Zece mituri despre ultima mare pandemie - gripa spaniolă
Cum a arătat ultima mare pandemie de gripă de acum 100 și mai bine de ani - marea pandemie de "gripă spaniolă" de la sfârşitul Primului Război Mondial? Această pandemie s-a soldat cu un număr uriaş de morţi, potrivit estimărilor între 20 şi 100 de milioane de oameni, în condiţiile în care aproximativ 500 de milioane de oameni din toate părţile lumii au fost infectaţi. Cea mai mare pandemie din istorie este legată prin nume de Spania, ţară care, după cum vom vedea, nu are nicio legătură cu virusul gripal care ar fi ucis până la 5% din populaţia planetei de la începutul secolului trecut.
Numele de "gripă spaniolă" nu este însă singurul mit care continuă să circule cu privire la pandemia care a marcat anii de după Primul Război Mondial. Publicaţia spaniolă de limbă engleză The Local a publicat o listă cu 10 mituri despre gripa spaniolă şi explicaţiile care infirmă aceste mituri.
1. Pandemia îşi are originile în Spania
Epidemia de gripă de la sfârşitul Marelui Război nu a început în Spania, iar numele de "gripă spaniolă" nu desemnează nici originea virusului şi nici naţionalitatea pacientului zero. Această gripă mortală, provocată de o tulpină a virusului H1N1, a primit numele de "gripă spaniolă" în contextul circumstanţelor speciale din perioada primei mari conflagraţii mondiale. Principalele ţări care erau implicate în război, indiferent de ce parte a baricadei s-au aflat, au instaurat cenzura pentru că nu doreau ca informaţiile despre epidemie să-i încurajeze pe adversarii de pe câmpul de luptă. Astfel, presa din Germania, Austria, Franţa, Marea Britanie şi SUA nu scria nimic despre epidemie. În cazul Spaniei însă, o ţară neutră în Primul Război Mondial, nu era nevoie de păstrarea discreţiei cu privire la epidemie. Presa spaniolă relata despre cazurile de îmbolnăviri şi victimele gripei, ceea ce a creat falsa impresie că în această ţară s-ar afla epicentrul pandemiei de gripă, care astfel a început să fie denumită "gripa spaniolă".
După ce regele de atunci al Spaniei, Alfonso al XIII-lea, premierul său şi câţiva membri ai guvernului s-au îmbolnăvit de gripă, informaţia s-a răspândit prin presă iar gripa din 1918 a primit numele cu care a intrat în istorie: gripa spaniolă.
Adevărata origine geografică a gripei spaniole este încă neclară. Părerile specialiştilor sunt împărţite între Asia de Est, Europa şi statul american Kansas.
2. Pandemia a fost rezultatul acţiunii unui supervirus
Gripa din 1918 s-a răspândit cu rapiditate, făcând aproximativ 25 de milioane de victime încă din primele 6 luni, conform unor surse. Din această cauză, mulţi au început să se teamă că este vorba de sfârşitul lumii, iar numărul mare de victime a alimentat prejudecata că această tulpină virală a fost una deosebit de letală.
Un studiu recent a a ajuns însă la concluzia că acest virus, deşi mai periculos decât alte tulpini ale virusurilor gripale, nu a fost în mod fundamental diferit de virusurile care au provocat epidemiile de gripă din alţi ani.
Astfel, indicele mare al mortalităţii nu ar avea legătură neapărat cu virusul, ci mai degrabă cu condiţiile din timpul Primului Război Mondial: tabere militare supraaglomerate, sărăcie şi mizerie în oraşe, precum şi o nutriţie proastă. Multe dintre decese au fost cauzate de pneumonii bacteriene apărute în condiţiile în care organismele erau deja slăbite de gripă.
3. Primul val al pandemiei a fost cel mai letal
De fapt, valul iniţial al pandemiei, produs în prima jumătate a anului 1918, nu a fost unul ieşit din comun din punct de vedere al numărului de victime. Cel de-al doilea val, produs între lunile octombrie şi decembrie 1918, a adus cea mai ridicată mortalitate. Cel de-al treilea val, manifestat în primăvara anului 1919, a fost mai puţin letal decât cel de-al doilea, dar a făcut mai multe victime decât primul val.
Oamenii de ştiinţă sunt de părere că mortalitatea foarte mare înregistrată în timpul celui de-al doilea val al gripei spaniole este legată de anumite condiţii care au favorizat răspândirea unei tulpini mai letale a virusului H1N1. Persoanele care aveau infecţii gripale cu simptome moderate au rămas acasă, însă cei cu cazuri grave au fost internaţi în spitale supraaglomerate, fapt ce a favorizat transmiterea formelor mai letale ale virusului.
4. Virusul a ucis majoritatea oamenilor infectaţi
De fapt, marea majoritate a oamenilor care au contractat aşa-numita gripă spaniolă au supravieţuit bolii. La nivel naţional, în ţările afectate de pandemie, procentul deceselor din rândul persoanelor infectate cu acest virus gripal nu a depăşit 20%.
Mortalitatea a variat însă mult în funcţie de apartenenţa la diferite grupuri sociale. Spre exemplu, în SUA, mortalitatea a fost foarte mare în rândul populaţiei amerindiene, probabil din cauza expunerii limitate la acest tip de virus. În unele cazuri, comunităţi întregi de amerindieni au fost exterminate de gripa spaniolă.
Desigur însă că o mortalitate de 20% este uriaşă pentru un virus gripal. De obicei, virusurile din această familie ucid mai puţin de 1% din numărul persoanelor infectate.
5. Tratamentele din acele vremuri nu erau prea eficiente
La începutul secolului XX medicina nu dispunea de tratamente antivirale specifice. Această afirmaţie este, în mare parte, încă valabilă şi la începutul secolului XXI, când majoritatea medicamentelor prescrise în cazuri de gripă sunt menite să-i uşureze pacientului simptomele până la vindecarea de la sine a bolii, şi nu să-l vindece.
O ipoteză interesantă sugerează că o parte însemnată din cazurile de pierderi de vieţi omeneşti din rândul celor infectaţi cu acest virus gripal ar fi legată de supradoze de aspirină. Medicii din acea perioadă au recomandat doze mari de aspirină, de până la 30 de grame pe zi. Azi, doza zilnică maximă este de aproximativ 4 grame de aspirină. Dozele mari de aspirină, un puternic vasodilatator, pot conduce la apariţia multora dintre simptomele grave semnalate cu ocazia acestei pandemii, inclusiv hemoragiile.
Problema acestei ipoteze este că mortalitatea ridicată a acestei gripe s-a manifestat şi în alte locuri din lume unde aspirina nu era pe atunci atât de uşor disponibilă, dar dezbaterile continuă.
6. Pandemia era subiectul principal abordat în mass-media vremii
Oficialităţile din domeniul sănătăţii publice, ale aplicării şi respectării legii şi politicienii aveau motive să ascundă severitatea epidemiei în contextul ultimelor ecouri ale Primului Război Mondial, iar efectul acestei politici a fost o acoperire media insuficientă a subiectului. Pe lângă teama că recunoaşterea existenţei unei epidemii le-ar oferi "muniţie" suplimentară inamicilor de pe câmpul de luptă, măsura de a cenzura informaţiile despre pandemie a fost luată şi pentru a asigura păstrarea ordinii publice şi pentru a evita panica.
Mai târziu decât ar fi trebuit, autorităţile au răspuns până la urmă în faţa pandemiei luând măsuri de instituire a carantinei în numeroase oraşe.
7. Pandemia a schimbat cursul Primului Război Mondial
Este puţin probabil ca această pandemie să fi avut capacitatea de a înclina balanţa de partea Antantei sau a Puterilor Centrale spre sfârşitul Marelui Război pentru că ambele tabere beligerante au fost relativ egal afectate.
Este însă evident, susţin istoricii, că războiul a influenţat puternic pandemia. Concentrarea a milioane de militari de ambele părţi a creat circumstanţele ideale pentru apariţia unei tulpini virale foarte agresive şi apoi a contribuit la răspândirea virusului peste tot în lume.
8. Vaccinarea la scară largă a pus capăt pandemiei
Vaccinarea împotriva gripei, aşa cum se practică ea în prezent, nu exista în 1918 şi nu a avut niciun rol în încheierea pandemiei.
Expunerea anterioară la diferite tulpini ale virusului gripal ar fi putut asigura un anumit nivel de protecţie. Spre exemplu, în rândul soldaţilor de carieră, care au servit în diferitele armate cu ani de zile înainte de izbucnirea pandemiei, s-a înregistrat o mortalitate mai mică decât în rândul noilor recruţi. De cealaltă parte, amerindienii care nu aveau o rezistenţă naturală la infecţiile gripale pentru că nu au fost expuşi gripei, au fost decimaţi.
În plus, virusul pandemiei a suferit rapid mutaţii, devenind mai puţin letal. Acest lucru este prevăzut de modelele de selecţie naturală. Virusurile cele mai letale îşi omoară rapid gazda şi nu se mai pot răspândi la fel de uşor ca virusurile care nu sunt atât de letale.
9. Genele acestui virus nu au fost niciodată secvenţiate
În 2005 cercetătorii au anunţat secvenţierea cu succes a virusului gripal din 1918. Virusul a fost recuperat din organismul unei victime îngropate în permafrost în Alaska. Doi ani mai târziu, maimuţe infectate în laborator cu acest virus au prezentat simptomele observate şi în timpul pandemiei. Studiile sugerează că maimuţele gazdă au murit după ce sistemele lor imunitare au reacţionat exagerat faţă de virus - aşa-numita "furtună a citokinelor". Reacţiile exagerate ale sistemelor imunitare puternice au contribuit la mortalitatea ridicată în rândul adulţilor tineri şi fără boli cronice.
10. O pandemie din 1918 oferă prea puţine lecţii pentru 2018
Epidemii severe cu virusuri gripale se succed la fiecare câteva decade. Experţii sunt de părere că nu se pune problema "dacă", ci "când" va avea loc următoarea pandemie. Deşi s-a petrecut în urmă cu un secol, lecţia pandemiei de gripă spaniolă este încă valabilă. În prezent medicina ştie mai multe despre izolarea şi tratarea pacienţilor cu boli contagioase şi pot fi prescrise antibiotice (care nu erau disponibile în 1918) pentru tratarea infecţiilor bacteriene care afectează organismele slăbite de gripă. Poate cele mai bune speranţe pentru viitor sunt legate de îmbunătăţirea nutriţiei, de un nivel ridicat de salubritate şi de creşterea nivelului de trai, factori care măresc exponenţial rezistenţa la infecţii. Nu în ultimul rând, războaiele şi marile migraţii ale populaţiilor care încearcă să scape din zonele de conflict oferă premisele apariţiei de noi pandemii.