Zâmbetul american şi încruntarea sovietică

Ce preferaţi, un zâmbet nesincer care detensionează atmosfera sau o mină sobră, răscolitoare de nervozităţi mai vechi? Iată dilema est-europeanului.

În anii ’90, atunci când s-a deschis la Moscova primul restaurant McDonald’s, oamenii veneau să se minuneze de faptul că angajaţii îi zâmbeau fiecărui client. Cel puţin aşa susţin americanii care au realizat un studiu amănunţit despre „cultura zâmbetului”.

O echipă de psihologi de la Knox College, Illinois, a întreprins cercetări asupra expresiilor faciale, arătând, printre altele, diferenţa dintre zâmbetul forţat şi cel rezultat dintr-o emoţie. Primul dintre ele, denumit „Pan American Smile”, nu antrenează privirea, respectiv mușchiul orbicular (din apropierea ochilor), fiind asemănător cu cel al stewardeselor care mimează buna dispoziţie chiar şi atunci când avionul este pe punctul de a se prăbuşi. „Zâmbetul Duchenne”, adică cel sincer, este produs numai ca un răspuns involuntar la o emoție autentică şi implică mișcarea simultană a mușchiului zigomatic (de lângă gură) şi a celui orbicular, sugerând bunătate şi îngăduinţă.

Viaţa de după cortină

În Europa de Est, lumea a fost obişnuită, timp de câteva zeci de ani, să abordeze orice relaţie cu sobrietate. Surâsul nu era semn de seriozitate, ba chiar era „citit” ca o formă de nepăsare. Sistemul politic a avut o influenţă (şi) în această direcţie. Atitudinea cetăţeanului de rând, ieşit pe stradă, avea aspectul blocului socialist în care locuia – cenuşie şi neprietenoasă. Zâmbetul era rezervat mediului familial şi prietenilor, aşa cum interiorul apartamentelor făcea notă discordantă cu imobilul. Înăuntru era curat şi confortabil, iar pe scara blocului era întuneric şi mirosea urât.

„Ridurile ar trebui pur şi simplu să arate numai unde au fost zâmbete”,  Mark Twain

2014:restaurant McDonald’s la Moscova, cu tot cu personalul zâmbitor

Ca şi zâmbetul, viaţa socială de după „cortina lui Churchill” se trăia tot la adăpostul apartamentelor de bloc, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în Occidentul luminat electric şi plin de produse interzise răsăritenilor. Interesant este că nord-americanii îşi reamintesc aceste lucruri la peste un sfert de secol de la prăbuşirea lagărului socialist. În ce notă, asta este o cu totul altă discuţie. Posturile anglofone de radio fac recurs la memoria colectivă, difuzând astfel de reportaje la orele aglomerate ale dimineţii, atunci când „clasa muncitoare” se îndreaptă spre serviciu şi sufocă autostrăzile metropolelor. Paradoxal, universităţile rămân stângiste, iar profesorii de ştiinţe umane dezbat cu proprii studenţi greşelile de strategie care au făcut din comunism „un sistem prost aplicat”. Să fie de vină mugurii noii crize economice?

Contează cine te ştie – şi cum te ştie

În America de Nord, dacă ai o fire agreabilă, şansele de a-ţi găsi o slujbă bine remunerată cresc simţitor. Ce legătură are asta cu zâmbetul, veţi vedea imediat.

Ceea ce angajatorii denumesc „social skills” s-ar traduce la noi prin „atitudine nonconflictuală”, receptivitate la nevoile celorlalţi sau, mai pe şleau, bun-simţ. Imaginea pe care o ai ca individ în societate, cu tot ceea ce este asociat acestui concept (inclusiv zâmbetul), a fost dintotdeauna piatra de temelie a „Lumii noi”. La originea unei astfel de abordări stau preceptele moral-religioase ale creştinismului apusean, catolic şi protestant-tradiţional, care s-au transmis din generaţie în generaţie, chiar dacă astăzi poartă numele de „etică”.

Profesorii, membrii diferitelor asociaţii unde se face voluntariat, iar mai apoi angajatorii observă felul de a fi al tinerilor. Dacă se fac plăcuţi, atunci ei capătă scrisori de recomandare pe care le vor folosi la noile locuri de muncă sau în sistemul universitar. Aşa stând lucrurile, în majoritatea companiilor şi a instituţiilor publice se păstrează o atmosferă de lucru dacă nu întotdeauna destinsă, măcar decentă. Oamenii nu sunt morocănoşi din cauza frustrărilor acumulate şi nu se aprind din orice, provocând scandaluri care conduc la blocarea oricărei activităţi.

Se zâmbeşte, poate de complezenţă, dar nu se tensionează atmosfera. Cine o face este ţinut minte, iar asta are repercusiuni asupra viitorului profesional.

650.000 de euro pe zi

Sigur că există şi excepţii de la regula conduitei civilizate, însă asta se întâmplă cu precădere în rândurile vedetelor de tot felul. Spre exemplu, când unui om mai slab de înger i se urcă celebritatea la cap ajunge precum Julia Roberts. Cunoscuta actriţă a fost poreclită „The Bitch” („Căţeaua”) de către tabloidele internaţionale, tocmai din cauza vedetismului de prost-gust pe care l-a afişat în repetate rânduri. În ciuda faptului că a fost declarată „femeia cu cel mai fermecător surâs din lume”, Julia Roberts nu este iubită în afara scenei. Probabil vă mai amintiţi de poveştile (adevărate) despre criza de isterie făcută pentru a i se aduce, de la zeci de kilometri distanţă, o cafea Starbucks.

„Zâmbetul înseamnă consimţire, pe când râsul are în el deseori un refuz”,  Victor Hugo

Colaboratorii săi, dar şi personalul din hoteluri, restaurante şi de pe platourile de filmare susţin că starul hollywoodian a fost protejat de imense scandaluri publice datorită rentabilităţii imaginii ei. Nu demult s-a scris în aceeaşi presă internaţională că Julia Roberts facturează zilnic echivalentul a 650.000 de euro.

Fotografiile de-acum si dintotdeauna o dovedesc:zâmbetul e accesoriul permanent al unei stewardese. Angajate ale Pan American World Airways, în Costa Rica, în 1952

Zâmbetul prevestitor de „ţeapă”

Dacă în America de Nord zâmbetul este considerat un prim semn de încredere şi deschidere spre dialog, în Asia interpretarea dată acestei expresii faciale nu este întotdeauna pozitivă. În Coreea, de pildă, cei care zâmbesc excesiv trădează jenă, confuzie sau panică. De altfel, un proverb care circulă printre locuitorii peninsulei spune că „acela care zâmbește mult, nu este om adevărat.” Asta ca să nu mai vorbim despre bine-cunoscutul proverb rusesc potrivit căruia „a zâmbi fără motiv este semn de prostie”. În paranteză fie spus, nici în Norvegia lucrurile nu stau diferit, un jurnal al Institutului Naţional de Sănătate din SUA semnalând că scandinavii consideră un străin care le zâmbeşte pe stradă ca fiind bolnav mintal.

Totuşi, chinezii nu par a împărtăşi părerea vecinilor coreeni şi ruşi, şi nici pe cea a norvegienilor, magazinele, obiectivele turistice şi campusurile universitare occidentale purtând din ce în ce mai mult amprenta bunei dispoziţii a Extremului Orient. Fie că le place unora sau nu, chinezii sunt mereu prezenţi acolo unde occidentalul refuză „să pună mâna” din cauza efortului pe care-l presupune o anumită activitate. Chinezii demonstrează că stăpânesc bine atât cultura muncii, cât şi pe cea a zâmbetului.

Revenind iarăşi prin părţile noastre, trebuie remarcată legătura care s-a făcut în subconştientul colectiv al românilor, mai ales în ultimii ani, între amabilitatea aparentă a prestatorilor de servicii (bănci, firme de telefonie mobilă) şi clauzele perdante strecurate prin contractele pe care le-au semnat. Iată numai un motiv pentru care, în Balcani, zâmbetul este încă luat sub beneficiu de inventar. Incorect decriptat, acesta poate fi o armă cu două tăişuri într-o economie sălbatică, aşa cum a fost şi încă mai este economia noastră.

Cu toate că studiul fizionomiei a permis, încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea, distincţia între zâmbetul sincer și zâmbetul fals, mulţi români au căzut în capcana falsei onestităţi. Altfel spus, le-a venit greu să creadă, imediat după 1989, că vor fi minţiţi de atâtea ori cu zâmbetul pe buze. Rolul social al zâmbetului a fost serios afectat în România postdecembristă, filmele americane şi posturile de televiziune străine devenind „sălile de clasă” pentru deprinderea noilor strategii de comunicare.

Corupţia ucide... încrederea

Explozia serviciilor produsă în secolul XX, sub „bagheta” antreprenorilor americani, a instaurat obiceiul zâmbetului fals. De altfel, consumeriştii de peste Ocean au numit acest zâmbet „pan american smile”, după compania de transport aerian „Pan American World Airways”, ale cărei stewardese zâmbeau fără încetare. Deşi compania în cauză nu mai este pe piață din 1991, „legenda” a mers mai departe. Noi am început să înţelegem această filosofie abia spre sfârşitul anilor ’90. Angajații din servicii și vânzări, instruiţi să zâmbească pentru a anestezia vigilenţa potenţialului client, au mai dat o lovitură încrederii şi aşa şubrede a conaţionalilor noştri. Concomitent, şirul deziluziilor politice, deschis de afişele electorale „în stil american”, a diluat speranţa şi odată cu ea surâsul sincer.

Totuşi, nimic nou sub soare. Iată ce afirmă aceiaşi americani în „Journal of nonverbal behavior”:„corupţia corupe zâmbetul”. Cu cât o societate este mai coruptă, cu atât credibilitatea zâmbetului scade. Norocul este că acest „adeziv social” capătă noi valenţe de la o epocă la alta şi poate fi revalorizat. Totul depinde de noi, stăpânii absoluţi ai zâmbetului în lumea creată. 

Cu surâsul la psiholog

•A zâmbi fără antrenarea privirii e un semn de nesinceritate sau de ironie.

•Pentru a zâmbi folosim 17 muşchi, în timp ce pentru a ne încrunta folosim 43 de muşchi faciali.

•Bebeluşii pot schiţa primul zâmbet la două ore după ce vin pe lume.

•Orbii din naştere afişează aceleași tipuri de zâmbete, deşi nu au perceput niciodată vizual o astfel de expresie facială.

•În medie, o femeie surâde de 62 de ori pe zi, iar un bărbat doar de opt ori.

•La primate, dezvelirea dinţilor sub forma unui rânjet reprezintă un act de supunere. Zâmbetul, cu toate semnificaţiile sale, diferenţiază omul de animal.