Vizita împăratului Wilhelm al II-lea la Curtea de Argeş

Curtea de Argeş, veche cetate de scaun a Ţării Româneşti, reşedinţa primilor Basarabi, adăposteşte valoroase monumente de artă, care i-au adus fără îndoială, de-a lungul timpului, faima unui mare centru istoric, situat într-un cadru pitoresc, natural.

O străveche reşedinţă

Printre cele mai cunoscute monumente se numără Biserica Episcopală sau Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, ctitorită între anii 1512-1517 de Neagoe Basarab şi restaurată din ordinul regelui Carol I, după planurile şi sub conducerea arhitectului Charles Leco mte du Nouy. După terminarea lu crărilor de restaurare şi sfinţirea bisericii la 12 octombrie 1886 au fost trecuţi ca ctitori ai bisericii, regele Carol I şi regina Elisabeta. Biserica a fost restaurată astfel încât să devină necropola familiei regale a României, în pronaosul ei aflându-se şi mormintele voievozilor Neagoe Basarab şi Radu de la Afumaţi1. Palatul Regal de la Curtea de Argeş a fost construit pe locul vechilor chilii mănăstireşti care au fost demolate, după planurile aceluiaşi arhitect Lecomte du Nouy, piatra de temelie fiind pusă la data de 13 octombrie 1886, a doua zi după sfinţirea bisericii restaurate. Regelui Carol I şi reginei Elisabeta plăcându-le în mod deosebit aceste locuri, guvernul condus de Ion C. Brătianu a decis ca o recompensă pentru refacerea mănăstirii, să finanţeze construirea Palatului Regal. Acesta a fost amenajat după planurile reginei Elisabeta, care în anul 1915 s-a mutat aici, împreună cu mai multe doamne de onoare. Regina şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în acest palat, reuşind să termine de decorat după şase ani de lucru o “Evanghelie” închinată memoriei fiicei sale, principesa Maria2. Comentând “refugiul” reginei Elisabeta în palatul de la Curtea de Argeş, între anii 1914-1916, Nicolae Iorga scria că “o clipă, tristeţea unei regine singuratice s-a odihnit aici, apoi pus tiul a revenit poate, pentru totdeauna”. Lui Nicolae Iorga, palatul regal îi apărea ca o “clădire monumentală, aspră şi goală în faţada-i de cărămizi roşii, cu totul în alt stil decât al bisericii şi ale cărui odăi par încă pustii, nesfârşite, în că uitarea unei destinaţii definitive”.3 Aşadar, această străveche reşedinţă a Basarabilor şi de la mijlocul secolului al XIX-lea şi reşedinţă şi necropolă a familie regale române a fost vizitată în septembrie 1917 de împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, monarhul cel mai puternic al Europei, denumit totdeauna nu altfel decât “kaiser”.

O fire contradictorie

Wilhelm al II-lea a fost unul dintre cei mai controversaţi monarhi europeni, fiind un amestec destul de nenuanţat de bine şi rău, de inteligenţă şi ingenuitate, de limpede vedere şi de miopie, de imprudenţă şi timiditate. Imediat ce s-a născut, una dintre infirmierele care au asistat la naştere a observat ceva neobişnuit la braţul stâng al copilului, braţ care era inert şi însângerat. Părinţii nu au dat importanţă acestui fapt, gândind că oricum, în timp braţul copilului se va vindeca. Dar, în toată copilăria şi adolescenţa lui Wilhelm, încercările de a-l vindeca nu numai că au fost zadarnice, dar şi teribil de dureroase. Masajele şi şocurile electrice care începuseră să fie folosite, nu au dat niciun rezultat. Abia o invenţie mecanică, dificil de aşezat şi de manevrat a dat braţului posibilitatea unor mişcări chinuite. A putut crea această infirmitate o senzaţie de handicapat?. Da, dacă se are în vedere faptul că pentru un principe prusac “a fi soldat nu era atât un mod de viaţă, ci viaţa însăşi”.

În plus, respectându-se tradiţia vechiului Imperiu Romano-German, suveranul trebuia să nu aibă nici un beteşug fizic. De aici, poate, unele din contradicţiile firii “kaiserului” Wilhelm al II-lea, chiar dacă, până în momentul când s-a urcat pe tron (15 iunie 1888 la vârsta de 29 de ani), reuşise cât de cât, să se obişnuiasă cu propia-i infirmitate4. Plictisit adesea de familie şi de viaţa la palatul său din Potsdam, Wilhelm al II-lea a început să “voiajeze”, fiind numit şi “împăratul călător”. După 1894, el a rămas la palatul său de la Potsdam, mai puţin de jumătate de an. De regulă rămânea din decembrie, până la jumătatea lunii martie, când era, ca peste tot în Europa, sezonul monden, oficial, cu baluri şi primiri de tot felul. Din aprilie pleca în sud, în Mediterana, cu yahtul său “Hohenzollern”. Se ducea în insula Corfu, unde îşi cumpărase “Vila Achilleion”, fostă cândva a împărătesei Sissi a Austriei. Îi plăcea să treacă drept un pasionat al lumii antice, un cunoscător şi un protector al acestei lumi, dar şi al literaturii germane clasice. În mai pleca înapoi în Germania, după care călătorea peste tot pe teritoriul propriei sale ţări. În cursul lunilor iunie şi iulie se afla în mările din Nord, după care pleca în zona fiordurilor Norvegiei. În septembrie era prezent la revistele militare de la Berlin şi apoi la vânătoare, până spre Crăciun5.

Un german la… Curtea de Argeş

La mijlocul lunii septembrie a anului 1917, împăratul Wilhelm al II-lea a făcut o excepţie manifestându-şi dorinţa de a vizita România şi frumosul orăşel Curtea de Argeş. Deoarece vizita împăratului a fost ţinută în mare secret, singurul român care l-a văzut a fost Alexandru Tzigara Samurcaş, reprezentantul Casei Regale a României. Iată cum descrie acesta în me moriile sale vizita împăratului Wilhelm al II-lea la Curtea de Argeş: “În ziua de 18 septembrie 1917, mareşalul Mackensen îmi comunică sub cea mai severă discreţiune că peste două zile, kaiserul urma să vină la Curtea de Argeş. El nu voia să vadă pe nici un om politic din ţară. Ca reprezentant al Casei Regale însă, eram chemat să însoţesc pe kaiser la mormintele regeşti, arătându-i reşedinţa regală şi celelalte monumente artistice. Cu acest prilej, mareşalul mă rugă să reinstalez în biserica episcopală «Evanghelia» reginei Elisabeta, pe care, pentru mai multă siguranţă o ridicasem în octombrie 1916”6. În continuare, Alexandru Tzigara Samurcaş mărturiseşte că în ziua de 20 septembrie 1917 a sosit cu trenul la Curtea de Argeş şi a aşezat Evanghelia la locul ei în aşteptarea vizitatorilor. Imediat după sosirea împăratului, reprezentantul Casei Regale nota: “Întinzându-mi mâna, kaiserul exprimă regretul de a nu fi vizitat pe vărul său pe când era în viaţă şi de a se afla acum în faţa unor morminte numai. La întrebarea «Cum de a fost posibil războiul nostru?» i s-a răspuns că «Întreaga suflare românească dorindu-l, nu s-a putut altfel. Regele Carol însă niciodată nu ar fi consimţit. Moartea i-a cruţat orice hotărâre»”7. După intrarea în biserică, împăratul a depus câte o coroană de flori la cele două morminte, după care Tzi gara Samurcaş a dat Înaltului Oas pete lămuriri asupra Evangheliei pic tată de regina Elisabeta, a decoraţiei picturale şi arhitectonice a bisericii şi apoi a palatului regal.

Cina din Sala gării

Ziua s-a încheiat cu o cină în sala mare a gării din Curtea de Argeş, despre care Tzigara Samurcaş scria următoarele în memoriile sale: “La cina din sala cea mare a gării, kaiserul invitând pe ma reşalul Curţii sale să-mi cedeze locul ce acesta ocupase în faţa sa, se îmbie la vorbă, care nu conteni tot timpul mesei. Arta populară pe care o cunoştea din expoziţiile ce organizasem la Berlin, vioiciunea şi frumuseţea ţăranilor pe care îi admirase în trecerea sa de la Severin până aici, asemănările cu Italia şi Scandinavia, alcătuiră obiectul întreţinerii. Cu o deosebită atenţiune fu ascultată expunerea asupra diferenţei etnice şi a superiorităţii neamului românesc faţă de vecinii de altă obârşie decât cea europeană. Mareşalul Mackensen intervenind în convorbire, confirmând superioritatea noastră faţă de vecinii de peste Dunăre, pe care îi cunoştea îndeajuns, kaiserul se interesă îndeaproape şi de bogăţiile ţării, de ţăranul nostru, de reformele plănuite. Enun ţându-se numele oamenilor noştri politici, dintre care unii îi erau personal cunoscuţi, kaiserul alunecă vorba, cu toată încercarea mareşalului de a se opri asupra unora dintre conducătorii noştri. Întrebând cu ce se îndeletniceşte tineretul nostru, am profitat să arăt că era neocupat din cauza închiderii forţate a Universităţii. Vorbind de Dobrogea, kaiserul regretă că nu va putea vizita Adamklisi, despre care, cerând lămuriri i se rezumă teoria mai nouă germană după care, metopele reprezentau înfrângerea străvechilor triburi germane, de către legiunile strămoşilor noştri romani, înainte chiar de victoriile lui Traian. Retrăgându-se Kaiserul, îmi reînnoi mulţumirile sale pentru cele ce-i spusesem asupra explorărilor arheologice ale profesorului Schuckhardt la Cernavodă, pe care urma să le viziteze a doua zi. Pe când mă îndreptam spre vagonul meu, fui rechemat de kaiser, care coborându-se din vagon, mi-a predat «în amintirea acelei zile» o cutie, în care era un «ac de cravată»”8.

Vizita prin oraş

După descrierea succintă a întâlnirii pe care a avut-o cu împăratul Wlihelm al II-lea, Alexandru Tzigara Samurcaş dă în continuare mai multe amănunte asupra vizitei acestuia, reluând pe larg unele aspecte. Astfel, referindu-se la personalitatea kaiserului scria că, era un “om fermecător”, cu care tot timpul a avut cea mai variată şi interesantă discuţie, din cele mai variate domenii, în limba germană, cu intercalări în limba franceză. De exemplu, la catedrală kaiserul a criticat picturile prea viu colorate, reproşând faptul că nu erau realizate în mozaic. Referitor la acest fapt, Tzigara Samurcaş scria că “mi-a amintit de mozaicul adus de el în capela de la Posen, pe care a fost mirat că o cunoşteam. Mirat că regele Carol I a însărcinat cu repararea bisericii pe arhitectul francez Lecomte du Nouy, iar nu pe un arhitect german, am explicat cunoştinţa lui Viollet le Duc, cu ocazia vizitei tânărului principe Carol la curtea împăratului Napoleon al III-lea la Compiègne”9. Pe parcursul plimbării prin centrul oraşului pavoazat cu scoarţe româneşti, kaiserul admirându-le, a spus că are câteva exemplare chiar în palatul de la Berlin, la care Tzigara Samurcaş i-a răspuns: “Le cunosc. De unde? Aţi fost în palatul din Berlin? Nu, dar ca organizator al expoziţiei de artă românească din Berlin, în 1909, eu le-am vândut M.S. Împărătesei”10. În cursul vizitei la Biserica Domnească, kaiserul Wilhelm al II-lea a admirat frescele vechi, extinzând discuţia şi asupra artei bizantine de la Ravenna şi Monreale.

Arheologie, artă şi… ţigări

În continuare, Alexandru Tzigara Samurcaş se referă la faptul că, invitat la masa de seară, în sala de aşteptare a gării, împăratul a rugat pe mareşalul Curţii sale să-i cedeze locul. “Mi-a vorbit de explorările arheologice ale profesorului Schukcardt la Cernavodă, pe care urma să le viziteze, aşteptat fiind acolo de regele Ferdinand al Bulgariei. «Care speră ca M.V. cu acest prilej să-l consacre stăpânitor al Dobrogei întregi», mi-am permis să adaug, cam pripit recunosc”11. Răspunsul împăratului a fost “vom vedea”, după care a început să vorbească despre monumentul de la Adamklisi, regretând că nu-l putea vizita. Dar nu numai despre problemele de artă a fost vorba în lunga convorbire de la ora 19.00 la ora 21.30 – scria Tzigara Samurcaş – ci şi de starea socială a ţăranului român. În Oltenia, împăratul a fost surprins de frumosul port al ţăranilor, de mişcările lor armonioase şi de siguranţa şi ritmul cu care purtau pe cap vase sau baniţe. “«Întocmai ca fecioarele de pe reliefurile Partenonului» – a completat Samurcaş afirmaţia kaiserului. «Da, da, asemănările sunt izbitoarea răspuns kaiserul. Puteţi fi mândri de înfăţişarea ţăranului vostru»”12. De asemenea, în timpul discuţiilor, mareşalul Mackensen a citat ca reprezentant al influenţei germane în România pe omul politic Petre P. Carp. Răspunsul împăratului a fost că: “Da, îl cunosc. A fost dintre cei dintâi care m-au felicitat, când m-am urcat pe tron. Tot mai poartă monoclu. Din nefericire însă e prea bătrân”13. Cina la care a fost invitat Alexandru Tzigara Samurcaş s-a terminat la ora 21.30 şi datorită memoriilor sale ştim ce meniu a fost servit: “bulion în ceaşcă, file de peşte prăjit, legume, prăjituri, struguri, iar ca băuturi: vin alb şi pelin. Kaiserului i s-a servit în loc de struguri, o pară tăiată, şi aceasta datorită faptului că nu se putea servi de mâna stângă”14. După masă s-au servit ţigări şi ţigarete, kaiserul şi Tzigara Samurcaş făcând schimb: “Kaiserul mi-a oferit din ale lui, cu cartonul mult mai lung decât cel obişnuit, în schimb el a încercat «Regalele» mele, pe care le-a găsit foarte bune”15.

La sfârşitul cinei, Alexandru Tzigara Sa murcaş a primit din partea kaiserului o cu tiuţă care conţinea un ac de cravată cu monograma imperială în diamante şi rubine. “Ofiţerii care mi-au cerut să le arăt conţinutul cutiuţei, m-au asigurat că o asemenea distincţie se dă numai la retragerea generalilor care posedau decoraţiile cuvenite rangului lor. Înainte de a ne despărţi împăratul adăugă:«Când veţi mai veni la Berlin vă voi primi în audienţă, pe care să o cereţi, însă nu prin Legaţie, ci adresându-vă direct secretarului meu particular Lukanus, pe care-l voi pune la curent»”16. Alături de memoriile lui Alexandru Tzigara Samurcaş, referiri la vizita kaiserului Wilhelm al II-lea la Curtea de Argeş se găsesc şi în memoriile omului politic Alexandru Marghiloman. Acesta scria că “singurul român care l-a văzut şi l-a primit la Curtea de Argeş a fost Tzigara Sa murcaş. Tzigara spune că împăratul este persoana cea mai amabilă din câte a întâlnit. N-ai crede că ai în faţă o «Majestate». Este documentat, familiar, cu priviri generale asupra tuturor chestiunilor. Admiră pe ţăranul român. În orice lucru, convins de superioritatea poporului nostru asupra poporului bulgar. Ţara i s-a părut foarte frumoasă. Poziţia Curţii de Argeş, cu totul occidentală, nimic asemănător cu Orientul”17.

Întâlnirea cu Ferdinand al… Bulgariei

În ceea ce priveşte importanţa acestei vizite, Alexandru Tzigara Samurcaş considera că “un rezultat interesant al convorbirilor avute cu împăratul a fost zădărnicirea întâlnirii acestuia cu regele Ferdinand al Bulgariei pe pământul Dobrogei la Cernavodă (în condiţiile în care regele Ferdinand al României fusese şters din registrele familiei de Hohenzollern şi se discuta - de către germani – posibilitatea înlocuiri sale cu regele Ferdinand al Bulga riei). Printr-un regretabil şi neprevăzut acci dent al yacht-ului pe care călătorea kaiserul, acesta fiind în întârziere, nu a mai descins la Cernavodă, ci a primit pe regele bulgarilor la bordul vasului său, ca oaspete al Germaniei, în care scop s-a intonat imnul bulgar, în onoarea invitatului şi apoi imnul german”18. De asemenea, Tzigara Samurcaş aminteşte în memoriile sale că i s-a imputat de către o serie de oameni politici faptul că, nu au fost anunţaţi de vizita kaiserului. Unul dintre aceştia a fost Nicolae Lupu Kostache, care ar fi vrut ca “deşi mi se ceruse discreţie ab solută, dându-mi-se de mareşal asigurarea că împăratul nu voia să vadă pe nici un om politic, eu să-i fi divulgat secretul”19. Şi Tzigara Samurcaş explica în continuare că “tare se înşela Lupu, crezând că, dacă ar fi ştiut de vizita kaiserului, acesta l-ar fi primit şi i-ar fi putut expune planul său de a da pe un fiu imperial drept rege al României. Mare şalul mi-a repetat că împăratul era foarte hotărât a nu primi nici un politician român, tocmai pentru a nu se amesteca în planurile dinastice de la noi”20. Vizita împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei, în septembrie 1917 în România – deşi aflată cu excepţia Moldovei sub ocupaţia germană – a reprezentat un moment important în istoria relaţiilor româno-germane, chiar dacă la sfârşitul primului război mondial, Germania era o ţară înfrântă, căreia i-au fost impuse condiţii grele de pace, în cadrul Conferinţei de pace de la Paris. La sfârşitul războiului, kaiserul Wilhelm al II-lea s-a refugiat în Ţările de Jos, unde a murit exilat, la 11 aprilie 1941. 21.

NOTE

1. Narcis Dorin Ion, Castele, palate Şi conace din România, vol I, BucureŞti, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 2001, p. 126
2. Ibidem, p. 128
3. Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, BucureŞti, România Munteană, 1937, p. 134
4. Ion Bulei, Gabriel Badea Păun, Monarhi europeni. Marile modele (1948-1914), vol. I, BucureŞti, Edit. Silex, 1997, p. 72-73
5. Ibidem, p. 77
6. Alexandru Tzigara SamurcaŞ, Memorii (1910-1918), vol II, Ediţie critică de Ion Şerb Şi Florica Şerb, BucureŞti, Edit. Grai Şi suflet - Cultura naţională, 1999, p. 178-179
7. Ibidem, p. 181
 8. Ibidem
9. Ibidem
10. Ibidem, p. 182
11. Ibidem
12. Ibidem
13. Ibidem
14. Ibidem
15. Ibidem
16. Ibidem
 17. Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, Ediţie Şi indice Stelian Neagoe, BucureŞti, Edit. Machiavelli, 1994, p. 247
18. Alexandru Tzigara SamurcaŞ, op. cit., p. 184
19. Ibidem
20. Ibidem
 21. Christian Cannuyer, Casele regale Şi suverane din Europa, BucureŞti, Edit. Gavrilă, 1996, p. 106