Votează cine poate

În ultimele două secole ale Republicii – atunci când avem cele mai multe informații referitoare la viața politică, și deci și la alegeri – cetățenii romani obișnuiți își exprimau votul în două adunări:Comitia centuriatași Comitia tributa. Comitia centuriata, de la numele unității militare de bază, centuria, era adunarea care reunea cetățenii în funcție de capacitatea lor militară. Comitia tributa, de la tribus, „trib”, ca subdiviziune a teritoriului cetății, era adunarea care îi reunea în funcție de locul de naștere. Nici în cea dintâi, nici în cea de-a doua adunare, votul nu era însă cu totul individual, cum era el la Atena încă în secolul al V-lea a.Chr. La votul pe triburi, se socotea doar votul fiecărui trib, chiar dacă membrii acestuia votau individual (cam în felul în care se votează în SUA pentru președinte);votul pe centurii era și mai elaborat, căci numărul de voturi de care dispunea fiecare centurie nu rezulta din numărul membrilor acesteia, ci din clasa censitară căreia îi aparțineau ei. Centuriile de frunte, cele ale cetățenilor bogați, aveau împreună destule voturi pentru a controla rezultatul, în vreme ce ultima centurie, formată din așa-numiții proletares, de la proles, urmași – adică acea centurie care îi grupa pe toți cetățenii cu o singură avuție, copiii – avea un singur vot.

Cine poate și cine nu poate să voteze

Se vota pe centurii sau pe triburi:un întreg grup intra într-o arie delimitată cu frânghii, saepta, și înainta apoi pe o podișcă îngustă de lemn, pons, la capătul căreia fiecare votant primea o tabletă de lemn ceruit, pe care înscria numele candidatului în favoarea căruia vota, și apoi punea acest suffragiumîntr-o urnă. Era un proces foarte lent, care provoca de cele mai multe ori încăierări și dezordine:votanții se enervau fiindcă punțile erau prea înguste și îi acuzau pe magistrați că le-au proiectat înadins așa ca să nu-i lase de fapt să voteze.

Una din cele mai cunoscute sinteze de istorie antică, The Cambridge Ancient History, observă că dacă la Roma ar fi participat la vot toți cetățenii care aveau acest drept, alegerile ar fi fost imposibil de gestionat și alegătorii s-ar fi călcat în picioare. Logistic, scriu autorii, faptul că mulți cetățeni nu voiau sau nu aveau timp să voteze a avut urmări pozitive (vol. 8, cap. 6, 1994). Când vă spuneam, luna trecută, că nu am inventat noi atmosfera electorală încărcată, poate că nu m-ați crezut.

Țarcul electoral

Alegerile se organizau în Campus Martius, pe Câmpul zeului Marte, de la marginea cetății, nu atât din considerente de spațiu, ci, mai ales, fiindcă era interzisă intrarea ca militari a cetățenilor în aria sacră a orașului, pomoerium, așa că nici reuniunile adunării centuriate, nici alte evenimente având o componentă militară – în primul rând ceremonia triumfului – nu se puteau desfășura în interiorul incintei sacre a cetății.

Cum însă alegerile durau foarte mult, și vremea nu era totdeauna favorabilă, Caesar a decis construirea unui mare edificiu destinat special desfășurării în condiții cât mai bune a alegerilor, o clădire înconjurată de coloane, Saepta Iulia, terminată și inaugurată de Agrippa în 26 a.Chr.

Sau vot, sau circ

Curând însă, instaurarea imperiului de către Augustus limitează tot mai mult importanța votului popular, înlocuit treptat de desemnarea de către împărat a principalilor magistrați, așa că spațiul destinat inițial alegerilor devine un spațiu al spectacolelor publice, de la jocuri de gladiatori la bătălii navale demonstrative. Porticul înconjurător devine și el un loc al comerțului de lux și al expozițiilor de artă.

Destinul „țarcului lui Iulius Caesar” ne duce inevitabil cu gândul la faimoasele versuri ale lui Iuvenal din Satira X(71-72):

„iam pridem, ex quo suffragia nulli

uendimus, effudit curas;nam qui dabat olim

imperium, fasces, legiones, omnia, nunc se

continet atque duas tantum res anxius optat:

panem et circense”.

„Acum, de când nu se mai vând voturile, (poporul) nu mai are nicio grijă;cândva, el împărțea totul:putere, fascii, legiuni;acum se abține, și se neliniștește doar pentru două lucruri:pâine și circ.”

Iuvenal nu opune, așadar, nici absența de legalitate a republicii și ordinea imperială, dar nici ethosul republican și decăderea morală provocată de excesul de putere imperială. El compară doar forța plebei în timpul republicii, fie ea și venală, cu nepăsarea aceleiași plebe din vremea sa, satisfăcută dacă i se oferă pâine și circ.

Polybios contra corupției

Versurile lui Iuvenal parcă l-ar ironiza pe Polybios, care scria, cu aproape două secole înainte, că temeiul puterii Romei este caracterul incoruptibil al conducătorilor, și adăuga, în chestiunea care ne interesează aici, că la Cartagina era îngăduită mita electorală, în vreme ce la Roma aceasta atrăgea după sine pedeapsa capitală.

În efortul său de a înălța un adevărat monument al Republicii, Polybios exagerează. Nu există nicio atestare pentru o asemenea severitate a legilor electorale.

Tumult în Senat

Aproape dimpotrivă:aflăm, de pildă, că, după un scandal chiar mai grav ca de obicei, tribunul Gaius Cornelius propune în 67 a.Chr. o lege de ambitucare să o înlocuiască pe cea a lui Sulla, considerată prea blândă. Legea își propunea să-i pedepsească și pe candidații care recurgeau la mită și pe agenții lor, așa-numiții divisores, care puteau fi clienți ai candidatului, dar erau de multe ori agenți electorali specializați, grupați într-un soi de sindicat ilicit. Agitația acestor profesioniști ai alegerilor îi face pe consuli să înlocuiască propunerea tribunului cu o alta, mult mai blândă:nu știm ce pățeau divisores, dar candidații care câștigau mituind pierdeau poziția dobândită astfel, plăteau o amendă destul de grea și nu mai aveau voie să candideze vreme de zece ani.

Când s-a încercat însă votarea legii, divisoresau asaltat senatul, și consulii au fost nevoiți să declare o criză militară, tumultus, strigând „Cei ce vor ca republica să fie salvată, să vină după mine!”

O tactică electorală:contestarea alegerilor

Din ultimele decenii ale republicii dispunem de mai multe referiri la mita electorală decât din orice altă perioadă a Antichității. Între 67 și 50 a.Chr., aproape fiecare an e ilustrat de scandaluri legate de alegeri, în asemenea măsură încât un cunoscut istoric al acestei epoci, E.S. Gruen, se întreba recent dacă nu e vorba de fapt de o tactică electorală vizând compromiterea adversarilor. E posibil, măcar în parte, câtă vreme vedem și azi tactici simplare, dar Cicero semnalează în 54 a.Chr. o dovadă materială elocventă, anume dublarea dobânzilor la împrumuturi în perioadele electorale, ceea ce presupune că banii erau mobilizați în operații oculte. Frecvența legiferării în materie electorală, și în special numeroasele legi de ambitu, semnalează de asemenea o îngrijorare crescândă a mediului politic în legătură cu aceste devieri de la normă.

Auri sacra fames

Într-adevăr, cantitatea mult sporită de metal prețios și mai ales de monedă pe care cuceririle și exploatarea provinciilor le aruncă brusc pe piață modificaseră calitativ, nu doar cantitativ, raporturile în cetate și impactul pe care corupția electorală îl putea avea asupra jocului electoral. În vremuri mai îndepărtate, un triumf sau chiar o înmormântare somptuoasă puteau oferi unui candidat un avantaj electoral nesperat. Acum însă aurul – auri sacra fames, cum avea să scrie poetul – altera în profunzime relațiile de putere. Cu ce urmări – voi încerca să explic într-un text viitor.