Vikingii, musulmanii și francii: cum s-a născut o armată bazată pe avere

În secolul al IX-lea, conducătorii carolingieni s-au confruntat cu provocarea de a-și apăra regatele împotriva vikingilor, musulmanilor și a seniorilor rivali. Soluția lor a fost un sistem extrem de organizat al serviciului militar, care lega obligațiile direct de avere și de statutul social.

Există un consens general că, până spre sfârșitul secolului al VIII-lea, conducătorii carolingieni ai regnum Francorum puteau convoca largi pături ale populației atât pentru campanii ofensive, cât și pentru apărare. În schimb, există dezbateri între istorici cu privire la supraviețuirea serviciului militar prestat de miliție în secolul al IX-lea și mai târziu, atât în campanii ofensive, cât și pentru apărarea locală.

Cunoscutul istoric Timothy Reuter a susținut că prevederile din capitularele carolingiene de la începutul secolului al IX-lea, prin care oamenii mai săraci erau obligați să se „asocieze” pentru a trimite unul dintre ei în armată, se refereau strict la apărarea locală. El afirma că bunăstarea micilor proprietari fusese distrusă de numeroasele războaie ale lui Carol cel Mare (768–814) și că doar o parte dintre aceștia mai aveau mijloacele necesare pentru a apăra regatul de atacuri externe.

Mai puțin cunoscut, dar cu mai multă pătrundere, Walter Goffart a susținut contrariul: capitularele de la începutul secolului al IX-lea nu arătau nicidecum un colaps economic al micilor proprietari. El argumenta că aparatul administrativ al regatului franc era suficient de sofisticat pentru a-i clasifica pe oameni după avere, până la cele mai joase niveluri sociale. Asocierea oamenilor cu resurse limitate era, pentru Carol cel Mare, un mecanism prin care toți cei capabili să-și facă datoria față de res publica și, în ultimă instanță, față de Dumnezeu, erau mobilizați. În mod controversat însă, Goffart afirma că nu exista nicio diferențiere între serviciul militar ofensiv și cel defensiv. Astfel, cei mai săraci dintre săraci erau considerați pur și simplu inapți pentru orice fel de serviciu militar, inclusiv pentru apărarea locală.

Trei documente redactate la câteva decenii distanță, în regatele întemeiate de nepoții lui Carol cel Mare – Lothar I (840–854), Ludovic Germanul (840–876) și Carol cel Pleșuv (840–877) – arată că Goffart avea, în linii mari, dreptate, dar și că greșea: exista totuși o distincție între cerințele economice pentru participarea la campanii și cele pentru serviciul în apărarea locală.

Edictul de la Pîtres și Capitularele de la Benevento

Cel mai cunoscut dintre aceste texte este Edictul de la Pîtres, emis de Carol cel Pleșuv în 864, în contextul intensificării raidurilor vikinge. Documentul, adoptat într-o adunare a nobililor și demnitarilor la palatul regal de la Pîtres, conține mai multe capitole privind mobilizarea miliției. Capitolul 26 stabilea că francii suficient de bogați încât să-și permită un cal erau obligați să participe la campanii alături de contele districtului (pagus). Nu era necesar să dețină efectiv un cal, ci doar să aibă averea necesară pentru a-l cumpăra.

Capitolul următor (27) detalia rolul contelui, împreună cu trimișii regali (missi), de a face anchete asupra averii oamenilor liberi și de a întocmi liste cu cei capabili să participe la campanii pe cont propriu sau prin asociere (doi trimițând unul, trei trimițând unul și așa mai departe, până la cinci).

Această reglementare confirma că prevederile lui Carol cel Mare nu reflectau ruinarea economică a micilor proprietari, ci așteptarea ca aceștia să participe la expediții. Totuși, același edict adăuga că și cei prea săraci pentru campanii trebuiau mobilizați: aceștia erau folosiți la construcția de poduri și fortificații și ca gardieni ai acestor structuri. În final, edictul sublinia că toți bărbații aveau obligația de a-și apăra patria.

Doar doi ani mai târziu, Ludovic al II-lea, fiul lui Lothar, a emis un capitular pentru pregătirea unei campanii împotriva musulmanilor din Benevento. Aici, diviziunea obligațiilor era tot pe criterii de avere: cei cu averi echivalente cu cel mai mare wehrgeld (preț de sânge) trebuiau să meargă personal la oaste; cei cu avere medie se asociau doi câte doi pentru a trimite unul; iar cei mai săraci, cu bunuri mobile de cel puțin zece șilingi, erau mobilizați pentru serviciu de garnizoană. Cei cu avere mai mică nu aveau nicio obligație militară.

La prima vedere, această reglementare părea mai indulgentă decât în Franța de Vest, dar era echilibrată prin faptul că, în familiile cu mai mulți fii, toți – cu excepția unuia – erau obligați să participe la campanie.

Atât edictul lui Carol cel Pleșuv, cât și cel al lui Ludovic al II-lea subliniau că responsabilitatea mobilizării revenea oficialilor regali. Oricine încerca să evite serviciul militar își pierdea averea, iar conții nu aveau dreptul să acorde scutiri de la aceste obligații.

Carta lui Ludovic Germanul

Al treilea document este o cartă emisă de Ludovic Germanul în 845 pentru episcopia de Hildesheim. Scopul era confirmarea drepturilor și privilegiilor diecezei, inclusiv autonomia militară față de conți. Episcopul primea autoritatea de a mobiliza nu doar nobili și oameni liberi, ci și coloni și chiar sclavi (servi), atâta timp cât averea lor îi făcea eligibili pentru serviciul militar.

Aceste trei documente, redactate într-un interval de două decenii și în regate diferite ale imperiului carolingian, arată același lucru: serviciul militar al miliției a rămas norma pe tot parcursul secolului al IX-lea. Guvernele regale din Franța de Vest, Italia și Franța de Est l-au reglementat atent, iar conții și missi au jucat un rol central în evaluarea oamenilor și în asigurarea participării acestora la mobilizări.