Alexandru Averescu, între mit şi realitate

”În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. […] Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele;în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuse să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc”(1). Acestea sunt cuvintele prin care Constantin Argetoianu descrie în memoriile sale imaginea lui Alexandru Averescu în anii ce au urmat Primului Război Mondial. Abiltiatea de care acesta a dat dovadă pe front, dar şi victoriile obţinute de armata română sub conducerea sa la Mărăşti şi Oituz au creat un adevărat mit în jurul persoanei generalului Averescu. Capitalul de popularitate s-a risipit însă foarte repede. A fost nevoie de trei mandate în fruntea guvernului şi de câteva promisiuni nerealizate pentru ca imaginea generalului să scadă exponenţial, faţă de momentul 1918.

Cariera

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în Ismail. Fiul al unui fost ofiţer în armata ţaristă, tânărul Averescu urmează iniţial cursurile Seminarului Teologic din localitatea natală. Renunţă  însă după numai un an pentru a pleca la Bucureşti şi pentru a participa ca voluntar la Războiul de Independenţă. Dupa această experienţă, Averescu decide să urmeze o carieră militară şi astfel se înscrie la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu. Urmează apoi cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino, al cărei absolvent devine în 1886.

La întoarcerea în ţară, Alexandru Averescu va ocupa mai multe funcţii importante în armata română, ajungând în martie 1907 ministru de război în guvernarul Sturdza. Din această poziţie a avut dificila misiune de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova, fiind organizatorul a uneia dintre cele mai violente represiuni anti-ţărăneşti din istoria României. Începând cu noimebrie 1911 va fi şef al Marelui Stat Major, pentru ca în 1912 să fie avansat la gradul de general de divizie. Faima pe care Alexandru Averescu a primit-o în istorie se leagă însă de marile victorii obţinute de general în timpul Primului Război Mondial, în 1917, la Mărăşti şi Oituz.

Începutul vieţii politice

Într-un moment dificil pentru România, regele Ferdinand îi încredinţează lui Averescu formarea unui guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, acesta reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea, fiind înlocuit apoi în fruntea guvernului de filogermanul Alexandru Marghiloman.

Acesta este momentul în care Averescu decide ieşirea sa din armată şi începerea unei cariere politice, moment important în evoluţia imaginii publice a acestuia. Justificarea acestei decizii o face chiar el:“Am intrat în viaţa politică împins de împrejurări:nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat [..] în mijlocul frământărilor de război, conştiinţa generală şi-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităţilor oamenilor care au avut destinele ţării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit ţara până la război. S-a născut atunci dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărata lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână”(2).

Cum cetaţenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar Averescu era eroul Primului Razboi Mondial, partidul creat de acesta, Liga Poporului (din 1920, Partidul Poporului), s-a bucurat la început de o foarte mare popularitate, mai ales în rândul populaţiei din mediul rural. Acelaşi Constantin Argetoianu menţionează că, la auzul veştii că Averescu vine în satul lor, ţăranii “cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc şi şopteau:Ţine-l Doamne, ţine-l pentru mântuirea noastră”(3).

Decadenţa

Pe fondul acestei popularităţi exacerbate de care se bucura, la insistenţele lui Ion I. C. Brătianu, Averescu acceptă un nou mandat în fruntea Guvernului, partidul sau obţinând la alegerile din mai 1920 o majoritate zbrobitoare. Acest moment avea sa fie începutul declinului pentru Averescu, mitul format în jurul acestuia urmând să intre într-un rapid proces de erodare. Deşi a reuşit să înfăptuiscă unificarea monetară,  reforma financiară şi reforma agrară, aşteptările populaţiei erau mult mai mari. Cel mai dezamăgit segment social a fost chiar acela care îl susţinuse cel mai mult, al ţăranilor, nemulţumiţi de greutatea cu care s-a realizat reforma agrară, dar şi de faptul că nu au primit cele 5 hectare promise. Pe fondul acestor probleme, dar şi cu implicarea celui care iniţial l-a susţinut, Ionel Brătianu, Averescu îşi va depunde mandatul pe 13 decembrie 1921.

După o perioadă de opoziţie faţă de PNL, Averescu cade din nou în plasa liderului liberal. Acceptă, ca şi în 1920, propunerea lui Brătianu şi devine, pentru a treia oară prim-ministru al României. În ciuda opiniei publice, care l-a considerat “un locţiitor” al guvernului Brătianu, Averescu se indepărtează de linia dictată de liderul liberal, ajungând astfel în conflict cu acesta. Demisionează, iar la următoarele alegeri parlamentare, Partidul Poporului nu mai reuşeşte să întrunească pragul minim de 2 %, pentru intrarea în Parlament. Deşi va beneficia de fotoliul de senator de drept, Averescu va ieşi din prim-planul vieţii politice româneşti până în 1938, când Carol al II-lea îl va numi ministru de stat, apoi consilier regal, pentru sprijinul pe care acesta îl acordase Restauraţieidin 1930. De asemenea, tot în anii domniei lui Carol al II-lea, generalul Alexandru Averescu va fi avansat la gradul de mareşal, pentru recunoaşterea meritelor sale.

(1)    Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale. Arhiva C.C. al PCR, fond 104, dos.8589, f.79-82.

(2)    Uzurparea de la 4 iunie 1927 în lumina discursurilor şi declaraţiilor domnului general Averescu, Bucureşti, f.a., p.5.

(3)    Constantin Argetoianu, Ibidem, f.90-91.