Anastasia Romanov, adevărata poveste
Un destin tragic și o legendă născută după moarte au făcut din Anastasia, fiica cea mică a lui Nicolae al II-lea, cea mai cunoscută dintre copiii ultimului țar. Înainte de revoluția care a îngropat Imperiul Rus, Anastasia era doar una dintre fetele țarului. Trăia în umbra surorilor sale și a fratelui bolnav, nu era neapărat nici cea mai deșteaptă, nici cea mai frumoasă (dar era, cu siguranță, cea mai neastâmpărată). Nimeni nu știa prea multe despre ea, căci copiii imperiali trăiau mai mult în spatele zidurilor palatului. Supușii din imperiu o cunoșteau din poze și cam atât. Însă dispariția ei tragică și misterioasă a transformat-o în legendă.
18 iunie 1901. Orașul nopților albe, Sankt Petersburg. Pentru familia imperială rusă era, într-adevăr, o noapte albă. Țarina Alexandra Feodorovna urma să nască încă un copil, al patrulea al familiei. Toată lumea se ruga să fie băiat. După trei fiice – Olga, Tatiana și Maria –, țarul Nicolae al II-lea avea nevoie de un moștenitor, altfel viitorul imperiului ar fi fost nesigur.
În dimineața acelei zile, sunetul salvelor de tun ce au răsunat de la baza navala Kronstadt, din apropierea capitalei, a anunțat nașterea copilului. S-au numărat salvele de tun – doar 101. Dacă țarina ar fi născut un băiat, rușii ar fi auzit 300 de salve. „Dumnezeule, ce dezamăgire!” – sunt cuvintele scrise în jurnal de Marea Ducesă Xenia Alexandrovna, sora țarului. Sentimentul era împărtășit de toată lumea – până și Nicolae al II-lea, care altfel și-a adorat fetele, spera la un băiat. Cu toate acestea, familia imperială a primit cu bucurie copilul. Pentru a sărbători nașterea prințesei, țarul a ordonat grațierea și eliberarea unor studenți arestați cu un an înainte, iar fata a primit numele sfintei martire Anastasia, cunoscută în tradiția ortodoxă rusă drept „cea care a zdrobit lanțurile”.
Rusia în care s-a născut marea ducesă Anastasia era o țară a contrastelor, acel gen de contraste care nasc revoluții. Însă între zidurile palatului Țarskoe Selo, viața de familie a țarului și a țarinei continua liniștit. Nicolae al II-lea și Alexandra au făcut din căsătoria lor, născută din iubire, un refugiu în fața problemelor politice și, alături de fetele lor, au dus o viață liniștită. Drama avea să înceapă în 1904, când bucuria apariţiei fiului mult dorit s-a risipit repede, căci țareviciul Alexei s-a născut suferind de hemofilie.
Copilărie la palat
În pofida rigorilor imperiale, fetele – Olga, Tatiana, Maria și Anastasia – au avut o copilărie fericită, însă marcată de absența părinților. Țarul era mai mereu ocupat, iar țarina era fie bolnavă, fie mai preocupată de îngrijirea lui Alexei, astfel că fetele au crescut înconjurate de guvernante și profesori. Cu toate acestea, fetele au avut o relație apropiată cu ambii părinți – și, cu excepția Tatianei, l-au preferat pe tatăl lor, pe care îl adorau.
Anastasia a crescut în umbra surorilor mai mari și a bolii lui Alexei, așa că a căutat să câștige atenția părinților și a celor din jur printr-un comportament foarte zburdalnic. De mică a fost plină de viață și pusă pe șotii. Era îndrăzneață și adora să facă glume și farse, motiv pentru care primea mai multe pedepse decât surorile sale. Totodată, spre deosebire de surorile mai mari, Anastasia era mai puțin preocupată de aspectul său fizic și de manierele cuvenite. Dintr-un episod relatat de soția unui diplomat american, aflăm că micuța Anastasia, pe când avea zece ani, mergea la Opera din Petersburg și mânca ciocolată fără a se deranja să-și scoată mănușile albe. Fetița era înnebunită după dulciuri, spre disperarea mamei sale, care se plângea mereu că mezina este grăsuță și prea scundă. E drept, din punct de vedere fizic, Anastasia pălea în comparație cu surorile sale, mai ales Maria, considerată cea mai frumoasă dintre marile ducese, sau Tatiana, înaltă și de-o eleganță naturală. Anastasia era totuși frumușică; avea părul blond închis, cu tente aurii, și ochi albaștri-gri, foarte luminoși.
Marile ducese au fost crescute cât mai simplu. Olga și Tatiana aveau camera lor, iar Anastasia împărțea dormitorul cu Maria. Dormeau în paturi mai tari, fără perne, și își făceau singure curat în cameră. Dimineața se spălau cu apă rece, căci doar seara li se încălzea apa pentru baie. Servitorii și curtenii li se adresau pe nume, niciodată după titlu. Fetele primeau lunar o alocație din partea părinților, însă una destul de modestă, căci mama lor dorea ca fetele să învețe valoarea banilor. Intenția era bună, însă din moment ce eticheta nu le permitea să intre personal în magazine și să-și cumpere singure diverse lucruri, fetele țarului n-aveau cum să-și facă o idee clară privind prețul bunurilor.
O zi la Țarskoe Selo
Pentru Anastasia, zilele la Țarskoe Selo arătau astfel: dimineața, fetele se trezeau și mergeau în dormitorul mamei să-i ureze bună dimineața, apoi reveneau în camerele lor pentru micul dejun. Nicolae se trezea la ora 8 și după micul dejun se apuca de lucru. În unele dimineți făcea o plimbare cu familia prin grădinile din jurul palatului, dar de cele mai multe ori rămânea la biroul său până la ora 4 după-amiaza, când toată familia se aduna în budoarul țarinei pentru un ceai. Copiii primeau cacao cu lapte și napolitane. Țarul fuma, în timp ce țarina și fetele mai mari brodau, iar Anastasia se juca cu Alexei. Uneori, ascultau muzică la gramofon – operele lui Wagner erau preferatele familiei – sau Nicolae citea din romane rusești ori englezești.
Din păcate, copiii nu au avut foarte mulți prieteni. Fetele se înțelegeau bine cu servitoarele și câteva dintre doamnele de companie ale mamei lor, însă nu prea aveau prieteni de vârsta lor. Această izolare era impusă de țarină, care descuraja apropierea fetelor de persoane pe care le considera „nepotrivite”. Anastasia și surorile sale mai scăpau uneori de rigiditatea impusă de Alexandra Feodorovna când mergeau în vizită la mătușa lor, marea ducesă Olga Alexandrovna (sora mai mică a țarului), care încerca pe cât posibil să le ofere tot soiul de distracții nepoatelor. Le ducea la masă la bunica lor sau organiza pentru ele petreceri, ceaiuri și seri de dans.
În pofida energiei debordante, Anastasia nu avea o sănătate de fier. Suferea de monturi, care o chinuiau mereu la mers, și avea o problemă la mușchii spatelui, motiv pentru care făcea masaje de două ori pe săptămână. În plus, de fiecare dată când se tăia sau se lovea, Anastasia sângera destul de mult sau făcea vânătăi. Prin urmare, în familie s-a crezut că atât ea, cât și surorile ei poartă gena hemofiliei, transmisă de la mama lor, Alexandra. Într-adevăr, în momentul descoperirii rămășițelor prințesei, analizele ADN au arătat că Anastasia a fost singura dintre fetele cuplului imperial care avea gena bolii de sânge.
Curioasă din naștere, Anastasia obișnuia să ia parte la lecțiile surorilor mai mari și să-i asalteze pe profesori cu întrebări. Tutorele de franceză al Olgăi, Pierre Gilliard, a povestit ulterior că într-o zi s-a trezit în sală cu micuța Anastasia, pe atunci în vârstă de patru ani. Fetița a intrat în birou purtând în brațe un album cu poze și, așezându-se lângă el, a început să-i arate imaginile cu animale și să-l întrebe cum se spune în franceză la elefant, la tigru etc. Însă fascinația pentru lecții s-a încheiat odată ce acestea au devenit obligatorii. Anastasia a început orele private la vârsta de opt ani. Același Gilliard a spus despre ea că, la început, a dat dovadă de sete de cunoaștere și de o memorie remarcabilă, numai că era un copil dificil. Până atunci, neastâmpărata Anastasia nu era obișnuită să fie pusă la punct, astfel că rigorile școlii i s-au părut constrângătoare.
Vara care a schimbat totul
Totul s-a schimbat în 1914. Vara începuse bine, cu o lungă vacanță în Crimeea, urmată apoi de croaziera pe Marea Neagră organizată cu scopul vizitei familiei imperiale la Constanța. Au urmat apoi neliniștile de după 28 iunie și inevitabilul drum către război. Pe 1 august, Romanovii se aflau la Sankt Petersburg. Nicolae al II-lea era închis de ore bune în biroul său, în timp ce țarina și copiii așteptau veștile. Atmosfera era apăsătoare. Pe 28 iulie, Austro-Ungaria declarase război Serbiei, iar pe 30, Nicolae ceruse mobilizarea generală a armatei ruse, gest la care împăratul german a răspuns cu un ultimatum. În cele din urmă, țarul a venit să le dea vestea – Germania le declarase război. La auzul veștii, țarina și fetele au izbucnit în plâns. Însă în primele zile, optimismul și entuziasmul patriotic al rușilor au fost la cote maxime. Toți sperau în victoria rapidă a armatei, la un succes care să redea domniei lui Nicolae prestigiul erodat de mulți ani de agitații revoluționare, eșecuri parlamentare și intrigi de palat.
Țarina și fiicele sale mai mari, Olga și Tatiana, au primit instruirea necesară ca să devină asistente la Crucea Roșie, și au pus bazele unui spital la Țarskoe Selo, unde lucrau în fiecare zi. Anastasia era însă prea tânără pentru a lucra în spital, având pe atunci 13 ani. Alături de sora ei, Maria, mergea de câteva ori pe săptămână în vizită la soldații răniți – le aduceau daruri și dulciuri, le citeau sau îi ajutau să scrie scrisori. Pe de o parte, experiența spitalului a fost, pentru Anastasia, o schimbare în cotidianul până atunci monoton. Pe de altă parte însă, a confruntat-o pentru prima dată cu viața reală, cu experiența morții.
Lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Războiul, luptele pierdute, intrigile la palat, slăbiciunile țarului, revoluția. A venit apoi abdicarea din 15 martie 1917 și începutul unui lung prizonierat al familiei imperiale, mai întâi sub Guvernul Provizoriu, apoi sub regimul bolșevic. La început, familia regală a rămas la Țarskoe Selo, într-un soi de arest la domiciliu. Alături de familia regală a rămas un personal format din aproape 100 de persoane – doamne de companie ale țarinei, valeți, majordomi, profesori, bucătari și servitori. Viața cotidiană a familiei, a Anastasiei implicit, a părut aproape neschimbată în această captivitate de lux. Familia și-a format o nouă rutină în jurul tatălui, acum că Nicolae putea fi alături de copiii săi în fiecare zi, cărora le ținea ore de istorie. Zilnic li se permitea să petreacă afară câteva ore, în grădinile palatului, unde fetelor li s-a dat voie să planteze legume. Cu timpul, atmosfera din palat s-a mai relaxat, gardienii apropiindu-se de prizonierii lor. Tinerii revoluționari au descoperit în membrii familiei imperiale, mai ales în tinerele fete, oameni normali, cu bucurii și suferințe la fel ca ale lor.
O cale îngustă spre estul îndepartat
Prizonieratul aproape idilic de la Țarskoe Selo nu a fost menit să dureze. Spre sfârșitul verii, după ce discuțiile privind un posibil exil britanic al familiei imperiale au eșuat, Aleksandr Kerenski a decis mutarea lor departe de capitală. Astfel, în august 1917, imediat după aniversarea lui Alexei, Romanovii au fost urcați într-un tren decorat cu steaguri japoneze și transportați în Siberia, la Tobolsk. Captivitatea siberiană arăta altfel. Au plecat însoțiți de 42 curteni și servitori, trei câini, zeci de cufere cu haine, albume de fotogafii, picturi și obiecte dragi, și o comoară secretă: bijuterii și pietre prețioase care astăzi ar valora 14 milioane de dolari.
Perioada captivității a fost una stresantă pentru Anastasia, dar cu toate acestea fetele găseau metode pentru a-și înveseli zilele. Organizau piese de teatru în care interpretau chiar ele diverse roluri, se jucau în curtea casei sau ajutau bucătarii la prepararea meselor. Deși marcată de restricții cu care nu erau obișnuiți, viața la Tobolsk n-a fost, la început, atât de grea. Bineînțeles, casa în care locuiau, fosta casă a guvernatorului, nu se compara cu palatele imperiale. Cele patru fete împărțeau un dormitor la etaj, pe care l-au decorat cu câteva fotografii și picturi. Singurele lor distracții erau piesele pe care le puneau în scenă sau pur și simplu privitul pe geam: „Deseori stăm la fereastră, ne uităm la oamenii care trec prin fața, și acesta ne oferă amuzament”, scria Anastasia într-o scrisoare.
Locuitorii din Tobolsk au dat dovadă de multă bunăvoință față de Romanovi – oamenii le aduceau, după posibilități, dulciuri, ouă, pește și diverse daruri, în timp ce soldații care îi păzeau au început, și ei, să se poarte frumos. Mai schimbau câte o vorbă cu prizonerii lor, mai ales cu fetele – Maria, cea mai frumoasă dintre fiicele țarului, era preferata tuturor.
Ekaterinburg, ultima stație
Traiul cvasi-liniștit la Tobolsk nu a durat nici el mult. Regimul bolșevic care a înlocuit Guvernul Provizoriu al lui Kerenski a pus capăt tratamentului indulgent față de familia imperială. În lunile ce au urmat Revoluției din Octombrie, li s-au impus tot mai multe restricții, iar gardienii prietenoși au fost înlocuiți. Apoi, în primăvara lui 1918, familia a fost mutată din nou, de data aceasta în Urali, la Ekaterinburg. Au fost mutați mai întâi țarul și țarina, însoțiți de fiica lor Maria și câțiva servitori. Celelalte fete au rămas la Tobolsk alături de Alexei, care trecea printr-o nouă criză a bolii. Familia s-a reunit abia câteva săptămâni mai târziu.
Romanovii aveau să petrecă doar două luni la Ekaterinburg, până le-a fost decisă soarta. Au fost săptămâni de incertitudine, pe măsură ce confruntarea dintre Albi și Roșii se apropia tot mai mult de oraș, iar destinul lor rămânea la cheremul bolșevicilor. Țarul nu avea de unde să știe, însă liderii bolșevici discutau deja despre posibila executare a sa și a țarinei. Se mai punea doar problema dacă fetele și Alexei să fie sau nu cruțați.
În acele ultime săptămâni, Romanovii au sărbătorit câteva aniversări. Nicolae a împlinit 50 de ani, iar Alexandra, 46. Tatiana și-a celebrat aniversarea de 21 ani, Maria pe cea de 19 ani, iar pe 18 iunie, Anastasia a împlinit 17 ani. Unul dintre gardienii lor avea să povestească, ulterior, că Anastasia era „foarte prietenoasă și plină de viață”. Altul a spus despre ea că „era un diavol foarte încântător. Era răutăcioasă și nu obosea niciodată. Era plină de viață și îi placea să facă trucuri cu câinii, ca la circ”. Din nou, fetele se împrieteniseră cu gardienii lor, într-atât încât și aceștia au fost schimbați, de teamă că i-ar putea convinge să le ajute să evadeze.
N-a mai fost timp pentru așa ceva. Odată ce decizia uciderii întregii familii a fost luată, lucrurile s-au pus în mișcare foarte repede. În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, gloanțele au răsunat în subsolul casei Ipatiev. A fost sfârșitul violent, sângeros, al dinastiei Romanovilor.
Așa începe legenda: fără dovezi nu se poate dovedi moartea
O săptămână mai târziu, când forțele Albilor au cucerit Ekaterinburgul, soldații nu au mai găsit decât o casă părăsită, câteva obiecte uitate și o cameră la subsol cu pereții plini de gloanțe și urme de sânge. Bolșevicii au anunțat oficial că îl executaseră pe țar, dar n-au spus nimic cu privire la soarta familiei. În timp ce Albii au căutat dovezi că toți Romanovii au fost uciși – poveste ce le-ar fi fost de folos în propaganda antirevoluționară, bolșevicii au întreținut zvonurile cu privire la posibila supraviețuire miraculoasă a unora dintre copiii Romanovilor, pentru ca povestea măcelului de la Ekaterinburg să nu păteze imaginea noului regim.
Incertitudinea cu privire la soarta familiei imperiale a dat naștere, pe parcursul anilor, la apariția mai multor impostori – diverse femei care s-au dat drept fetele țarului sau tineri care au pretins că sunt țareviciul Alexei. Febra fascinaţiei a fost în timpul anilor ’20. Primele impostoare au fost Nadejda Ivanonva Vasilieva și Eugenia Smith – s-au dat drept Anastasia, iar în Rusia, două tinere s-au dat drept prințesele Anastasia și Maria. Adăpostite de un preot în Munții Ural din 1919 până în 1964, femeiele au înmormântate sub numele de Anastasia și Maria Nikolaevna. Chiar şi soţul fiicei lui Rasputin s-a folosit de câteva tinere, pe care le-a prezentat lumii drept prinţesele Romanov. Cea mai cunoscută impostoare însă a fost poloneza Anna Anderson. După o internare la un spital de boli mintale, povestea celei care pretindea că este Anastasia Nicolaevna s-a răspândit mai întâi în sânul emigrației rusești din Occident, apoi a ajuns pe prima pagină a ziarelor. Fascinația populară – în noua lume a presei de largă circulație, a radioului și a cinematografului – față de misterul Romanovilor și povestea Annei Anderson au transformat-o pe Anastasia în cea mai cunoscută dintre copiii ultimului țar rus.
În pofida faptului că toate impostoarele au fost demascate de-a lungul anilor, legenda prințesei care ar fi supraviețuit în mod miraculos s-a păstrat. Ultimul act al poveștii s-a încheiat abia după căderea regimului sovietic. Primele cadavre au fost descoperite la Ekaterinburg în 1979, însă informațiile au fost păstrate secrete până după prăbușirea Uniunii Sovietice. Două decenii mai târziu, rămășițele au fost identificate ca aparținând lui Nicolae, Alexandrei și a trei dintre fetele lor. Lipseau rămășițele lui Alexei și ale uneia dintre fiice – după vârstă, fie Maria, fie Anastasia. Teoretic, în acest punct, legenda ar fi putut rămâne în picioare. Însă în iulie 2007, un istoric a descoperit rămășițele unui băiat și ale unei tinere. Analizele ADN efectuate ulterior au demonstrat că ele aparțineau copiilor lui Nicolae, demonstrând că niciun membru al familiei nu a supraviețuit masacrului din 17 iulie 1918.
***
Dintotdeauna s-a ştiut că o legendă vinde. Aşa că Hollywoodul a exploatat misterul care plutea asupra Anastasiei, cea mai mică dintre fetele ţarului. Una dintre cele mai cunoscute producţii, care stă sub egida Disney, a apărut în 1997 şi a stârnit, din nou, lumii moderne interesul faţă de familia Romanov. Desenul animat păstrează imaginea opulentă a Romanovilor dar, într-un mod subtil, subliniază faptul că prezenţa maleficului Rasputin în viaţa lor le-a cauzat moartea. Mai devreme, în 1956, povestea impostoarei Anna Anderson fusese punctul de plecare pentru un film cu Ingrid Bergman în rolul principal. Iar de curând Hollywoodul a anunţat apariţia, în toamna acestui an, a unui alt film despre prinţesa Anastasia Romanov.
*Recomandăm citirea acestui text ascultând coloana sonoră a filmului de animaţie „Anastasia”.