Viața Familiei Regale în timpul refugiului de la Iași

În însemnările sale Trăiesc din nou, principesa Ileana îşi amintea referitor la perioada Marelui Război că situaţia în Moldova era dramatică: erau la Iaşi mai mult de 300.000 de refugiaţi, se găsea foarte puţin combustibil, mâncarea nu era de ajuns, epidemiile de tifos şi febră tifoidă bântuiau, iar în spitale erau câte doi sau trei pacienţi într-un pat.

„Ani de-a rândul - scria principesa Ileana - am revăzut în coşmare «procesiunea» funerară pe care de atâtea ori am văzut-o pe când eram copil, în Iaşi: calul costeliv trăgând o căruţă obişnuită, în care fuseseră stivuite cadavre. În partea din faţă a căruţei era aşezată o scândură grosolană, formând astfel o banchetă pe care stătea, alături de un preot în odăjdiile lui, şi un soldat trompetist. Într-o zi când căruţa a trecut prin dreptul geamului nostru, m-am uitat la ea, întrebându-mă cum putea un biet animal slăbănog să tragă după el o încărcătura atât de grea. Dar deodată calul s-a oprit şi s-a prăbuşit mort între osii. Căderea lui a provocat răsturnarea căruţei, şi cadavrele goale s-au răspândit ţepene pe stradă. Îmi mai amintesc cum cavaleriştii din garda noastră s-au grăbit să dea ajutor, în timp ce mă îndepărtam de lângă fereastră, alergând să caut mângâiere lângă căluţul de lemn pe care îl adusesem de la Bucureşti; fusese jucăria favorită a frăţiorului meu Mircea, care murise cu o lună înainte ca noi să fim nevoiţi să plecăm de acasă“.

Alte amintiri ale principesei, de această dată mai frumoase, erau legate de faptul că urmărea munca mamei şi a surorilor sale în spitale, prilej cu care s-a împrietenit cu colonelul Anderson, şeful Crucii Roşii americane în România, fiind foarte mândră să fie interpretă atunci când distribuia provizii şi organiza acţiuni de binefacere în oraşe şi sate.

Ofiţerii americani şi englezi cu care tânăra principesă se împrietenise au fost, conform însemnărilor ei, principala cauză pentru care ea nu a mai crezut în Moş Crăciun. Iată cum relata principesa această amintire:

„ca să nu fiu dezamăgită că nu voi primi cadouri, părinţii îmi spuseseră că Moş Crăciun nu va putea trece peste liniile germane ca să vină la Iaşi; aşa că am împrăştiat această veste printre prietenii mei, soldaţii englezi şi americani, cu ocazia unei petreceri de Crăciun la care fusesem invitată. Ei au fost cam şocaţi la auzul unei asemenea veşti şi mi-au spus că erau siguri că greşeam; erau siguri că Moş Crăciun va reuşi să treacă de nemţi. În noaptea aceea, în dormitorul nostru înghesuit, m-am trezit auzind nişte zgomote înăbuşite şi, privind pe furiş, printre gene, am văzut câţiva dintre prietenii mei ofiţeri umplând un ciorap cu cadouri pentru mine, în timp ce mama îi privea. Deodată mi-am dat seama că niciodată nu a existat un Moş Crăciun, că familia mea îmi umplea dinainte ciorapul cu cadouri; dar m-am gândit că şi acum trebuia să mă port ca şi cum nu aş fi ştiut de acest lucru. Aşa că am rămas cuminte în pat, prefăcându-mă că dorm, până când au plecat, şi apoi am adormit de-a binelea“.

A doua zi dimineaţa, principesa a găsit în ciorap pungi de tutun, o tabacheră din lemn, o monedă din aur, o ciocolată, steluţe englezeşti şi americane.

„Mi-au plăcut toate - nota principesa - în ciuda dezamăgirii pe care o simţeam pentru că nu mai puteam crede în Moş Crăciun, dar am avut grijă să le spun ofiţerilor mei că, într-adevăr Moş Crăciun a venit. Acum sunt sigură că ceea ce le-am spus era mai adevărat decât credeam atunci, pentru că efortul pe care aceşti oameni plini de tot felul de griji şi nelinişti l-au făcut pentru o fetiţă străină dintr-o ţară străină lor, se găsea cu siguranţă, adevăratul înţeles al Crăciunului“.

În ceea ce îl priveşte pe principele Carol, în vârstă de 23 de ani, acesta se afla împreună cu regele Ferdinand la Cartierul General de la Zorleni, însă acolo spunea regina Maria „viaţa era prea uniformă şi el are prea puţine de făcut şi doreşte aprig să aibă de lucru. Trebuie să chibzuim astfel încât Carol să fie mereu într-un alt loc pentru ca inspectând, cercetând, să poată vedea totul de aproape. De asemena, să-i dau să ducă rufărie şi provizii pe la diferitele regimente. E mare şi e bine să vadă cum stau lucrurile“.

Cele două fiice, principesele Elisabeta şi Mărioara o însoţeau întotdeauna pe mama lor, atunci când mergea să împartă provizii soldaţilor flămânzi care se aflau în oraş şi care hoinăreau fără să aibă un adăpost şi posibilitatea de a locui undeva. După venirea primăverii şi topirea zăpezilor, regina însoţită de copiii săi, a reuşit să iasă din oraş şi să meargă să împartă ajutoare regimentelor încartiruite în diverse sate, unde situaţia era tragică: colibe dărăpănate, soldaţi bolnavi şi zdrenţuiţi, frig, foamete şi boală. Regina, cu maşina plină de provizii, donaţie a Crucii Roşii engleze, le împărţea ceai, pesmeţi, zahăr, săpun, tutun.

Ofiţerii primeau un ceai de o calitate mai specială, ciocolată, ţigări, iar cei mai grav bolnavi primeau rom, coniac şi medicamente. Regina nota în Povestea vieţii mele că principesa Mignon, într-una din aceste deplasări a fost îndurerată de tot ceea ce a văzut, însă „copiii mei mă însoţesc fără a se tângui. Au început să se obişnuiască cu această grozavă stare de lucruri şi învaţă să-şi stăpânească firea, să nu se înfioare în faţa acestor privelişti care îţi sfâşie inima. Dar văd uneori cum un val de spaimă trece prin ochii albaştri, blajini ai Mignonei. Ea are însă o inimă vitează şi bună şi este gata să facă pentru nenorociţi tot ce-i stă în putinţă“.

În data de 28 februarie / 13 martie 1917, regina Maria a primit de la principele Barbu Ştirbei vestea izbucnirii revoluţiei în Rusia, ceea ce a făcut ca îngrijorarea ei să sporească, mai ales la vestea că ţarul Nicolae al II-lea ar fi abdicat. Cu toate acestea, regina Maria a continuat munca de ajutorare a celor din mahalalele sărace ale oraşului, a soldaţilor, prizonierilor (germani, unguri, austrieci). Referitor la principele Carol, regina Maria a alcătuit împreună cu generalul Ernest Ballif, un plan amănunţit pe baza căruia, Carol avea să fie trimis dintr-un loc în altul, pentru a împărţi daruri: „doream ca fiul meu să fie tot mai cunoscut şi mai iubit“.

În atare condiţii, momentele de relaxare ale suveranei erau plimbările călare, pe caii săi preferaţi, unul dintre ei fiind Ardeal, un pur-sânge alb. La aceste plimbări o însoţea principesa Ileana, pe calul ei Tango: „se ţine foarte dreaptă în costumaşul ei de cazac şi poartă o căciulă înaltă de astrahan gri; e un copil viteaz şi drăgălaş“.

Printre activităţile de binefacere, regina Maria îşi rezerva timp să şi scrie, binecunoscuta carte „Ţara mea“. „Am citit lui Nicky un capitol abia terminat - scria regina - în care descriu grădina noastră de la Cotroceni şi vechea biserică. Pe când vorbeam de Mircea, Nicky deodată îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu şi izbucni în plâns. Nu-mi închipuiam că această amintire îl va mişca atât. Am stat multă vreme mană-n mână, vorbind despre Mircea şi despre tot ce pierdusem“.

În ziua de Paşte a anului 1917, departe de Cotroceniul iubit, regina a petrecut dimineaţa ducând mâncare recruţilor din taberele de la Copou, pe care i-a găsit într-o stare nu prea bună, după care a fost împreună cu copiii săi într-o zonă a oraşului de unde a cumpărat lucruri pentru bătrânii de la Comisariat, pe care îi numea „flămânzii mei“.

Pe lângă cărţile la care lucra, regina Maria scria şi articole pentru ziarul lui Nicolae Iorga - „Neamul Românesc“. Regina consemna faptul că articolele sale erau foarte preţuite, fapt care a surprins-o şi pe ea: „eu care niciodată nu scrisesem şi care la drept vorbind aveam o idee prea puţin bună despre darurile mele intelectuale. Ei bine, se vede că în ziua de azi se întâmplă lucruri neaşteptate. De câtva timp sunt privită cu îngăduinţă de acest mare om. Să vedem cât va ţine asta“.

Regina Maria împreună cu copiii săi a continuat să viziteze satele din împrejurimile Iaşului, unde se aflau spitalele care purtau numele ei: „doctorii au încercat să mă convingă să port mănuşi de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos, dar eu ma împotrivesc pentru că toţi soldaţii îmi sărută mâna şi nu pot să le dau să sărute o mănuşă de cauciuc“.

În vara anului 1917, cu toate victoriile Armatei Române de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ofensiva germanilor şi retragerea ruşilor punea realmente România în pericol, prin posibilitatea ocupării teritoriului de către inamic. Pentru că satul Ghidigeni era aproape de graniţă, iar principesele Mignon şi Ileana se aflau acolo, regina s-a îngrijorat şi mai mult. Principesa Mignon lucra în spitalul de la Ghidigeni, iar faptul că a trebuit să plece a întristat-o enorm.

„Era cât se poate de fericită acolo - scria regina - ba chiar începuse să slăbească. Mignon avea nevoie de o oarecare libertate şi de a fi câtva timp depărtată de casă pentru a-şi putea dezvolta personalitatea. Are o fire prea blajină şi ajunge de la sine roaba tuturor“.

În apropierea oraşului Roman, regina a vizitat un sat unde era o casă mare ţărănească, în care erau găzduiţi 13 copii.

„Câţiva dintre copii aveau un farmec căruia nu te puteai împotrivi, mai ales doi dintre băieţei. De câte ori văd câte un băieţaş între patru şi cinci ani, simt o dorinţă nestăpânită de a-l strânge la pieptul meu. Le-am dat bomboane şi câte o cruciuliţă de purtat la gât“.

Acest text este un fragment din articolul „Părinţi şi copii regali în timpul Marelui Război”, publicat în nr. 18 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.