povestesc ceva amuzant despre cei trei mari români, Ionescu, Cioran şi Eliade, care aveau fani, precum cântăreţii de muzică uşoară, studenţi, studente, care făceau teze despre ei. Eu, imediat cum am făcut cunoştinţă cu ei, cum m-am certat cu toţi trei.

A fost o frondă?

Nu voiam să mă uite. Cu Ionescu eram la masă, cu francezi în jur, şi noi am trecut repede pe româneşte, franceza nu e suficient de pasională la vorbit. Zice Ionescu: „îi destest pe români“. Şi ne-am certat pornind de la asta. Nu voiam să mă uite şi nu m-a uitat. Altădată eram la un cenaclu, la Leonid Mămăligă. Era prezent Eliade. Îl găsesc acolo pe Ion Alexandru, mai tânăr ca mine, cu care cobor să cumpăr nişte ţigări şi, pe scări, îl întâlnim pe Ion Gheorghe, marele poet spiritual de mai târziu. Cineva îi citeşte lui Eliade o teză despre „Mioriţa“. Şi atunci, Eliade face legătura cu oracolul de la greci care, spune el, este animalul. Eu îl contrazic. Animalul din baladă i-a spus omului să mai cheme un câine, pentru că ceilalţi vor să-l omoare, animalul nu i-a prezis moartea. Iar ciobanul i-a răspuns că „dac-o fi să mor“, nu e o predestinare de oracol. Toţi românii prezenţi, când au văzut că îl atac pe Eliade, şi mai ales pe domeniul lui, au făcut zid în jurul lui, iar nenorocitul de Ion Gheorghe, care mai devreme îmi făcea curte, s-a ascuns după o pernă. Monica Lovinescu, care îmi era prietenă, striga tare, în mijlocul vacarmului de indignaţi: „Aurora e tare deşteaptă, dar şi când spune prostii...“

Şi Mircea Eliade cum a reacţionat? 

Ce să mai zică, el era apărat de toţi ceilalţi din jur. M-am apropiat mai târziu de el, cu un pahar de vin în mână, şi i-am spus că, dacă toţi ar fi de acord cu mine, aş fi foarte îngrijorată. Mai ales că în scrierile lui de tinereţe le propunea tinerilor să nu aibă reţineri dacă au ceva de spus în faţa idolilor.

Era un idol şarmant? 

Sigur că era şarmant. Dar mie nu-mi păsa. Eu aveam agenda mea inconştientă, am înţeles asta mai târziu, după ce m-am certat cu toţi trei. Voiam să mă ţină minte.

Asta înseamnă că v-aţi psihanalizat?

Ţin un ochi pe mine tot timpul, noi suntem subiectul. Cu noi ne ocupăm. Pe atunci era şi Manolescu, care se plimba cu Eliade prin Paris. După ani, Manolescu mi-a povestit, la Bucureşti, scena petrecută atunci: în timpul acelei plimbări, într-o zi de toamnă frumoasă, spre stupoarea lui Manolescu, Eliade se oprea din când în când şi tot întreba: „Dar ce-a avut fata aia cu mine? De ce a sărit fata aia pe mine?“.

Deci nu v-a uitat. Pe Cioran cu ce l-aţi contrariat? 

Aveam un prieten comun, Piotr Rawicz, care-mi spune într-o zi: „Hai să ne plimbăm cu Cioran“. Rawicz era bun prieten cu Cioran, jurnalist literar care scria în „Le Monde“, era temut şi foarte deştept. Cioran mi-a zis atunci că l-a cunoscut şi pe soţul meu (n.r. – pe Marin Preda). Mi-a spus că este cel mai bun scriitor din România. Păi este cel mai bun scriitor din România, îi zic. „Oui, mais ça ne se dit pas“, replică Cioran. „Dar de ce să nu zică?“, sar eu. Tiţian ar fi spus despre sine că e cel mai bun pictor, Goethe ar fi spus că e cel mai bun scriitor. Am trecut pe româneşte şi am mers până foarte departe cu cearta, dar ne uitam unul la altul şi vedeam că, de fapt, ne amuzam. Nu fusese cazul la scena cu Ionescu, unde a fost total neplăcut. Ba chiar, la urmă, Cioran mi-a spus: „Cu temperamentul dumneavoastră cred că o să aveţi mare succes în Franţa“. Piotr făcea feţe-feţe.

Aveţi un „franc parler“, nicio cortină la vorbă... Plăcerea să te cerţi cu ăştia mari, dar trebuie să ai şi curajul. Şi mai e ceva. În România am tot tăcut, nu-i aşa?

Dar eu aveam inconştienţa de a fi venit la Paris unde s-ar fi putut să şi mor de foame. La Paris îl ştiam pe Elie Lotar, fiul lui Arghezi, marele fotograf din anii ’30, când o fotografie de-ale lui preţuia, se pare, cât un Picasso. Când nici Picasso nu era chiar cunoscut. Mare fotograf care nu mai fotografia. Eu îl cunoscusem la Bucureşti, când venise să-l vadă pe taică-său. În vremea aceea, Eli Lotar fotografia opera lui Giacometti pentru editura elveţiană Skira. Ziua o petrecea cu Giacometti pentru a surprinde fazele de creaţie, iar seara o petrecea cu mine şi cu Şerban Sideri, un alt prieten, spadasin, seri plătite de Giacometti. Lui Giacometti îi spunea: „A venit Aurora“. „Du-te şi-i arată Parisul!“ Parisul lui Eli era by night, în timp ce eu n-aveam nici casă... Mergeam în cluburi de jazz care aparţineau unor foşti artişti. Numai că eu seara, în compania lui Eli Lotar, care nu voia decât să bea whisky, prin cluburi, eu voiam pur şi simplu să mănânc. Am schimbat 20 de case şi hoteluri în primul an. Avea o personalitate atât de plăcută Eli. Semăna cu o pasăre. Avea 60 de ani şi avea să moară la 63. Arăta ca de 90, dar era ca o statuie din Roma decadentă, cu nişte ochi albaştri şi nişte mâini expresive, înconjurat tot timpul de femei care îi făceau scene de gelozie. Eli i-a interzis lui Giacometti să vină să mă vadă, îmi păzea onoarea, aşa că eu pe Giacometti l-am văzut de două ori, înainte ca el să moară. L-am văzut când a venit să plătească notele, el şi Derain (n.r. – André Derain a fost pictor, grafician, sculptor) erau cei care plăteau totul în urma prietenilor. „La ce lucraţi?“, l-am întrebat, intimidată. „Îl sculptez pe Eli în formă de bunul Dumnezeu.“ O formidabilă prietenie!

Şi dumneavoastră aţi legat multe pritenii. Scriitorul Jean Pârvulescu?

Nu e prea cunoscut...E cunoscut de o marginală dreapta şi stânga. Are şcoli filozofice cu numele lui. Asta era o altă etapă. Era unul care se numea Cuşa, care avea o tipografie cu nişte macedoneni de-ai lui, foarte bogat, şi el plătea pentru toată lumea, de exemplu când venea Teatrul Naţional la Paris. Când au văzut că vine la Paris o fată tânără, fără casă, fă- ră bani, fără nimic, au crezut că e foarte simplu să o cucerească, numai că eu l-am ales pe Jean Pârvulescu pe post de protector, care avea subsidii de la vreo 30 de alţi români bogaţi. Şi când toţi ceilalţi au aflat, l-au tăiat de la ajutor. Adevărul este că Pârvulescu mi l-a prezentat pe regizorul Rohmer (n.r. – Éric), pe Saint Germain de Près. Café de Flore era Mecca noastră. Beam ceai în fiecare sâmbătă împreună, vreo trei ani, până am făcut filmul „Le Genou de Claire“ în 1970. A apărut în viaţa mea Aurel Cornea şi am plecat cu el în Anglia, de unde m-am întors ca să fac filmul cu Rohmer, care făcea „La Collectionneuse“, al treilea din cele şase filme morale ale sale. Cottrell, producătorul lui, mă cam detesta, nu mă voia actriţă în filmele lui. Ne-am împrietenit după 30 de ani, mai ales cu nevasta lui, Edith Cottrell, care mi-a tradus cărţile din engleză în franceză. Rohmer îşi aduna oamenii pentru un film cu ani înainte.

Cum v-aţi simţit ca actriţă într-un film realizat de un regizor important? 

În „Genunchiul lui Claire“ m-am simţit ca o conopidă înflorită. Nu ştiam că sunt aşa de cabotină. Filmul lui Éric Rohmer mi-a dat o carte de vizită pe lume. De asta New York-ul a fost aşa de bun cu mine. Filmul lui Rohmer a mers foarte bine în America. Rohmer şi Bergman figurau în topul celor mai bune 1.000 de filme în America. Mi s-a spus că „Genunchiul lui Claire“ are milioane de vizualizări.

Fata din fotografia făcută de Bauh, când aveam 19 ani, nu e o femeie normală. Nu e de măritat. 

V-a fost o povară frumuseţea sau un paşaport? Până la Marin nici n-am băgat de seamă că aş fi frumoasă. Marin mi-a descoperit frumuseţea. Eram periculoasă, o bucată de uraniu, ca în fotografia pe care mi-a făcut-o Aurel Bauh. Mă mir că Marin a îndrăznit să mă ia de nevastă. Eu, dacă eram bărbat, aş fi fugit de mine.

„Marin spera că iubirea mă va împiedica să plec“

„Weekend Adevărul“: Cu Marin Preda a fost, cum se spune, un coup de foudre?

Aurora Cornu: Ne-am contrat o dată la cantina scriitorilor. După vreun an, ne-am revăzut la mare. Eu eram cazată la Vasile Roaită şi aveam o cameră mică, în curte. Am cerut o cameră mare, în clădirea principală, care era goală. Şi vine Marin cu repartiţie chiar pe camera mea. Am început să-mi strâng lucrurile – eu sunt foarte rapidă când plec, ceea ce i-a terorizat întotdeauna pe bărbaţii mei! Repeziciunea cu care eu pot dispărea din viaţa cuiva îi făcea să nu rişte. Eu nu stăteam la discuţie. De altfel, asta se vede în fotografia făcută de Bauh, în România, când aveam 19 ani. M-am speriat şi eu, pentru că uite: cine ar vrea să aibă de a face cu aşa ceva? Cine să se joace cu mine? Fata din fotografia asta nu e o femeie normală. Nu e de măritat.

Ce a făcut Marin Preda când a văzut că vă strângeaţi lucrurile?

A rămas fascinat. Geanta mea era făcută. Şi a zis: „Dacă vreţi să păstraţi camera, păstraţi-o“. Nu, nu, eu nu primesc favoruri de la Marin Preda, cu care mă ignorasem un an de zile, dar între timp îi citisem „Întâlnirea din pământuri“. Deci m-am mutat în camera mică din curte. După care ne întâlneam cu toţi scriitorii pe cearşafuri, la mare. Într-o zi, nu mai ştiu ce scriitoare era, Sanda Movilă poate, o scriitoare foarte nervoasă, şi Marin căuta nu ceartă, ci lucruri contrariante. Au început să se contrazică, iar eu i-am pus doar mâna pe braţ, să-l opresc. El s-a oprit din ceartă. În clipa aceea a fost totul.

L-aţi topit? 

Eram frumoasă. Aveam de fapt o faţă hieratică. Eu aşteptam să intru în puşcărie, cu toată familia mea, pentru că generalul Moisiu, fratele mamei mele bune, stătuse ascuns la ea 11 ani şi noi aşteptam să izbucnească scandalul. N-am intrat că eram deja nomenclaturistă. Au intrat nouă studenţi plus tata, care a murit în puşcărie. Generalul a ieşit în 1963, când americanii au făcut un deal cu România, eliberarea deţinuţilor politici contra unor drepturi comerciale. Mama a trăit cu spaima asta, cum auzea un câine lătrând, îi sărea inima din piept. Eu, adoptată fiind de fratele tatei, peste două dealuri, şi deja publicată la Flamura Prahovei, ziarul comunist regional, eram mai puţin în pericol. Dar aveam un fel de melancolie şi un fel de rezervă a mea.

Asta l-a cucerit pe Marin Preda, frumuseţea şi melancolia? 

Nu ştiu ce l-a cucerit...Trebuia probabil să-i cadă pe cap iubirea asta.Dar pe dvs. cu ce v-a cucerit Marin Preda?Cu literatura lui. Şi pe urmă faptul că avea un cap de intelectual foarte intersant între ceilalţi scriitori – nu prea era nici unul frumos, în afară de Petru Dumitriu, al doilea mare scriitor în vremea aia. Eu l-am lăsat la mare şi am plecat la Sinaia şi de acolo sunt scrisorile de dragoste. Repet: Dumnezeu ni l-a dat pe Marin Preda, dar „Moromeţii“ vi i-am dat eu. Eu i-am descoperit manuscrisul cu copilăria lui în sertar, pe care nu voia să-l publice. El băgase deja personaje în alte scrieri, pe Adam Fântână, Mărioara Fântână. După ce el a publicat „Moromeţii“ eu l-am lăsat pe Marin. Timp de patru ani nu ne-am despărţit aproape deloc, am stat unul peste altul. A publicat „Moromeţii“, voia să scrie „Risipitorii“. Apoi, un an de zile am avut eu şantajul cu anorexia, nu mâncam deloc.

De ce şantaj?

De durere că-l las. Marin fiind leu, un orgoliu profund, nu ierta pe nimeni. Nu se răzbuna, dar nu uita. Eu voiam să plec, voiam să văd lumea, iar el voia să împartă soarta cu poporul lui. Care popor îl adoră. În România, Marin Preda e un mare scriitor. Şi Securitatea i-a făcut dosar. Cei de la „Flamura Prahovei“ nu voiau să mă lase să plec şi eu îi şantajam că mor în mijlocul lor dacă nu mă lasă. Marin spera că iubirea mă va împiedica să plec. Am avut o discuţie: i-am spus că da, ne căsătorim, pentru că nu puteam, spre exemplu, să mergem împreună la hoteluri, dar i-am spus: „Marine, dacă eu voi vrea să plec, să nu mă opreşti“.

ULTIMUL CÂNTĂREŢ AL ŢĂRANILOR

Dar plecând din ţară, aţi luat şi scrisorile lui de dragoste. Cum credeţi că veţi rămâne în istoria literaturii române?

Ca trecătoare. Marin, împărţind soarta poporului lui, el e acolo, nu-l mai mişcă nimeni. E triada Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda. După care ţăranul român nu va mai avea niciun cântăreţ al lui.

Dumnezeu ni l-a dat pe Marin Preda, dar «Moromeţii» vi i-am dat eu. Eu i-am descoperit manuscrisul.

Nu s-a mai ridicat nimeni?

Despre ţărani, nu. De fapt despre nimic. Breban nu e rău, dar Breban e scriitor aproape internaţional, el lucrează prin imaginaţie, care n-are la drept vorbind nicio legătură nici cu România, nici cu altă ţară. Pe când Marin e acolo, al ţării. Marin descoperea, nu imagina. Descoperea lucruri despre natura profundă a oamenilor. Şi eu sunt pe descoperire, eu n-am imaginaţie. Invidiez imaginaţia, n-o dispreţuiesc. De exemplu, nu cred că umanitatea profită în vreun fel de suprarealişti. Nişte băieţi deştepţi, foarte simpatici, care s-au distrat şi ei... Fundoianu nu era suprarealist, el chiar era poet, ca şi Gherasim Luca, ca şi Voronca. Noi trăim pe descoperirile pe care le fac alţi scriitori. Imaginaţia nu trece de nişte prototipuri.

Marin Preda nu e tradus în franceză... Marin nu e traductibil. L-am citit în engleză şi numai era nimic din Marin. El e scriitor pe româneşte. Nici Barbu, nici Arghezi, nici Eminescu nu sunt traductibili, Bacovia da, şi Blaga. Nici muzica din Sadoveanu, armoniile din cuvinte nu se pot traduce.

Marin Preda e condamnat să rămână al românilor şi atât?Ce e rău? Sunt 20 de milioane! Plus că toată lumea vine la mine să-mi ia interviu şi apoi apare în ziar doar despre Marin.

„«AURORA CORNU» NU E UN TITLU LITERAR“Spuneţi, într-o poezie: „inima omului e o mare pe care se pluteşte / ca pe vremea romanilor blestemând-o şi temând-o / Fără instrumente de precizie/ Fără ultimele descoperiri tehnice“. Cât de cunoscă- toare vă e azi inima, după ce aţi fugit de acasă?Versurile mele sunt bătrâne, au cel puţin 60 de ani. Trecem prin viaţă şi inima rămâne cunoscătoare sau necunoscătoare. Dar noi ştim totul de la început, de când am venit pe lume şi după aceea tot redescoperim. Pe mine nu mă interesează drumul, eu nu vreau decât să ajung. Eu în toate oraşele mele, Paris sau New York, nu umblu decât în jurul casei, sunt aproape „oloagă“. Nomadismul – trebuie să fi fost ceva din partea familiei mamei, de la Proviţa. Eu sunt ca bieţii mongoli sau ca ungurii, care au plecat de la nisip, au trecut prin Polonia care e plină de păduri, prin Transilvania, şi unde au văzut o pustă, acolo s-au pus. Când şi-au regăsit nisipul, acolo s-au aşezat. Dar uite, în „Faust“, la sfârşit, după ce personajul a trecut prin spiritualitate şi prin istoria filozofiilor lumii şi a religiilor – dacă îmi amintesc bine – el începe să facă nişte săpături, vrea să construiască ceva. Nu e straniu? 

Ce să înţelegem din asta? Să înţelegem că trebuie să faci ceva de folos lumii. Eu am făcut o mănăstire. E acolo, la Cornu. Am început cu 8 călugăriţe şi acum sunt 36. Am investit mult mai mult decât averea părinţilor pe care am recuperat-o de la Cornu. E poate singurul lucru care va rămâne ceva mai mult. Altfel, suntem toţi pământul pe care vor creşte câteva ciuperci.

Dar legenda unei mari iubiri nu rămâne?

Făcătorii mei sunt Marin şi Rohmer. Dar în Paris s-a întâmplat aşa: într-o zi primesc o scrisoare în care cineva îmi scrie că m-a descoperit în „Genunchiul lui Claire“: „Pentru mine sunteţi Greta Garbo. Sunt gardian la Muzeul Orsay“. Dar, de fapt, autorul e Pierre Cormary, critic literar, profesor de filozofie, blogger de succes şi un fel de Churchill tânăr. De altfel, filmul lui Rohmer, care are la bază un fel de jurnal al meu, se sfârşeşte pe 29 iulie, iar Pierre Cormary e născut pe 30 iulie, în acelaşi an, 1970. Eu am devenit un fel de „moaşă“ a lui, în sensul maieuticii lui Socrate. Ne întâlnim să luăm masa şi stăm de vorbă. Din discuţiile astea, el a scris o carte pe care o va publica aici, în Franţa, în 2017, şi care se intitulează „Aurora Cornu“. Eu i-am spus însă că numele meu, o fi el alchimic, dar n-are vocaţie de titlu literar.O nouă cucerire deci. Dar dacă ar fi să o reîntâlniţi, ce i-aţi spune azi celei care aţi fost, fetiţa de sub nuc? Eu am făcut să sufere foarte multă lume. Părinţii mei, în primul rând, care mă obţinuseră, şi au luat copilul care nu trebuia. Eu nu voiam decât să o întind, să fug. Dar azi eu sunt tot atât de stupid naivă în unele privinţe şi tot atât de vicleană şi de teribilă, în altele. Nu ştiu dacă am ceva să-i spun, eu sunt tot fetiţa aceea.