Variante ale Normei templiere și viața cotidiană în Ordinul Templului

„Căci din viața noastră vezi numai învelișul dinafară … dar nu știi nimic despre regulile foarte stricte dinăuntru”1. Ordinul Templier incipient avea nevoie de o veritabilă organizare, unul dintre artizanii acesteia fiind și Bernard de Clairvaux. Până la adoptarea Normei din 1129, Templierii se ghidau după norma Sfântului Augustin, iar la cea inițială s-au adăugat și alte principii precum Statutele ierarhice, Penitențele și Recepția în Ordin. Cert este că după această dată, Ordinul primește donații din întreaga Europă, bani și pământuri pentru a sprijini și luptele din Țara Sfântă2.

Conciliul de la Troyes din 31 ianuarie 1129 nu trebuie privit doar ca un eveniment important din ascendența istorică a Ordinului, ci și ca un moment sine qua non pentru Biserică. Odată cu Marea Schismă din 1054 fiecare intervenție a Bisericii era calculată, iar dedicarea ei în întregime față de Ordin și asimilarea acestuia, poate fi considerată un semn pentru faptul că Ordinul avea la ora aceea, un potențial încă neexploatat.

Începând cu doctrinele teocratice ale lui Grigore al VII-lea, puterea pontificală trebuia să se justifice. Reforma gregoriană reprezintă prima afirmare a deplinătății puterii pontificale, iar printre principiile ei se numără și următoarele:„II. Numai pontiful roman este numit pe drept cuvânt universal. XII. Poate să-i dea jos pe împărați. XIX. Nu trebuie să fie judecat de nimeni”³.

Preceptele gregoriene îl absolvă pe papă de orice încercare de combatere a spuselor sale, enciclicilor și bulelor pe care suveranul pontif le emite. În acest sens, reformele lui Grigore al VII-lea sunt doar începutul unui demers în care se legitimează și individualizează puterea pontificală. Pe drumul sinuos al receptării depline a puterii papale, avem de a face și cu o împlinire a acesteia în timpul abatelui de Clairvaux. Astfel, Bernard explică puterea pontificală prin următoarele cuvinte:

„Să examinăm mai de aproape cine ești: altfel spus, care-ți este rolul în Biserică? Deci, cine ești tu? Ești marele preot, Suveranul Pontif, ești principele episcopilor și moștenitorul Apostolilor.[...] Ceilalți nu au decât turmele care le-au fost desemnate: fiecare o are pe a sa, tu dimpotrivă, le-ai primit pe toate: ești păstorul șef. Nu numai oile, dar și ceilalți păstori sunt în paza ta” ⁴ .

Norma templieră

Norma a suferit mai multe modificări. Cea inițială a fost adoptată la Conciliul de la Troyes din 31 ianuarie 1129 și s-a păstrat în mai multe variante. Ediția în limba franceză a fost studiată de Simonetta Cerrini, de altfel lucrarea ei pornind de la nouă manuscrise pe care autoarea le-a cercetat, oferind o imagine cât mai clară, în special, asupra misterului în care este învăluită înființarea Ordinului odată cu Conciliul de la Napleuse, cei nouă ani destul de lacunari, până la Conciliul din 1129.

Informațiile despre conținutul normei provin din diferite scrieri lacunare. O ediție integrală a normei templiere cuprinzând, după unele surse, 72 de clauze ale ordinii interne, nu există. Astfel, fragmentar, ea poate fi compusă și reconstituită din puținele izvoare istorice pe care le deținem, care au ajuns până în timpurile contemporane datorită cercetătorilor care le-au uzitat. Semnificația normei este însăși petrecerea zilelor din viața cotidiană a unui templier. Până să vorbim de limba în care norma a fost scrisă, trebuie să subliniem faptul că a fost exprimată pe cale scrisă, nu transmisă oral. Unii nu știau să citească, aspect care a fost un impediment pentru mulți în asimilarea acelei reguli. A fost totuși tradusă în franceză, după norma originală în limba latină⁵.

O pagină din Regula Templului - manuscris din secolul al XII-lea (Sursa: Ollivier, Albert Les Templiers, p. 6)

Informațiile lacunare cu privire la norma templieră se datorează, după unele păreri, arestării cavalerilor din Franța în cursul anului 1307, sau distrugerii arhivelor templiere existente în Cipru în 1552. Totuși, frânturi din conținutul Normei regăsim în lucrarea Enciclopedia Cavalerilor Templieri ale specialistei în studii religioase de la Oxford, Karen Ralls. Alături de noul regulament, pe robele albe pe care tot atunci le-au primit, li s-a oferit un însemn confecționat din pânză în alb și negru numit bauseant. Însemnul avea crucea roșie a ordinului, însoțită de inscripția „Non nobis, Domine, non nobis, sed nomini Tuo, da gloriam” („Nu nouă, o, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău să dai slava”)⁶.

În privința celui care a avut inițiativa redactării unei noi reguli pentru Ordin, unele surse îl nominalizează pe Bernard de Clairvaux ca fiind inițiatorul (Frank Sanello), în timp ce alte păreri îl încadrează ca fiind doar însărcinat cu această îndatorire. (Arnaud de la Croix) La începutul regulii este menționat faptul că aceasta „i-a fost încredințată ca sarcină lui Bernard”, deci îndemnul a avut un alt emițător. El doar a receptat ordinul și l-a redactat. O astfel de ipoteză asupra adevăratului răspunzător pentru conținutul și inițiativa creării Normei îi aparține autorului Laurent de Vargas⁷.

Sursele de identificare ale principiilor enunțate în Norma nouă trebuie căutate în regulamentul Sfântului Benedict, care nu a fost altceva decât anonimul intitulat Regle du Maître redactat la Roma la începutul secolului al VI-lea, adaptat și actualizat de aristocratul vizigot Benedict de Aniana la sfârșitul secolului VIII⁸. Regula Sfântului Benedict se creionează pe fundalul creării unor insule ale puterii spirituale întruchipate de către mănăstiri, unde „milites Christi” puteau să se lupte cu forțele răului. Între secolele VIII-IX, Regula benedictină era folosită de o mare majoritate din creștinătate, guvernând viața monastică a unor călugări, surprinzând în același timp elementele fundamentale ale omului insuflat de această doctrină: umilința, sărăcia și supunerea⁹.

În privința Regulii sau a normei templiere care a suferit succesiv mai multe modificări, se pot spune multe lucruri. Analizând fiecare articol al acesteia, conchidem de la bun început că are un fundament adâncit în secolele precedente, în misionariatul și teologiile monastice, cât și în tradițiile eremitice. Și Regula Sfântului Benedict (530-540) s-a inspirat din scrierile lui Ioan Cassian, Vasile cel Mare, fiind și cea mai frecvent copiată în Evul Mediu. Cele două sinoade de la Aquisgrana (816 și 817) au impus regula benedictină în toate mănăstirile Imperiului Carolingian, interpretată de Benedict d’Aniane, consilierul lui Ludovic cel Pios. Aceste tendințe și-au găsit treptat expresii, în primă fază, în înființarea de noi abații: Saint-Martin de Pontoise, Grandmont, Molesme, Chartreuse, Fontevrault, Cîteaux în 1098¹⁰.

Norma Templului nu a fost un produs al unui singur autor, ci al tuturor celor care s-au întrunit la Conciliul de la Troyes, dintre care îi putem aminti pe: clunisianul Matthew de Albano, legat al papei Honorius, doi arhiepiscopi, zece episcopi, opt abați și pe Sf. Bernard. Putem înțelege astfel că acesta nu a fost un conciliu mic și restrâns, el desfășurându-se pe pământul contelui Hugues pe domeniul Champagne, cel care a și intrat în Ordinul Templului¹¹.

O copie a unui sigiliu al Ordinului Templului

După cum a mai fost precizat, Norma a putut suferi anumite modificări structurale în privința articolelor, cu ocazia Conciliului de la Pisa din 1135 și odată cu emiterea bulei Omne datum optimum în 1139, moment în care templierii trec sub întreaga jurisdicție a Papei și răspund doar în fața acestuia. O interesantă listă de prevederi cuprinsă în această enciclică, se găsește în lucrarea Marilynei Hopkins. În aceasta figurează următoarele puncte:

„Nici un Frate nu are voie să părăsească ordinul pentru a se întoarce în rândul mirenilor sau pentru a se alătura altui ordin religios; Papa este cel care redactează procedura de admitere a preoților în ordin; Privilegiile papale și protecția se extind și asupra casei lor și a servitorilor lor” ¹² .

O ediție critică la versiunea latină a Normei Templului a apărut în anul 1908 și i se datorează lui Gustav Schnurer. O altă versiune de această dată în gotica veche se păstrează la Praga, acolo unde se află expus și unicul exemplar al briliantei Codex Gigas, pe baza căreia s-au croșetat multe legende care mai de care veridice sau golite de sens. Odată cu adoptarea Normei, nu s-a dorit să se insiste prea mult pe caracterul militar și pe agresiunile împotriva musulmanilor, ci a fost substituit cu rolul protectiv și de apărare a drumurilor și pelerinilor, dat fiind faptul că în cuprinsul ei apare doar de două ori termenul „defensio”¹³.

Primul capitol din Normă nu este numerotat în niciunul dintre manuscrise, ci se dorea ca templierii să contribuie cu o „completare” la aceasta. Nu propriu-zisă, ci teoretică. Ei trebuiau să știe că imaginarul capitol unu se referă la respectarea obligațiilor și îndatoririle pe care le au față de dedublarea templierului: perspectiva de cavaler și totodată față de ipostaza de călugăr. Sursele primare au desăvârșit conținutul Normei¹⁴, pe lângă părerile prelaților care erau de față. Legătura organică a cavalerului templier cu pământul Țării Sfinte, era redată tot în cuprinsul Normei, în măsura în care acesta putea să meargă și noaptea la Sfântul Mormânt ca să înalțe rugăciuni¹⁵.

Norma a avut și ea caracterul ei secret. Nihil novi sub sole. În edițiile franceze, existau precepte care trebuiau să fie cunoscute doar de către templieri înșiși, texte legislative care nu trebuiau să fie la îndemâna tuturor. După momentele 1129, 1135 și 1139, Norma circula doar în cercul intim al templierilor și nicăieri altundeva. Norma este și un adevărat tratat de strategie, unul dintre rarele exemple de literatură militară din Evul Mediu. Este atrasă atenția și cu privire la etica călugărului-cavaler medieval, astfel încât este reluată o comparație pe care o făcea Bernard de Clairvaux în Elogiul din 1130, distincția între cavalerii laici și templieri. În acest sens, templierilor le erau aplicate regulile și principiile estetice ale cistercienilor, în sensul că aceștia nu aveau voie să poarte pe îmbrăcămintea lor ornamente militare și nu-și puteau confecționa hainele din orice material¹⁶.

Reprezentare engleză a unui cavaler templier

În spiritul Normei, cavalerilor le era permis să ucidă necredincioși și păgâni, cât și pe profanatorul sacrului. Inovația s-a inserat cu privire la uciderea necredinciosului de către un cleric regular, fără ca aceasta să constituie un păcat în fața lui Dumnezeu. Au fost retrase penitențele și sentințele unei astfel de crime. Vocația religioasă începe de acum să se identifice cu idealul cavaleresc, în fapt, disoluția imaginarului medieval cu privire la societatea medievală ierarhizată pe trei stări, pe care Georges Duby le-a descris într-o manieră amplă¹⁷.

Așadar, templierii au fost noutatea din theatrum mundi care a ieșit din toate tiparele Evului Mediu. În schimb, părerile cu privire la creșterea prestigiul și puterii templierilor sunt împărțite. Cistercianul Isaac de l’Etoile era de părere că „s-a născut noua monstruozitate a noii cavalerii”, în timp ce alții, precum clunisianul Richard de Poitiers sau Pierre Venerabilul, abatele de Cluny, erau convinși că „Templul a strălucit cu splendoarea unei noi stele”¹⁸.

Viața cotidiană în Ordinul Templului

În prezent, există 9 manuscrise, dar cu tot cu cel de la Dijon dispărut în 1985, sunt 10 manuscrise ale Normei, patru care sunt scrise tot în acea limbă langue d’oil în care au fost stabilite și statutele Ordinului, la care se adaugă și unul catalano-francez¹⁹.

Drept pildă, după ce cavalerului i se retrăgea mantia, era efectiv umilit: trebuia să mănânce de pe jos, să îndeplinească sarcini josnice și era izolat de toate cunoștințele sale. Toate aceste măsuri se luau atunci când cavalerul își pierdea calul din neglijență, împrumuta bunuri din Templu fără permisiunea Ordinului și Marelui Maestru, chiar pentru o deviație din punct de vedere sexual ce atrăgea cu sine excluderea din cavalerie. Pentru a împiedica satisfacerea poftelor trupești, cavalerilor templieri li se cerea să adoarmă cu lumânările aprinse²⁰.

Ultima cauză este deosebit de importantă pentru procesul templierilor intentat de regele Filip al IV-lea cel Frumos începând cu anul 1307, pentru faptul că predispoziția cavalerului pentru homosexualitate era una dintre acuzațiile speculate de Coroana franceză. Homosexualitatea era o practică des întâlnită în incinta mănăstirilor medievale, o scenă reprezentativă în acest sens fiind episodul din romanul Numele trandafirului scris de Umberto Eco, în care apare și motivul mitologic al labirintului.

În privința exercitării credinței, rugăciunile întregeau maniera în care cavalerul-călugăr o percepea. Rugăciunile începeau la ora 4 dimineața, atunci când cavalerul se trezea pentru utrenie. Tatăl nostru trebuia recitat de 13 ori împreună cu alte rugăciuni adresate Sfintei Fecioare. Acestea erau rostite primele, urmate de laude închinate în jurul orei 6 dimineața, acompaniate mai târziu de ascultarea liturghiei. Urma sexta la ora 11:30, iar până la după amiaza acelei zile, recitaseră în total, 60 de rugăciuni. După ce rugăciunile erau finalizate, trebuiau să se adune în capelă pentru mulțumiri, apoi serveau un pahar de vin, întotdeauna amestecat cu apă și servit cu măsură²¹.

Moșie templieră din Leicestershire (Sursa: Hopkins, Marilyn Enigma Cavalerilor Templieri, p. 29)

Referitor la felul în care era servită mâncarea, existau reguli stricte. De la mâncatul în tăcere, împreună cu alți cavaleri, dar contactul dintre ei se făcea prin limbajul semnelor. Doar capelanului îi era permis să vorbească, în timp ce preotul binecuvânt bucatele de pe masă, iar paracliserul citea fragmente biblice (Secțiunea 23).

Secțiunea 26 din Normă cerea templierilor să mănânce carne de oaie, vițel, vită, capră, pește, de trei ori pe săptămână. În zilele de sărbătoare, acest precept nu era aplicat. În rest, erau consumate legume, brânză, pâine. Mâncau de 2-3 ori pe zi, iar uneori din lipsa de strachine și vase, mâncau câte doi.

În spiritul prevederilor din Normă, donau Ordinului toate proprietățile personale, nu-și rădeau bărbile, nu purtau ornamente pe veșminte, nu aveau pe masă mâncăruri fine. Norma interzicea primirea surorilor în Ordinul Templului, sărutarea unei femei ducea imediat la pierderea veșmântului²² (secțiunile 70-71).

Caracteristic Templierilor era stindardul pe care aceștia îl purtau cu ei pe câmpul de luptă care avea și o denumire specifică, Beauceant. Era un steag format din două părți, una neagră superioară și cea inferioară de culoare albă. Un asemenea stindard este purtat cu mândrie și de pretendenții moderni ai Templierilor medievali, inclusiv de ordinele masonice templiere. Bauceant, sau bauseant ori bausant este sunt cuvinte sinonime cu bălțat, alb și negru în Franța medievală²³. În timp ce țineau în mâini stindardul de luptă, se spunea că strigătul lor de pe câmpul de luptă, în traducerea franceză era „Dieu le veut!”, adică „Este voința lui Dumnezeu!”²⁴.

Citește și:

Cine au fost cu adevărat cavalerii templieri?

Secretul longevității Cavalerilor Templieri

Foto sus: Fondatorii Ordinului Templier, Hugues de Payns și Godefroy de Saint-Omer, primind locul pe care a fost ridicat Templul lui Solomon de la regele Balduin al II-lea al Ierusalimului, în prezența Patriarhului Ierusalimului, Warmund 

Nota autorului:

Ca și izvoare principale pentru conținutul lucrării, am folosit traducerea existentă la Elogiul lui Bernard de Clairvaux intitulat De laude novae militiae existentă pe site-ul OSMTH-ului. De asemenea, am avut în vedere toate cele 10 variante ale Normei templiere, adoptate cu prilejul Conciliului de la Troyes și care se regăsesc în lucrarea Templierii. Istoria călugărilor-soldați a Simonettei Cerrini. În continuare, am folosit o traducere a Cartei lui Larmenius existentă tot pe site-ul OSMTH-ului, pusă la dispoziție de către cavalerul comandor Florin Horvath.

Note:

1. Ralls Karen (2008), Enciclopedia Cavalerilor Templieri, București: Editura Polirom, p. 79.

2. Ralls, Karen Enciclopedia Cavalerilor Templieri, p. 138.

3. Quillet Jeannine (2003), Cheile Puterii în Evul Mediu, București: Editura Corint, p. 103

4. Ibidem., pp. 106-107, Sfântul Bernard, De Consideratione ad Eugenium papam, în Patrologie latine, t. CLXXXII, col. 736, 1842. commonweb.unifr.ch/artsdean/pub/.../13013_103230.pdf , accesat la data de 17 Martie, ora 10:42.

5. Ralls, Karen Enciclopedia Cavalerilor Templieri, p. 137. Pentru mai multe informații despre limba în care Regula a fost scrisă și tradusă, vezi și: Cerrini, Simonetta Templierii, pp. 16-17.

6. Keightley, Thomas Templierii, p. 29.

7. De Vargas, Laurent (1999), Istoria secretă a Templierilor, București: Editura Pro Editura și Tipografie, p. 20.

8. Cerrini, Simonetta Templierii, p. 50.

9. Dumitrescu, Doru (2011) Culegere de surse istorice. Lumea medievală, București: Editura Nomina, p. 50.

10. Turcuș, Șerban, Turcuș Veronica (2003), Ordinul cistercian în Transilvania Medievală, București: Editura România Press, pp. 10-13.

11. Cerrini, Simonetta, Templierii. Istoria călugărilor-soldați, p. 74.

12. Hopkins, Marilyn, Enigma cavalerilor templieri, p. 25.

13. Cerrini, Simonetta Templierii, p. 99.

14. În privința surselor primare, Norma templierilor este copiată după cea a Sfântului Benedict. „Regula Benedicti” apare chiar la incipitul Normei, iar în prolog, norma își dezvăluie apartenența la mediul spiritual benedictin, dat fiind faptul că pasaje întregi sunt copiate din aceasta.

15. Op.cit. Cerrini, Simonetta, p. 102.

16. Cerrini, Simonetta, pp. 113-116.

17. Duby, Georges (1998), Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, București: Editura Meridiane

18. Apud Cerrini, Simonetta, pp. 122-123.

19. Cerrini, Simonetta, p. 132.

20. Ralls, Karen, p. 138.

21. Ibidem, p. 186.

22. Cu privire la piesele de îmbrăcăminte specifică. Burell-ul era o haină din lână, la care Norma face referință, purtată de sergenți și scutieri atunci când rămâneau fără robele negre pe care aveau dreptul să le poarte. Coiful era un element din armura unui cavaler, făcând parte din platoșă. Începând cu secolul XIII-, devine un capișon separat de zale care proteja capul. Garnache-ul era pelerina fără mâneci purtată de membri Ordinului. Mantaua era o piesă din îmbrăcăminte care acoperea tot corpul și se purta deasupra armurii. În privința mantiei, în secțiunea 280, Norma arată că aceasta nu trebuia să lipsească în timpul cântărilor orelor canonice, nici când se hrănea templierul și nu putea fi lăsată în cuier sau pe pat.

23. Enciclopedia Societăților Secrete și a istoriei ascunse, p. 54.

24.Ungherea Olimpian (2012), DEX Masonic, I, București: Editura RAO p. 302.