Velocipede și biciclete din vechiul București

În primăvara anului 1879, la cunoscutul circ Sidoli, bucureștenii admirau curioși giumbușlucurile unui clovn al cărui număr era cu totul deosebit față de ce văzuseră vreodată. Cocoțat pe o roată uriașă învârtită cu picioarele, personajul nostru își ținea cu îndemânare echilibrul, târând o minisculă rotilă agățată de coada curiosului vehicul, dând ocol arenei în aplauzele spectatorilor, care îl priveau ca pe un veritabil erou.

Velocipedul, „roata uriașă” ce stârnea curiozitatea, a trecut destul de repede din arena circului pe aleile Șoselei, și aproape tot la fel de curând au apărut din ce în ce mai multe „volocipede cu roate egale”, cunoscutele biciclete de astăzi, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a instituției.

Cine a mers primul cu velocipedul pe străzile orașului nu se știe, însă printre primii locuitori ai Capitalei care au folosit bicicleta ca mijloc de locomoţie se numără şi câteva personalităţi ale vremii, printre care Nicolae Velescu, Dr. Vasile Urechia, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Alexandru Macedonski.

Noutatea apariției unui astfel de mijloc de transport nu a rămas nesemnalată de presă care scria că „bucureștenii se civilizează în chip grabnic, în ce privește mai ales mijloacele de locomoție”. De asemenea, cu această ocazie apar și publicații noi, precum revista „Bicicleta” sau diverse accesorii surprinzător de originale, precum „un frumos ceas care arată în afară de ore și 3 bicicliști alergând pe un velodrom, numai cu prețul de 5,20”.

În anul 1891 ciclismul a fost consemnat ca sport, iar în anul 1895 a fost inaugurat primul velodrom bucureștean, „Victoria”, cunoscut ulterior sub numele de „Kiseleff”, după numele șoselei unde se afla. A fost desființat însă un an mai târziu, din cauza faptului că scândurile folosite la amenajara acestuia au putrezit, astfel activitatea pe pistă a fost întreruptă.

În anul 1896, italianul Luigi Cazzavillan, directorul ziarului „Universul”, a amenajat un nou velodrom, însă și acesta a fost sortit eșecului, căci, după moartea lui Cazavillan, velodromul a fost demontat și vândut ca lemn de foc.

Abia după câteva decenii, bucureștenii s-au putut bucura de un alt velodrom, de data aceasta o construcție mai modernă, din beton, instalată în imediata apropiere a cimitirului Bellu. „Aici sportul cu pedale a cunoscut prima sa glorie. Pe velodromul de la Bellu s-a organizat «Balcaniada de ciclism» cu participarea cicliștilor greci, bulgari și turci, au avut loc numeroase concursuri internaționale, toate la un loc contribuind la dezvoltarea ciclismului românesc”.

Velodromul din apropierea cimitirului Bellu nu a rezistat, din păcate, timp îndelungat. Crusta de beton, turnată direct pe malul de pământ, s-a onduVelocipedlat și s-a crăpat, iar în anul 1946 alergările au fost din nou întrerupte. Amenajarea unui nou velodrom a avut loc în anul 1948, iar locul ales se afla în incinta parcului sportiv „Dinamo”. „Velodromul Dinamo, la început din pământ, iar mai apoi din beton, părea că nu mai avea moarte. Placa de ciment turnată peste malurile bine tasate era suficient de groasă pentru a rezista timpului. Și totuși... inflitrațiile de apă subterane au început să macine pământul întocmai unor carii și apa a inundat pista. Betonul a început să crape, s-au format denivelări și iată că alergătorii s-au văzut iarăși în situația de a nu mai putea continua concursurile de velodrom”.

O altă încercare de amenajare a velodromului promitea însă „o activitate neîntreruptă pe o perioadă de cel puțin un sfer de veac”. Inaugurarea s-a desfășurat într-o atmosferă de sărbătoare. „Steagurile cu flamurile desfășurate în bătaia vântului, spectatori neașteptat de mulți, entuziaști, concurenți puși pe bătaie ca și cum ar fi fost vorba nu de un concurs amical ci de o adevărată finală de campionat și în sfârșit corpul de arbitri în pleen, cu toții la posturi, totul te făcea să trăiești din plin emoțiile pe care ți le dau marile competiții”.

Dacă velocipedul făcea senzație în arena circului, pe străzile orașului bicicleta a devenit cu mult mai cunoscută datorită unui femei. Este vorba de Maria Mihăescu, cunoscută tuturor ca „Mița Biciclista”, al cărui nume a rămas neuitat până astăzi. „Când apărea pe Calea Victoriei, «aristocraţii» de la Capşa, «burghezii» de la Oteteleşanu şi «boemii» de la Kübler abandonau politica şi șvarțul ca să admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la Madame Butterfly.”

Cea dintâi ciclistă a Bucureștilor a fost un copil din flori, fata unei țărănci de o rară frumusețe din apropierea Câmpinei, care lucrase ca slujnică la o familie boierească din București. Cu banii agonisiți și-a cumpărat pământ în satul ei, iar când pământul s-a dovedit bogat în petrol, aurul câștigat l-a investit în educația micuței fete pe care a dat-o la pension și i-a angajat profesoare de limbi străine. Mai târziu, emancipată, Mița și-a permis „extravaganța” să-și cumpere bicicleta care i-a adus atâta celebritate.

Foto sus: Velociped din cadrul expoziției „Timpul orașului”, găzduită de Muzeul Municipiului București - Palatul Suțu 

Sursă documentară:

• Alexandru Predescu, „Vremuri vechi bucureștene”, Editura pentru Turism, București, 1990