Athelstan, regele unificator al Angliei

Numele regelui englez nu are un ecou puternic în afara istoriei britanice, şi nici aici nu trezeşte un interes deosebit în comparaţie cu, sã zicem, Alfred cel Mare. Şi totuşi, este un conducãtor demn de reţinut, pentru cã în timpul domniei sale de 15 ani se realizeazã pentru prima datã unificarea englezilor. Sã încercãm sã trasãm câteva aspecte ale biografiei sale.

Athelstan domneşte între 925 şi 939, trezind admiraţia contemporanilor care îl judecau drept unul dintre cei mai iluştri regi englezi ai timpului respectiv. Primul rege anglo-saxon care a reuşit unificarea englezilor sub un singur sceptru dupã cucerirea Northumbriei în 927 se bucura de o popularitate crescândã în ţarã şi în afarã. Contemporanii vorbesc despre el ca despre marele rãzboinic care şi-a nimicit inamicii britanici şi scandinavi, un bun administrator, un legislator inovator şi un susţinãtor devotat al Bisericii. Mai târziu, în secolul al X-lea, cronicarul saxon Athelweard îl considerã pe Athelstan cel mai mare conducãtor al Angliei, reuşind o consolidare a teritoriilor cum nu mai fusese de pe vremea romanilor.

Athelstan joacã un rol important şi pe scena relaţiilor internaţionale prin cãsãtoriile aranjate surorilor sale, legându-se dinastic de mai multe case nobiliare. Cronicarii îi deplâng moartea în 939 prin cuvinte elogioase, cum ar fi “stâlpul demnitãţii lumii occidentale”, reputaţia sa pãstrându-şi prospeţimea chiar şi dupã cucerirea normandã. William de Malmesbury (1095-1143) scrie o naraţiune de excepţie despre realizãrile sale, remarcând cã “ întreaga Europã îl lãuda şi se ruga pentru el, regi ai altor naţii se considerau norocoşi nu fãrã motiv dacã îi puteau câştiga prietenia”.

Deşi în posesia multor calitãţi apreciate în epocã la un rege, nu supravieţuieşte nicio biografie completã a conducãtorului, în primul rand din cauza calitãţii surselor din timpul domniei sale. Materialul informaţional este surprinzãtor de precar:câteva date în Cronica Anglo-Saxonã, 75 de carte în numele regelui, 6 coduri de legi şi o cantitate considerabilã de monede. Nouã manuscrise conţin inscripţii care amintesc de el, alte dovezi indicã faptul cã s-ar fi aflat în posesia unei cantitãţi impresionante de relicve. Numele sãu apare in câteva poeme, într-o saga nordicã şi în naraţiunea lui William de Malmesbury.

Având de-a face cu astfel de surse, este dificil sã deducem personalitatea regelui, pentru cã rareori ne este prezentat în rolul sãu social, ca agent al regalitaţii şi nu individualizat în mod deosebit. Întrebarea este dacã s-ar putea schiţa o biografie, care eventual sã însufleţeascã personajul, pornind de la informaţii fragmentate fãrã a cãdea în capcana ficţiunii. Cronica Anglo-axonã oferã date sumare referitoare la 9 din cei 15 ani de domnie. O singurã bucatã din anale se extinde asupra unor detalii:relatarea în versuri asupra triumfului lui Athelstan şi a fratelui sãu Edmund asupra unei armate formatã din nordici, scoţi şi northumbrieni în bãtãlia de la Brunanburh din 937.

Lipsa de interes a cronicii ar putea fi explicatã dacã regele ar fi fost un ‘outsider’ în cercurile înalte de la Wincester care se ocupau cu prezervarea tradiţiei în secolul al X-lea. Athelstan îşi petrece copilãria în Mercia şi depune eforturi sã se afirme la sud de Tamisa dupã moartea prematurã a fratelui sãu Elfweard la câteva luni dupã ce tatãl lor îl numeşte conducãtor al Merciei şi Wessex-ului. Athelstan este încoronat rege al Merciei şi Wessex-ului abia în septembrie 925. Continuând o stare conflictualã cu opoziţia de la curtea saxonilor de vest, s-ar putea sã nu fie aşa de surprinzãtoare neatenţia Cronicii faţã de el.

Susţinãtor înflãcãrat al Bisericii, regele obişnuia sã colecţioneze relicve şi cãrţi sfinte, dar şi sã împãrtãşeascã din comorile sale comunitãţilor monastice de la Cuthbert sau Milton Abbas. Unele poeme exprimã profundul respect pentru devotamentul, pietatea sau generozitatea sa. Multe laude fac parte din convenţia epocii, dar efectul cumulativ de epitete pozitive induce ideea cã “Sfântul Rege Athelstan” nu a reprezentat doar un arhetip al religiozitãţii, ci a avut un interes autentic faţã de spiritualitate. În timpul domniei sale relaţiile dintre stat şi Bisericã au devenit vizibil mai strânse. Codurile de legi oferã o perspective asupra preocupãrii sale de a reinnoi o societate fracturatã dupã rãzboaiele daneze.

Athelstan doreşte limitarea hoţiei, din punctul sãu de vedere cel mai mare flagel social. Codurile relevã şi receptivitatea faţã de nevoile bisericeşti, cum ar fi plata zeciuielii sau pomenile. Caritatea şi diminuarea sãrãciei intrã desigur în sfera de interes a suveranului. Monedele şi cartele relevã o modificare a concepţiei asupra puterii. Pe monedele timpurii apare denominaţia întrebuinţatã de predecesorii sãi, “Regele Anglo-Saxonilor”, dar dupã cucerirea Northumbriei apare “rex anglorum”. Marcând subjugarea celorlaţi regi din insulele britanice, îşi alege o imagine care sã-l reprezinte cu o coroanã, primul rege englez de altfel care se înfãţişeazã încoronat, ca “rex totius Britanniae”. Totodatã se portretizeazã ca “rege al englezilor, ridicat pe tron de cãtre mâna dreaptã a Atotputernicului, adicã Iisus”.

Nu cunoaştem detalii precise în legãturã cu naşterea sau mama sa, avem lacune multe şi la capitolul copilãrie şi adolescenţã. Chiar şi despre perioada dupã ce şi-a asigurat tronul la moartea fratelui sãu nu avem informaţii suficiente. Aceesul la fapte e limitat, cu atât mai mult la gândurile sale. Cu toate acestea, organizând materialul de care dispunem mai mult spaţial decât chronologic putem schita o structurã care sã permitã elaborarea unui portret care nu se vrea doar regal.

Abordarea contextului familial, de exemplu, relevã motive pentru deciziile sale mature cum ar fi cea de a nu se cãsãtori. Ideea unui angajament spiritual, care de altfel ar fi asigurat şi succesiunea fraţilor sãi mai mici, nu este de neglijat. Anturajul sãu regal sugereazã un ataşament faţã de clerici sau prinţi strãini. Se simte atras de literaturã şi religie. În virtutea naturii solemne a istoriografiei care îl abordeazã reiese cã nu tolera lipsa loialitãţii, dar era precaut în aplicarea pedepselor. Pe câmpul de bãtãlie demonstreazã talent şi abilitate, precum şi nevoia de planificare strategicã.

Douã imagini ale regelui îi dominã receptarea istoricã:cea a conducãtorului puternic care a reuşit sã unifice şi sã apere Anglia şi cea a liderului pios care susţine Biserica. Athelstan nu poate fi redus însã la un portret stereotipic, lucru valabil pentru toţi suveranii, ci dispune de mai multe dimensiuni ale unei personalitãţi care meritã studiatã şi celebratã.

Bibliografie:Sarah Foot, “Athelstan:The First King of England”, Yale University Press, 2001.