Alexandru cel Mare şi rolul grecilor în imperiu
Odinioară se vorbea despre imperiul lui Alexandru ca despre un proiect al globalizării, despre o mare fraternitate a etniilor, unite sub sceptrul conducătorului. Dar ideea mult iubită de “homonoia”, lansată de William Woodthorpe Tarn, nu a rezistat foarte mult, pentru că în anii ’50, ’60 deja nu se mai accepta ca Alexandru să fie considerat un fel de filosof care dorea să pună în aplicare un mare plan politico-social. Şcoala revizionistă a istoriografiei elenistice, condusă de Ernst Badian, miza pe o critică detaliată a surselor, şi conchide de exemplu că faimoasa rugăciune a reconcilierii de la Opis invocată de Arrian, de fapt în general conceptele de unitate şi armonie folosite de autor se referă nu la toată umanitatea, ci numai la perşi şi macedoneni[1].
Un alt cercetător pe nume Wilcken încearcă să înlocuiască exagerata idee de fraternitate globală cu cea de “fuziune”. Adică, regele nu ar fi avut de gând să unească toate popoarele din Europa şi Asia, dar a dorit probabil să realizeze un condominiu macedoneano-persan, împărţind stăpânirea între cele mai puternice popoare ale vremii. Nici ipoteza aceasta nu a rezistat până la capăt, pentru că în 1980 A.B. Bosworth publică în Journal of Hellenic Studiesun articol în care arată că nu există dovezi suficiente pentru a propune o atare fuziune de popoare. Bunăoară, dacă aruncăm o privire la măsurile luate de Alexandru, vom afla că aproape toate unităţile auxiliare de iranieni erau ţinute separat de armată, mai degrabă asiaticii erau utilizaţi drept contrabalans politic în caz că macedonenii s-ar fi răsculat împotriva regelui. Alte dovezi în favoarea unei unificări a popoarelor nu sunt altceva decât soluţii spontane în faţa unor probleme punctuale, mai mult decât parte a vreunei politici globale. Dar aşa cu ce am rămâne, doar cu bucăţi de istorie militară?
Persistă totuşi în literatură un aspect care a fost dintotdeauna încorporat în viziunea populară asupra lui Alexandru:regele a răspândit cultura şi civilizaţia grecească pe drumul său spre Asia. Dar iarăşi ne întrebăm, a fost aceasta o misiune bine pusă la punct? Căci până la urmă sursele antice ne spun ce credeau autorii despre gândirea politică a regelui. Autorii vechi aveau totuşi un avantaj faţă de noi, întelegeau mai bine evenimentele în context. Înţelegeau că spaţiul vestic al Asiei a suferit transformări în urma trecerii lui Alexandru. Mai ştiau si că din multe puncte de vedere curtea sa era elenizată. Întrebarea care incă stârneşte controverse este dacă cele două chestiuni pot fi legate într-o relaţie cauză-efect.
Se recunoaşte faptul că Alexandru, prin campaniile şi cuceririle sale, a favorizat pătrunderea culturii greceşti în forma ei elenistică în estul Mediteranei, o trăsătură culturală solidă a regiunii până la acapararea de către musulmani. Mai puţin clare sunt intenţiile lui Alexandru vizavi de această cale a elenismului, precum şi ce politici culturale a adopat la modul conştient.
Cât despre originile greceşti ale macedonenilor, se acceptă în general concluziile plauzibile ale lui N. Hammond, care ne spune că rădăcinile trebuie căutate în zona vorbitorilor de proto-greacă ce au migrat din munţii Pindului în epoca fierului. În ceea ce priveşte casa regală, dinastia Argeadă era probabil de origine indigenă, povestea despre legăturile cu temenizii din Argos făcând parte din propaganda pro-elenă a lui Alexandru[2]. Dar oricare ar fi adevărul despre macedoneni şi casa lor regală, cert este că de multă vreme curtea suferise o puternică grecizare, chiar mai înainte de regele Archelaus, la finele secolului al V-lea a.Hr. descoperirile arheologice de la Vergina şi nu numai confirmă că macedonenii era tributari grecilor din sud, iar fără îndoială că cei din nivelurile înalte ale societăţii împărtăşeau o versiune similară de cultură greacă.
Mai mult, Alexandru insuşi, instruit de Aristotel, crescând într-un mediu în care manifestarea elenismului era o componentă diplomatică, iubea foarte mult cultura greacă. Dar din preferintele sale personale nu ar trebui să deduce instituirea unei politici oficiale de elenizare. Să vedem cam cum stăteau lucrurile pe la curtea sa. Din alai făcea parte şi un număr de greci, iar practicile de la curte, de pildă symposium-ul, erau adesea de sorginte grecească[3]. Deşi ne putem închipui că o curte macedoneană în bună măsură elenizată a contribuit la răspândirea civilizaţiei greceşti, în practică acest lucru este greu de demonstrat.
Şi mai degrabă ar trebui să ne gândim la gradul de răspândire a sa ca la un efect secundar al cuceririlor şi organizării administrative, nu ca la un rezultat al unei politici directe. Dacă ne raportăm la ce se petrece la frontiere, în Bactria şi Meroe în Egipt cultura greacă pătrunde foarte puţin, iar dacă ar fi existat o politică coerentă de elnizare, efectele ar fi fost mai uniforme.
Şi poate deducem ceva şi din relaţiile dintre Alexandru şi grecii înşişi. De ce origine erau persoanele care îl înconjurau pe rege? Dacă am afla că grecii ocupau poziţiile cele mai importante în administraţia imperială, am putea conchide că selecţionarea lor şi dependenţa regelui de serviciile lor coincid cu o politică de elenizare. Ce rol aveau ei în timpul campaniei asiatice? Ce sarcini militare şi administrative? Ne ajută în acest sens o lucrare veche, dar încă de actualitate, şi anume Alexanderreicha lui Helmut Berve, care cuprinde numeroase informaţii prosopografice de unde putem afla etnia şi cursus honorm ale persoanelor. Dar nu întotdeauna.
În schimb, între popoarele antice autorii făceau distincţii, chiar şi între greci şi macedoneni. Putem vorbi aşadar despre grecii continentali, cei din Asia, cei insulari, macedoneni. Din cele 850 de nume listate de Berve, 275 sunt probabil greci. Dintre ei, 126 nu au legătură cu alaiul lui Alexandru. Din restul de 149, în jur de 69 nu sunt implicaţi în chestiuni administrative, ci culturale:sofişti, retori, medici, actori, atleţi, muzicieni, etc. Ne rămân 80 de nume. 24 sunt diplomaţi şi funcţionari şi provin mai ales din Asia. Ceilalţi 53 au varii funcţii militare. 22 de nume se leagă de o singură unitate, aliaţii din Orchomenos, lăsaţi să plece alături de ceilalţi aliaţi greci în 330 a.Hr. Alţi 14 greci au funcţii în marină, comandanţi în flota Hydaspes sau ataşati ai lui Nearchus. Patru se ocupă de trupele auxiliare, alţi 9 cu funcţii mai puţin importante. Şapte au treburi prin Egipt. În concluzie, din cei 149 de greci cunoscuţi care sunt în legătură oficială cu regele, doar 35-40 sunt însărcinaţi cu misiuni însemnate şi doar câţiva se află pe poziţii de prim rang.
Dacă ne mai uităm şi la cine administra satrapiile, avem informaţii despre 52 de persoane activând de-a lungul a 12 ani. Doar cinci sunt greci, restul fie asiatici, fie macedoneni. Nearchus şi Sibyrtius din Creta, Stasenor din Cipru, Cleomenes din naucratis, Thoas din Magnesia, deci nu greci de pe continent.
La moartea lui Alexandru, din cei 24 de satrapi nu mai puţin de 15 erau macedoneni, ceea ce arată o tendintă clară de favorizare în poziţiile-cheie. Cercul apropiaţilor lui Alexandru, hetairoi, tinde spre acelaşi model. Patru din cei 9 greci îşi datorau funcţiile unei legături foarte longevivie cu macedonenii:Nearchus, fraţii Erygius şi Laomedon au fost crescuţi în Macedonia. Deci momentan căutăm în van dovezi că Alexandru depindea prea mult de greci, atât cantitativ cât şi calitativ. Prea puţini aveau roluri decisive, dar trebuie să ne amintim că argumentul statistic are limitele sale[4].
Principala dificultate a reconstrucţiei trecutului constă în faptul că suntem prizonierii dovezilor care au supravieţuit. Certitudinea cea mai mare o avem din cazul satrapilor, unde ni se confirmă un număr mic de greci la conducere. Despre numărul lor total din structurile statului nu putem formula un răspuns clar. Am putea doar să ghicim, pe baza câtorva anecdote, că exista o tensiune permanentă la curte între greci şi macedoneni şi incidentele sugerează relaţii problematice între cele două grupuri, ceea ce regele ar fi exploatat prin susţinerea îndeosebi a macedonenilor în fruntea statului.
Erau desigur şi excepţii. Loialul şi competentul Eumenes din Cardia este unul din ele, iar tragica lui soartă în războaiele diadohilor de după pieirea regelui ar sugera şi ea o stimă foarte precară a macedonenilor faţă de greci. Sursele antice (Plutarh, Diodorus) abundă în informaţii despre prejudecăţile la care a fost supus acesta din cauza originii sale greceşti.
Un alt aspect al politicii lui Alexandru este de urmărit în relaţiile formale cu oraşele grecesti din Europa şi Asia. În Europa, Alexandru consolidează stăpânirea asupra lor iniţiată prin politica lui Filip al II-lea. În Asia şi Grecia insulară statutul s-a aflat sub semnul controversei, dar până la urmă, şi oraşele de aici, fie membre ale ligii panelenice, fie oraşe autonome, erau tratate ca supuse ale regelui macedonean. Realitatea se rezumă scurt la faptul că grecii de pe ambele maluri ale Egeei se aflau sub autoritatea lui Alexandru.
Aşadar, în cadrul administrativ ponderea etnică a macedonenilor era cea mai mare, de la început până la sfârşit. Grecii aveau mai degrabă o contribuţie culturală, fiind folosiţi cu precauţie în domeniul militar. În mod normal, un grec intra în serviciul regelui, indiferent de unde era, datorită capacităţilor sale:ştia să scrie şi să citească, să ţină contabilitatea, să se descurce bine cu armele. Cu alte cuvinte, integrarea lor nu diferă foarte mult de rolurile pe care le adoptă în serviciul lui Darius sau Xerxes.
Elenizarea a venit mai mult de la sine, cultura greacă s-a răspândit informal şi neomogen, nu ca urmare a vreunei politici bine definite. Ideile de fraternitate sau fuziune sunt exagerate, iar despre o politică de elenizare organizată cu greu poate fi vorba. Grecii nu aveau, cel puţin din atele prosopografice, un rol preponderent, iar pătrunderea valorilor greceşti s-a realizat mai curând prin macedonenii elenizaţi.
[1]Probabil Arrian înregistrează un discurs mot-a-mot a lui Alexandru, dar chiar şi aşa, între ce a spus şi ce a vrut să spună e probabil să fie o diferenţă.
[2]N. Hammond, A History of Greece to 332 BC, Oxford, 1986;E. Borza, “Origins of the Macedonian Royal House”, Hesperia 19, 1982.
[3]E. Borza, “The Symposium at Alexander’s Court”, Archaia Makedonia 3, 1983.
[4]E. Borza, “Ethnicity and Cultural Policy at Alexander’s Court”, Makedonika, 1995.