Viața omului simplu din URSS în umbra Propagandei

Însemnări de pe vremuri, dintr-o călătorie de documentare în URSS așa cum le-am făcut chiar atunci fără a le putea publica, desigur.

„La hotelul meu din Leningrad, (lîngă Smolnîi, liniştit, pus numai la dispoziţia oaspeţilor străini), e cazată şi o delegaţie spaniolă, cu acel tembelism de voioşie şi larmă specific latinilor ajunşi în ţări străine. La masă, luată separat, fac mare glas, fumează copios, pălăvrăgesc şi hohotesc pe întrecute. Bărbaţii sînt languroşi şi împerciunaţi, purtînd pulovere triumfaliste, pe care scrie vesel Moscova – 1980.

Beau, fumează, fac curte însoţitoarei, se bucură de excepţiile puse la dispoziţia străinilor şi, în strania lor inconştienţă sforăitoare, nu văd şi nu se întreabă. Nu văd că însoţitoarea, o rusoaică blondă, cu maxilare mari şi şolduri planturoase, sporovăieşte diplomatic, ocolind cu grijă problemele delicate, căzînd deseori în tăceri gînditoare.

Cine ştie ce necazuri mai are şi ea?

Nu se întreabă dacă belşugul gastronomic de aici e şi în restaurantele obişnuite; nu se întreabă cît îl costă pe omul simplu din Rusia această cazare luxoasă, această masă îmbelşugată şi maşina care-i aşteaptă să se scobească, melancolici, în măsele.

Nu văd şi nu se întreabă sau nu vor, poate, să vadă şi să se întrebe. În absenţa acestei lucidităţi necesare, se bucură de ospitalitatea poporului rus cu aceeaşi inconştienţă cu care un bărbat crede că prostituata, mîngîindu-l, îl iubeşte.

*

Pentru vizitatorul Moscovei de azi romanul „1984”, al lui G. Orwel nu mai e o utopie negativă. În 1978, în plină contemporaneitate, descopăr un oraş care aminteşte Londra lui Orwel. Aceleaşi uriaşe lozinci acoperind clădiri de cîteva etaje sau dominînd acoperişurile. Pace lumii! Slavă muncii! Slavă PCUS!, Cîteva dintre ele dovedesc, totuşi, un ascuţit simţ al umorului involuntar, pentru că numai în ţara lui Gogol e posibil ca sub chemarea Pace lumii! 300 de milioane de oameni se pregătesc de război.

Vezi și:

Prizonierii români din URSS au fost duși să vadă baletul „Lacul lebedelor”

Ce-a văzut George Călinescu în Uniunea Sovietică a anului 1946, la un an de la încheierea războiului?

O delegație de intelectuali români, primită de Stalin în februarie 1946

Pe suprafaţa unui cvartal stă expus Leonid Brejnev, în situaţiune de lucru (grav, cu ochelari), un peisaj izbind ochiul străin, dar sigur familiar omului de rînd, care nu-i mai dă atenţie. L-a asimilat podurilor semeţ azvîrlite peste ape, trotuarului tocit de mişcarea eternă a paşilor, turlelor fistichii ale bisericii Vasile Blajenîi.

Agitaţia multicoloră, lozincile, mitingurile, spectacolele bubuitoare date de Ansamblul forţelor armate ale URSS, buletinul de ştiri în care lupta împotriva imperialismului, lupta împotriva capitalismului şi, în general, lupta împotriva a ceva, revine obsedant, conturează o atmosferă revoluţionară mimată, impusă birocratic, cu o revoluţie din Octombrie închisă deja între zidurile strîmte ale unui muzeu, tragică prin absenţa suportului care este, în orice Revoluţie, Omul.

În umbra acestor gesturi, fals patetice, pentru că birocraţii limuzinelor şi ai vilelor sunt primii care nu cred în ele, viaţa simplă, bucuriile şi necazurile unui popor greu încercat de Istorie, şi care – chiar dacă Marx spunea că popoarele n-au decît soarta pe care şi-o merită – îşi merită o soartă mai bună.

Omul simplu, care moţăie în metroul dimineţii moscovite, femeia întîlnită noaptea pe străzile Leningradului, alungată şi bătută de bărbatu-său şi cerîndu-ne ajutorul, tînăra familie obligată să locuiască cu părinţii, pentru că, după 60 de ani de socialism, mulţi oameni n-au unde să stea, blugii din import, cu manşetele suflecate, la modă şi la Moscova, vizitatorii muzeelor, luînd sîrguincioși notiţe, studenta care nu vrea să fie la absolvire, profesoară, blajinătatea înduioşătoare a femeilor de la hoteluri, tînăra blondă, splendidă, moţăind în metroul orei 8, şi adolescenta care, pe o banchetă din holul uriaş al Marii Săli a Congreselor, mănîncă îngheţată, fata buboasă, prost îngrijită de la Informaţiile aeroportului, mii şi mii de alte semne ale unei vieţi alături de lozincile cît trei cvartale, de broşurile din trenurile pentru străini, în care viaţa străluceşte din cărţi poştale ilustrate, alături de bombasticele cifre oficiale privind neîncetata creştere a vieţii.

Un om simplu care pîndeşte intrarea hotelurilor pentru străini, în speranţa cîştigării unui săpun din RDG sau a unei lame de ras, la prima coadă întîlnită în cale, pentru că niciodată nu se ştie cînd se aduce cîte ceva, acest om simplu n-are nici o legătură cu politica de mare putere a Guvernului, cu milioanele care iau drumul Cubei, pentru ca insula să-şi trimită oameni înarmaţi dincolo de hotare, cu zecile de mii de africani şi asiatici stînd pe gratis la Moscova şi luptînd de aici, din hotelul de lux, pentru fericirea celor care, la mii de kilometri, mor de inaniţie.

Asta e Uniunea Sovietică, ţara prăpastiei dintre viaţă şi propagandă”.