Velocipede, bicicluri, biciclete în La Belle Époque

A merge pe biciclu în anii 1870 nu era o activitate la îndemâna oricui, din cel puțin două motive: prețul ridicat al unei astfel de mașinării și abilitățile sportive, peste medie, absolut necesare utilizării acesteia. Dacă în acea perioadă marea majoritate a oamenilor simpli vedeau un pericol în practicarea oricărui sport (cu atât mai mult în mersul pe „o așa bâzdâganie”), nu același lucru se poate spune despre mulți intelectuali care au promovat și susținut sportul în general, inclusiv ciclismul. 

Poate prima recomandare de specialitate din țara noastră cu privire la practicarea velocipediei a făcut-o dr. Iacob Demeter Felix, un mare susținător al practicării gimnasticii, exercițiilor fizice și masajului, dar și a ciclismului. Anticipând avantajele mersului cu bicicleta încă de la primele contacte cu mașina de alergat, dr. Felix oferă – în lucrarea sa intitulată Tractat de igienă publică și poliție sanitară, publicată în două volume editate în 1870 și 1889 – argumente științifice referitoare la beneficiile pe care le aduce practicarea pe scară largă a mersului pe bicicletă, indiferent de vârstă, și a sportului în general. 

Încă din anul 1883, un anume Alexandru Tusek mergea pe velociped pe străzile din Cluj, „stârnind curiozitatea și admirația publicului”... Dar practicarea mersului cu bicicleta în acei ani (pe scurt, ciclismul, deși e mult spus!) nu era chiar floare la ureche. Ocazională, prezența bicicliștilor pe străzi stârnea de cele mai multe ori mirarea sau chiar frica publicului larg. Pentru marea majoritate, era vremea când velocipedele și biciclurile erau niște curiozități ale tehnicii, fiind pentru neinițiați doar atracții ce făceau obiectul spectacolelor de circ. De aici, firește că aceia care mergeau pe ele erau, cum altfel, circari! 

Un exemplu este englezul Murfilson, membru al trupei franceze de circ „Jean Gauthier”, care a prezentat în anul 1874, în cadrul spectacolelor oferite la București și Pitești, acrobații pe un biciclu din lemn. Unii autori îl menționează pe Murfilson drept cel care ar fi arătat primul „velociped” [cel mai probabil este vorba de un biciclu – n.a.] populației bucureștene, aspect discutabil având în vedere că există date care atestă prezența acestora înainte de anul 1874.

Istoria mașinii de alergat a lui Murfilson este una de poveste: ajuns cu caravana spectacolelor la Pitești, spre sfârșitul anului 1874, „circarul” nu a mai avut bani să își achite mesele la restaurant și se spune că ar fi amanetat biciclul. Cui? Ce s-a întâmplat după? Nu se știe...

*

„Tot la Pitești, ceva mai târziu, a apărut un velociped construit de un meșter din localitate. Avea o roată gigantică în față și una mică în spate. Era construit parte din lemn, parte din fier, iar roțile, în locul șinelor de fier, aveau cauciucuri masive (ca la trăsurile de altădată). Velocipedul a dispărut fără urmă”.

*

„În cronicile vremii se pomenește de existența unor asemenea bicicluri (cu o roată gigantică în față și una mică în spate) la Turnu Severin, Bacău, Sighișoara, Mediaș, apoi la Craiova și în alte orașe”.

Felii de istorie

Firește că velocipedele au cucerit și alte orașe ale țării. În 1870, în presa locală din Arad este semnalat primul velociped din oraș, având roțile din fier și cu obadă din lemn. În orașul Sebeș (județul Alba), în 1880, putea fi văzut pedalând un oarecare Ferdinand Erlich, mare pasionat de cicloturism în epocă.

O altă sursă menționează că, în Cluj, e semnalată prima bicicletă în jurul anului 1891, aflată în proprietatea autorității publice, aspect care a determinat să fie privită cu antipatie de către publicul larg. 

În anul 1888, cu prilejul unei curse de alergare organizate de Clubul atletic din Cluj, Kolozsvári Atlétikai Club (KAC), pe ruta Cluj-Napoca – Aiud, concurenții au fost însoțiți pe traseu de cicliști pe bicicluri, ocazie cu care se pare că a fost și primul contact al locuitorilor din Aiud cu biciclurile.

Un biciclu care a circulat în jurul anului 1868 în orașul Baia Sprie și care se pare că a fost în proprietatea unui farmacist sau poștaș este expus la Muzeul de Istorie și Arheologie din Baia Mare.

Există date referitoare la faptul că, în 1882, biciclul este folosit ca mijloc de locomoție în Bacău de către un excentric, salariat al fabricii de hârtie „Letea”. 

La Muzeul de Istorie și Arheologie din Brașov este, de asemenea, expus un biciclu, fabricat cel mai probabil în jurul anilor 1870. 

La Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din București, alături de mai multe biciclete din anii 1950, sunt expuse şi două bicicluri: unul din lemn și fier și un altul din fier, ultimul fiind foarte asemănător cu celebra „mașină de alergat” a primului campion la ciclism al României, marele velocipedist D. Dumitrescu. Tot în București, muzeul orașului găzduiește printre exponatele sale un biciclu foarte asemănător celui din colecția Muzeului Tehnic „Dimitrie Leonida”, care ar fi circulat în Capitală prin anii 1900. 

Din datele furnizate de Federația Română de Ciclism, 1886 este anul în care „apar în București primele biciclete”. Trebuie precizat că bicicletele puteau fi văzute pe străzile din orașele României înaintea acestui an – cel mai probabil, datele precizate de FRC se referă la primele biciclete de concurs importate în România, după cum menționează unii autori. Se pare că printre posesorii acestor biciclete au fost și N. Velescu, dr. Urechia, D. Dumitrescu, Al. Pucher, Al. Macedonski, Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Tot în anul 1886 este menționată prezența în București a unui velociped din fier, cu o greutate de 100 kg, aflat în proprietatea Societății germane de gimnastică.

(...)

Fragmentul face parte din textul  „Dom’le, p’acolo pă sus bate vântu?... Istorii cu şi despre velocipede”, publicat în „Historia Special”, care se găsește la toate punctele de vânzare a presei, dar și online, pe platforma paydemic.

FOTO: COLECŢIA ADRIAN HUBCA, BIBLIOTECA CONGRESULUI AMERICAN