Andy Warhol, omul care a dat tuturor dreptul la faimă

Puţini artişti s-au bucurat de celebritatea, banii şi statutul lui Andy Warhol. Viaţa celui care a deschis uşile artei clasice pictând cutii de supă şi scaune electrice pare un adevărat scenariu de film hollywoodian.

„Un singur lucru e bun, într-un oraş mic / Un singur lucru poţi face, într-un oraş mic / Ştii că vrei să pleci de acolo“. Şi, imediat, repetată, într-o formă uşor modificată:„Când creşti într-un oraş mic / Urăşti totul şi vei şti că trebuie să ieşi de acolo“. Asta spuneau Lou Reed şi John Cale, în debutul albumului „Songs for Drella“, apărut în 1990. „Drella“, poreclă născută dintr-un joc de cuvinte între Dracula şi Cinderella (n.r. – „Cenuşăreasa“), era nimeni altul decât Andy Warhol, vechiul prieten, mentor, deschizător de uşi şi maestru din tinereţea celor doi muzicieni.

Albumul respectiv venea ca un omagiu, la trei ani de la dispariţia neaşteptată a lui Warhol, după o intervenţie chirurgicală de rutină. Iar versurile de mai sus le fuseseră furnizate, într-o formă aproape identică, de către însuşi Warhol, cu 20 de ani în urmă, când, transformat în artist celebru, plin de bani şi cu statutul unui adevărat star rock, „Drella“ îşi povestea viaţa oricui era dispus să asculte. Aşadar, cât adevăr este în nemulţumirea de mai sus, în tot acest patetism al neîmplinirii de sine într-un mic oraş? Ei bine, retrasând datele copilăriei şi adolescenţei viitorului artist, s-ar părea că destul de mult. Andy Warhol (botezat Andrej Varhola, Jr) s-a născut pe 6 august 1928, în Pittsburgh, statul Pennsylvania (SUA).

Era al patrulea copil al soţilor Varhola, imigranţi din Miko, un oraş situat în partea de nord-est a Slovaciei. Tatăl lui Warhol era un miner obsedat de disciplină, tradiţiile de familie şi respectul faţă de biserică. De altfel, cea mai mare parte a copilăriei lui Warhol se petrece între slujbele religioase de la biserica St. John Chrysostom şi colecţiile de cărţi poştale cu vedete de cinema, prima pasiune a viitorului artist.

Copilul ipohondru

Pe când era în clasa a III-a, Warhol este diagnosticat ca fiind suferind de coree reumatică, o boală a sistemului nervos ce produce mişcări involuntare ale extremităţilor, provenită, din câte se pare, dintr-o febră reumatică netratată la timp. Pacientul Warhol devine ipohondru, dezvoltând şi o frică teribilă de doctori şi spitale. Este exclus din activităţile sociale ale colegilor săi de şcoală, petrecând cea mai mare parte a timpului acasă, în pat.

Desenează, ascultă muzică la radio, lipeşte poze pe pereţi, într-o perioadă pe care avea să o numească, mai târziu, „esenţială în dezvoltarea personalităţii mele“. La absolvirea liceului, în 1945, se gândeşte serios să studieze arta din punct de vedere pedagogic, intenţionând să devină profesor.

Se răzgândeşte, intră la Carnegie Institute of Technology, din oraşul natal, iar, patru ani mai târziu, se mută la New York, lucrând ca ilustrator de reviste şi în publicitate. Era primul pas al viitoarei etape, ce avea să-l transforme dintr-un tânăr necunoscut, într-unul dintre cei mai cunoscuţi artişti din istorie.

Revelaţia unui artistPrimele reclame desenate de Warhol sunt pentru campanii publicitare la pantofi. Simplitatea structurilor şi tendinţa lui Warhol de a-şi exprima mesajul direct atrage atenţia celor de la RCA Records, în căutarea unui desenator de coperte pentru albumele de muzică lansate. Warhol se afirmă imediat, adoptând o metodă revoluţionară pentru acele vremuri:serigrafia. În plus, abordarea în sine era nouă.

Warhol nu privea opera de artă ca pe un produs finit, perfect, împlinirea dorinţei artistului, ci ca pe un obiect ce a rezultat în urma unui proces ce acceptă şi chiar implică eroarea şi imperfecţiunea. Începe să expună în principalele galerii din New York:Hugo şi Bodley. Cele două momente sunt considerate astăzi, aproape unanim, ca fiind debutul curentului Pop Art. Warhol se afundă complet în obsesia de a reprezenta obiectele din jurul său, total ignorate de toate curentele artistice de până la acel moment.

Începe să picteze bancnote, scaune electrice, celebrele cutii de supă Campbell, sticle de Coca-Cola, celebrităţi precum Marilyn Monroe, Elvis Presley, Marlon Brando, Muhammad Ali sau Elizabeth Taylor, dar şi titluri din ziare sau câini ai forţelor de ordine atacând protestatari.Sfertul de oră de faimă În decembrie 1962, Muzeul de Artă Modernă din New York organiza primul simpozion dedicat curentului Pop Art. Artiştii precum Warhol sunt atacaţi virulent de criticii locali, fiind acuzaţi de a fi „capitulat în faţa consumismului“.

Este momentul în care America înţelege că se întâmplase o mutaţiei uriaşă în modul în care cultura şi lumea artistică erau percepute şi că Warhol devenise centrul acestei mutaţii. Vechii definiţii a culturii, ce includea elemente precum permanenţă, obiectivitate sau durabilitate, Warhol le opune conceptul revoluţionar de „15 minute de faimă“:„În viitor, oricine va putea fi faimos pentru 15 minute“, declara artistul.

Cultura devenea la îndemâna oricui, era eliberată de criteriile considerate prea stricte, de modelul de lucru, de standard, în general. Primul semn al acestei schimbări a fost sesizabil în 1964, la expoziţia „Supermarketul American“, prezentată ca fiind magazinul tipic american, cu excepţia faptului că toate obiectele din jur (cutii, postere, carne) fuseseră create de adepţii lui Warhol. O pictură a lui Warhol, reprezentând o cutie de supă Campbell, costa 1.500 de dolari, însă, în afara vânzărilor şi a scandalului inevitabil rezultat din organizarea unei astfel de manifestări, publicul american era expus, pentru prima dată, unei întrebări esenţiale:„Ce mai reprezintă arta astăzi?“.Psihoza şi dispariţia unui artist La mijlocul anilor 1960, celebritatea lui Warhol atinsese punctul culminant. Despre el se vorbea ca despre un star rock, nu despre un artist, oamenii îl iubeau sau îl detestau, iar lucrările sale se vindeau pe bani mulţi. Warhol deschide „Fabrica“, un studio extins prin care se peregrinau, zilnic, artişti, lumea boemă a New Yorkului, ciudaţi, şomeri sau, pur şi simplu, persoane care voiau să fie văzute în compania sa.

Incidentul „Solanas“

Înfiinţează trupa Velvet Underground, considerată, astăzi, una dintre cele mai influente din istoria muzicii rock. Începe să facă filme, în fapt, experimente extreme:„Sleep“ îl prezintă pe poetul John Giorno, dormind timp de şase ore, „Empire“ conţine opt ore de material cu Empire State Building la apus, iar „Eat“ arată un bărbat, mâncând o ciupercă timp de 45 de minute. Pe 3 iunie 1968, Valerie Solanas, o feministă radicală, l-a împuşcat pe Warhol, chiar în studioul acestuia.

Înaintea incidentului, Solanas era o figură mai degrabă marginală în „Fabrică“:lumea şi-o amintea din discuţii în care propovăduia eliminarea definitivă a bărbaţilor şi dintr-un rol secundar într-unul din filmele lui Warhol. Solanas, diagnostică ulterior cu grave probleme psihice, îi dăduse un scenariu lui Warhol, rătăcit între timp de artist, despre care femeia credea că i-a fost furat, pentru a fi folosit fără ştirea ei.

Rana rezultată în urma împuşcăturii a fost extrem de severă. Pieptul lui Warhol a fost deschis, iar doctorii i-au masat inima pentru a o reporni. Psihic, Warhol nu a mai fost niciodată la fel. „Fabrica“ s-a golit peste noapte, rămânând numai oamenii în care artistul avea deplină încredere. Incidentul a rămas în istorie ca fiind „sfârşitul marii epoci Andy Warhol“.Finalul carierei

În următorul deceniu, Warhol a stat în umbră. S-a ocupat mai mult de afaceri, decât de artă, cu rare excepţii în care găsea persoane importante, dispuse să ofere sume uriaşe pentru un portret. Printre cei imortalizaţi în anii 1970 s-au numărat Şahul Iranului, Mick Jagger, Liza Minnelli, John Le­nnon, Diana Ross şi Brigitte Bardot.

Cel mai cunoscut portret al perioadei rămâne însă, detaşat, cel al liderului comunist chinez Mao Zedong, realizat în 1973. Scrie o carte, în care anunţă că „a face bani este artă în sine“ şi apare, ocazional, la petreceri, stând singur, într-un colţ, fără a comunica prea mult. Paradoxal, este din nou criticat, de aceiaşi oameni care-i disputau ideile în anii 1960, şi îndrăzneala de a face artă de consum, de data aceasta tocmai pentru că refuza arta, dedicându-se afacerilor.

Ultima sa mare expoziţie, „Genii evreieşti“, este un eşec total, ceea ce-l convinge pe Warhol să se retragă definitiv din viaţa artistică. Înaintea expoziţiei, Warhol, o personă complet lipsită de interes în probleme iudaice, afirma, despre viitoarele sale lucrări:„Vor vinde bine“.Ieşirea din lume cu ochelari de soare pe ochi Andy Warhol a murit pe 22 februarie 1987, în New York. Fusese operat pentru o problemă biliară. Recuperarea mergea bine, afirmau doctorii, însă o aritimie cardiacă post-operatorie l-a omorât în timp ce dormea. Warhol amânase la nesfârşit tratarea problemei biliare, din cauza fricii sale extreme de doctori şi spitale. Familia artistului a acuzat medicii de malpraxis, dar problema a fost rezolvată în secret, prin acordarea unei sume de bani către rudele lui Warhol.

Trupul neînsufleţit a fost dus în oraşul natal al artistului, Pittsburgh. Ceremonia a avut loc cu coşciugul deschis, într-o imagine ce combina perfect intenţiile pseudo-artistice şi kitschul:Warhol era îmbrăcat într-un costum de caşmir negru, cu o perucă pe cap şi ochelari de soare la ochi. În mână îi fuseseră puse o carte de rugăciuni şi un trandafir roşu. Preotul a spus o rugăciune extrem de scurtă, înainte ca apă să fie aruncată pe coşciug, iar acesta să fie coborât în pământ.Citeste mai mult:adev.ro/muxfug