Artistul Peleșului, Martin Stöhr, „sculptorul Casei princiare din România”
Încă de la instalarea lui pe tronul Principatelor Unite, prinţul Carol de Hohenzollern, viitorul rege Carol I, sub imboldul dorinţei de modernizare a ţării, a adus din Occident sau a încurajat emigrarea la noi a specialiştilor şi a meseriaşilor de tot felul: arhitecţi, ingineri şi maiştri, constructori, pietrari şi aşa mai departe.
Unul dintre aceştia a fost bavarezul Martin Stöhr, arhitect şi sculptor în lemn, care l-a însoţit pe principe încă de la sosirea lui în ţară, în anul 1866. Carol îl cunoştea şi avea mare încredere în el fiindcă meşterul lucrase o perioadă la Castelul Hohenzollern, de la Sigmaringen. În puţinele clipe de răgaz avea să-i fie şi partener de biliard regelui, dar şi singurul care, în particular, îşi putea permite discuţii pe un ton familiar cu Maiestatea Sa, uneori amuzându-l pe suveran.
După doi ani, maestrul ebenist Stöhr a fost numit „sculptorul Casei princiare din România”, iar la începerea construirii Castelului Peleş, al cărui contur a fost imaginat împreună, domnitorul l-a însărcinat, într-un comitet special, cu organizarea și supravegherea lucrărilor de construcţie şi de amenajare, un adevărat consultant de artă, proiectant, dar şi administrator financiar. Anterior, îi deschisese, în centrul Bucureştiului, primul atelier de sculptură în lemn din ţară, unde se executau adevărate lucrări de artă, însuşi Carol, în prima parte a domniei sale, lucrând aici alături de Stöhr, omul său de încredere, dar şi prieten şi chiar confident.
Cabinet din lemn de nuc, realizat în Atelierul Martin Stöhr în anul 1883 pentru împodobirea Castelului Peleş. Lucrare de o remarcabilă valoare artistică, având panourile uşilor sculptate manual, ornate cu personaje alegorice, în basorelief, cu cifrul regal, coroana şi deviza Nihil Sine Deo. Din colecţia Muzeului Naţional Peleş
Această pasiune regală a fost evocată la un simpozion şi de Nicolae Noica, expert în istoria lucrărilor publice, referindu-se la Palatul Peleş: „Ceea ce m-a impresionat este toată lucrătura aceea din lemn din interior a Palatului. Unul dintre cei mai mari sculptori în lemn tâmplari s-a numit Stöhr. Acest Stöhr era un neamţ pe care Carol l-a adus din Germania ca să facă aceste lucrări. Dar Carol I făcuse un fel de ucenicie în atelierele acestui sculptor pentru că îi plăcea să sculpteze”.
„Bunul meu Stöhr, îmi lipseşte atât de mult”
La festivitatea de inaugurare a Peleşului, Stöhr a fost acela care i-a înmânat lui Carol I, pe o perniţă de catifea, cheia castelului artistic lucrată. Martin Stöhr a murit în anul 1896, după 30 de ani de serviciu credincios, dovadă fiind şi menţionarea, în mai multe rânduri, a numelui său în jurnalul regelui, dovedind, chiar şi prin însemnările lapidare, totala încredere de care se bucura în faţa suveranului.
Fusese decorat cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler şi Ordinul Coroanei în grad de ofiţer, iar prinţul Karl Anton de Hohenzollern i-a înmânat Medalia de Aur. De la regele Suediei primise ordinul regal Wasa, iar împăratul Austro-Ungariei i-a decernat Crucea de cavaler al Ordinului Franz Josef. Demn de remarcat e faptul că prima distincţie românească i-a fost acordată în chiar ziua inaugurării Peleşului, pe 7 octombrie 1883, aşa după cum a consemnat însuşi Carol în jurnalul său: „După masă cafea în primul salon. Stöhr a fost şi el la masă, primeşte Crucea de ofiţer al Ordinului Steaua României”.
La scurt timp după moartea sa, regele îşi nota trist în jurnal: „Bunul meu Stöhr, îmi lipseşte atât de mult”. Dar dovada cea mai elocventă a preţuirii de care s-a bucurat din partea familiei regale a României a fost că însăşi Regina Elisabeta (Carmen Sylva) i-a compus, în limba germană, epitaful de pe soclul mormântului din Cimitirul evanghelic luteran din Bucureşti celui despre care spunea că „a fost un adevărat maestru, care ne-a împodobit sălile cu mobile şi lambriuri de o rară frumuseţe”.
În traducere, textul sună aşa:
„Ostenitului rege Carol
În tumultul acestei lumi
(i-a fost) sculptor și architect
prieten și tâmplar.
Carmen Silva” .