Ziua neagră de la Stalingrad

Romanii au avut multe experiențe neplăcute în istorie și au ajuns la concluzia că există zile faste și altele nefaste. Nu era ceva neobișnuit să fie amânate confruntări militare sau luarea unei decizii.

Ziua de 19 noiembrie 1942 putea să fie una obișnuită din calendar, dar liderii politici au dorit să fie altfel. Armata germană continua să fie blocată în ruinele orașului numit Stalingrad și diviziile românești erau dispuse pe flancuri pentru a permite concentrarea forțelor de asalt. Berlinul a fost condamnat să facă apel la resursele aliatului român din cauză că nu avea resursele necesare acoperirii vastelor linii de front.

Comandamentul sovietic a sesizat problemele inamicului și a concentrat mase de tancuri tocmai acolo unde apărarea era mai subțire și atacul a început în condițiile în care aviația nu putea să intervină din cauza lipsei de vizibilitate. Militarii români au reușit să provoace ceva pierderi, dar a fost copleșiți numeric și nici muniție suficientă nu existase. Tunurile antitanc puternice au fost prea puține și cele de calibre inferioare au fost zdrobite cu șenilele.

Au fost astfel distruse până în februarie 1943 două armate române și istoricii pun astăzi în contul acestora dezastrul german. Soldații n-au luptat bine și i-au lăsat baltă pe aliații germani. Catastrofa militară n-a avut nici cea mai mică legătură cu forțele românești, dar cercetătorii de astăzi trebuie să scrie și ei câte ceva pentru a obține un titlu științific. Strategii germani au comis erori la care nu te poți aștepta din partea unor experți glorioși.

Ofensiva împotriva Stalingradului nu avea nici un rost și în ruine erau imobilizate tancuri și forțe motorizate. Acestea erau armele spațiilor vaste și ar fi fost utile pe orice altă direcție. Flancurile au fost lăsate expuse, trupele române, italiene și maghiare fiind suficiente doar pentru supravegherea terenului și nu pentru lupte la scară mare împotriva blindatelor. 

Adolf Hitler a emis o directivă în care a scris negru pe alb încă din data de 18 decembrie 1940 că armata română este necesară pentru paza teritoriilor eliberate de sub controlul sovietic. Nu avea armament greu și cu tracțiune auto, aviația fiind modestă din punct de vedere numeric și calitativ. Trimiterile de armament din partea germană erau orientate spre întărirea apărării și nici urmă de interes pentru dezvoltarea forței ofensive.

Au fost expediate în anul 1942, printre altele, 1.500 de aruncătoare de mine de calibrul 60 mm și 360 de calibrul 81,4 mm, dar n-au fost oferite tancuri pentru unica divizie blindată românească. Nici camioane suficiente n-au fost suficiente pentru a se putea realiza o forță mobilă și numeroasă. Au sosit câteva Panzer III și Panzer IV, dar acestea erau mai mult utile pentru instrucție decât pentru o luptă de durată. Au fost expediate 163 de tunuri antitanc de calibrul 47 mm, proiectilele acestora fiind însă prea slabe în raport cu blindajele tancurilor T-34 și KV-1.

Se mai putea face câte ceva împotriva unor mașini izolate și din flanc. Piesele de calibrul 75 mm, singurele capabile să perforeze cuirasele din oțel înalt aliat de la distanțe mari, au sosit prea târziu și într-un număr prea redus. Este interesant de spus că aceste tunuri erau un model francez adaptat pentru noile misiuni, dar care nu mai era adecvat câmpului de luptă modern, industria Reich-ului fiind copleșită de comenzile venite de pe nesățioasele fronturi.

Greșelile de la Berlin au însemnat 158.854 de militari români morți, răniți și dispăruți.

Chiar dacă unii istorici îi consideră pe luptătorii români drept principalii vinovați pentru prăbușirea forțelor germane din regiunea Stalingrad, dezastrul a fost regizat de către liderii naziști în frunte cu Adolf Hitler. Să nu se uite că într-un partid unic avansează cei lipsiți de caracter și de știință.

Bibliografie minimală

Pe țărmul nord-pontic 17 iulie 1941 – 4 iulie 1942, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
Hitler, Adolf, Directive de război, Editura Elit, f.a.
Launay, Jacques de, Mari decizii ale celui de-Al Doilea Război Mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.