Verde, culoarea dintre viață și moarte

Smarald, jad. Ochi fermecători de femeie. Bani, noroc. Șarpe – încolăcit pe toiagul lui Esculap sau pe copacul cunoașterii. Câmpuri infinite. Păduri nemărginite. Respiro. Ce vedeți când închideți ochii și vă imaginați toate acestea? Da, exact! Verde. Se numără rar printre primele alegeri ale designerilor de modă (mai ales după cazul rochiilor victoriene colorate cu verdele-arsenic, când femeile au avut de suferit pentru trenduri), dar ne înconjoară la fiecare pas. Este o culoare de legătură – între viață și moarte. Este culoarea vindecării, dar și culoarea pericolului, a toxicului.

Puterea vindecătoare a verdelui s-a afirmat încă din timpul Egiptului antic. Osiris, zeul fertilității, vieții și reîncarnării, era portretizat cel mai adesea cu pielea verde. Deși poate nu atât de vizibilă precum perechea negru-auriu specifică imaginii egiptene, culoarea zeului mort și înviat, Osiris, era prezentă aproape peste tot: pe pereții mormintelor, pe papirusuri sau chiar folosită ca machiaj. Pigmentul era extras din piatra de malachit, din care se confecționau amulete ce protejau purtătorii de spiritele rele. Nu de puține ori au fost găsite astfel de bijuterii, de obicei sub formă de scarabeu – chiar și în mormântul lui Tutankhamon a fost găsită piatra protectoare.  

Culoarea lui Venus 

Dintre civilizațiile Antichității, legătura cea mai strânsă cu verdele a avut-o Imperiul Roman. Dacă grecilor le-a fost greu iniţial să găsească un corespondent artificial culorilor din natură, pentru romani a fost floare la ureche. Ei au pus la înmuiat în vin plăci de cupru și așa au obținut pigmentul mult dorit, pigment ce a fost folosit până în secolul al XIX-lea. (Aceeași reacție chimică – şi transformarea aferentă – a suferit-o şi Statuia Libertăţii, din Statele Unite ale Americii, doar că vinul a fost „înlocuit” de natură cu apa).  

Așa că, începând cu secolul II d.Hr., verdele era prezent în viața romanilor în picturi, fresce și mozaicuri, culoare iubită peste măsură, căci era culoarea lui Venus, zeița frumuseții, a prosperității și a vegetației. Plus că, tot în vremea Imperiului Roman, piatra prețioasă cea mai căutată era smaraldul. Moda a stabilit-o însuși împăratul Nero, la jumătatea secolului I d.Hr. Plinius cel Bătrân nota că lui Nero îi plăcea să privească luptele de gladiatori prin lentile tăiate din smarald, motivând că este o perspectivă vizuală ce oferă calmitate. Așadar, Nero privea moartea din perspectivă... verde.  

Verdigris 

În Evul Mediu, francezii au numit pigmentul verdigris, adică „verde de Grecia”. De ce Grecia? Explicația e una cât se poate de simplă: în perioada medievală, atât Franța, cât și Anglia au intrat în posesia mai multor obiecte de artă grecești de culoare verde. Şi tot începând cu perioada medievală, regula culorilor ca indice al rangului social s-a aplicat la scară largă. Dacă roșul era marca nobilimii, iar maro era culoarea țăranilor, iată că verdele era specific comercianților, bancherilor și, în unele locuri, chiar micii nobilimi.  

Cam de prin secolul al XII-lea, culoarea a cunoscut o evoluție în simbolistica ei. Era sinonimă cu speranța, tinerețea și promisiunea. Ba mai mult: pentru declararea dragostei, tinerii obișnuiau să își dăruiască un papagal... verde.   

Verde înșelător 

Cel mai cunoscut verde al medievalității a ridicat semne de întrebare multă vreme. Rochia cea verde a Costanzei, mireasa din portretul pictorului flamand Jan van Eyck, „Soții Arnolfini”. Ar fi fost simplu: femeia era însărcinată, după cum se vede, iar rochia ei nu putea să însemne altceva decât speranța unei noi vieți. Însă istoricii de artă au descoperit că portretul ar fi fost pictat la un an după moartea femeii, așadar, verdele însemna încă o dată liantul dintre viață și moarte.  

Verdele a început să își piardă din popularitate odată cu perioada Renașterii sau, mai bine spus, odată cu afirmarea religiei protestante. Adepții noii credințe îi priveau cu suspiciune pe păgânii ce se închinau plantelor. Mai mult, ființele supranaturale și malefice precum dragonii, vrăjitoarele și însuși diavolul erau portretizate cu pielea verde. La proasta reputație a culorii a contribuit chiar și Shakespeare, imortalizând gelozia drept „monstrul cu ochii verzi”. O conotație religioasă a fost adusă în Europa de către cruciați: verdele, culoare a Islamului. Menționat doar de câteva ori în Coran, cu legături cu natura, cu vegetaţia, verdele era însă o culoare des întâlnită în veșmintele profetului Mahomed.  

Pictorilor renascentiști le era din ce în ce mai greu să obțină culoarea mult dorită. Tot aceleași opțiuni ca în Antichitate aveau. Fără o tehnică bună și fără un pigment de calitate, culoarea a pierit în timp de pe tablouri. Cine mai știe astăzi cât de verde era, de fapt, rochia Giocondei?  

Și pentru că a venit vorba de îndoielnica persistență a culorii, oamenii i-au atribuit verdelui încă o simbolistică. Înșelător și dezamăgitor, verdele a devenit culoarea jocurilor: mesele jocurilor de noroc și chiar masa de biliard. În multe manuscrise medievale, Iuda, cel care l-a trădat pe Iisus pentru 30 de arginți, are pielea verde. Tema banilor și a lăcomiei merge până în 1861, când dolarul a devenit... verde. 

Verde periculos, Verde de Paris 

Dar după secole de chin și de căutare, verdele avea, în sfârșit, rețeta sintetică. În 1775, chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele a găsit formula salvatoare, însă aproape letală: noul verde puternic și rezistent avea în compoziție arsenic. Problema a fost identificată de femei, căci florile artificiale pe care le purtau la pălărie, hainele și chiar casele erau colorate cu noul pigment. Greață, amețeli, alergie și chiar moartea nu sunt de trecut cu vederea – iar britanicele nici nu aveau de gând să o facă! După ce statul a refuzat o reglementare a industriei, femeile au făcut din verde o cauză de protest. Grupuri precum Ladies’ Sanitary Association au început să distribuie studii despre componentul otrăvitor, iar spre finalul secolului al XVIII-lea au avut câștig de cauză și verdele cu arsenic a fost interzis.  

Verdelui otrăvitor i s-a găsit repede un înlocuitor... la fel de toxic. În 1814, doi chimiști din Bavaria au adus pe piață ademenitorul verde smarald. Straturile sale de pe picturile impresioniștilor francezi bucură și astăzi privirile. Pentru artiști precum Claude Monet, Paul Cézanne sau Pierre-Auguste Renoir acest verde strălucitor era indispensabil, dar și dăunător. Cercetătorii au ajuns la concluzia că vopseaua a cauzat diabetul lui Cézanne și orbirea lui Monet.  

Noul verde nu era chiar un pigment artificial, cât un pesticid și insecticid folosit pe întreaga planetă, chiar și la scară industrială: spre exemplu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost împrăștiat din avion deasupra Italiei pentru a preveni malaria. Și, bineînțeles, episodul curățării de șobolani a sistemului de canalizare parizian, de unde, ați ghicit, îi vine și numele: Verde de Paris. 

Astăzi, verdele și-a mai pierdut din conotațiile negative. Este culoarea banilor și a norocului – trifoiul cu patru foi, nu-i aşa? –, dar și a mediului înconjurător. Poate că nu este cea mai relaxantă dintre culori, așa cum o considera Goethe, dar ne oferă siguranță când apare la semafor și, de ce nu, când căutăm o farmacie. Vechii dragoni răi au fost înlocuiți astăzi cu personaje simpatice precum Yoda sau Hulk – dar, dacă privim atent, la fel de duale precum culoarea pe care o poartă.  

Acest articol a apărut în numărul 223 al revistei Historia, disponibil la orice punct de distribuție a presei (punctele Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 14 august – 14 septembrie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

Cumpără Acum