Vânătoare şi pescuit

„Peşte? Unde ai mai văzut ca Homer să spună una ca asta? Care dintre ahei? Ei nu mâncau decât carne, şi anume doar friptă. Nu ni l-a înfăţişat pe niciun erou fierbând carnea. Doar friptă”– exclamă un personaj dintr-o comedie datorată lui Euboulos (Fr. 120), un comediograf atenian din prima jumătate a sec. IV a.Chr. Spusele lui sunt confirmate de un autor de primă mărime, Platon însuşi, care observă exact acelaşi lucru:„în vremea Războiului Troian”, spune el, „la banchetele eroilor, Homer nu-i ospătează pe aceştia cu peşte, deşi se află pe malul mării, în Hellespont, şi nici cu carne fiartă, ci numai cu carne friptă”(Platon, Republica404b–c).

Pe malul mării se află şi Odiseu cu tovarăşii săi, care plâng de foame şi ajung să jertfească boii sacri ai zeului Soarelui, pierind din cauză că refuză să prindă şi să mănânce peşte;în schimb, eroul, iscusit în toate, îşi potoleşte foamea cu peşte şi evită astfel pedeapsa divină.

Peştele nu e carne

Peştele nu este o hrană considerată esenţială nici în mileniul care a urmat. Pâinea şi carnea rămân baza alimentaţiei în meniurile azilelor de săraci, în regulile alimentare ale mănăstirilor;pe mesele credincioşilor care îşi permiteau să aleagă ce feluri de mâncare să mănânce, peştele consemnează absenţa cărnii, cel puţin pentru catolici, fiind o mâncare de post, rezervată zilelor de miercuri şi/sau vineri.

Istoria ulterioară oferă destule exemple de comunităţi care trăiesc pe malul mării sau în preajma unor râuri bogate în peşte, dar care nu mănâncă în mod obişnuit ceea ce ar putea pescui. Se pare că uneori aceste reticenţe culturale au avut consecinţe dramatice. Populaţia Irlandei a fost literalmente decimată de „Marea foamete”, an Gorta Mor, dintre 1845 şi 1852, cunoscută şi sub numele de „Foametea cartofilor”, fiindcă a fost provocată de distrugerea recoltei de cartofi de către un dăunător azi dispărut. Din cauze istorice multiple, mai ales din cauza faptului că loturile minuscule ale ţăranilor erau cultivate aproape exclusiv cu cartofi, iar cerealele şi carnea erau aproape integral exportate, peste un milion de persoane au murit de foame şi alt milion a emigrat, provocând un dezechilibru demografic şi social care a dăinuit până în anii din urmă. Or, se pare că un factor agravant al acestui dezastru a fost acela că, în cultura populară a Irlandei, peştele, crustaceele şi fructele de mare, abundente în zonele litorale, nu erau considerate demne de a fi consumate. Sau, cum spunea odată glumind marele istoric britanic, Sir Ronald Syme, Kennedy nu ar fi ajuns niciodată preşedinte al SUA dacă irlandezii ar fi mâncat mai mult peşte la ei acasă.

Curtezane şi plăcinte cu peşte

În Grecia antică lucrurile stăteau cam la fel. Peştele mărunt, mai ales cel sărat, nu proaspăt, era ieftin, şi deci dispreţuit ca fiind mâncarea săracului;peştele mare, proaspăt, era în schimb scump, şi privit cu mare neîncredere, mai mult ca un capriciu decât ca o hrană adevărată. James Davidson, autorul care a atras atenţia recent asupra acestor deprinderi alimentare şi asupra implicaţiilor lor sociale şi culturale în cartea sa de mare succes, Curtezane şi plăcinte cu peşte[1], relevă faptul că, spre deosebire de carne, peştele nu e niciodată consacrat sau jertfit zeilor;şi propune această absenţă drept explicaţie pentru statutul peştelui în codurile alimentare antice. Această ipoteză este desigur verosimilă, doar că ar trebui să-i adăugăm şi faptul că nici carnea animalelor vânate nu e sacrificată decât în condiţii cu totul speciale şi doar câtorva zei, care au o relaţie aparte cu universul cinegetic. Sensul însuşi al sacrificiului animalier obişnuit este acela al jertfirii animalelor domestice, cele care asigură supravieţuirea comunităţilor umane, cum e prin excelenţă boul de povară. Cu toate acestea, vânatul este un fel de mâncare nobil şi prestigios, atât în Antichitate, cât şi mai târziu. Am putea considera astfel că absenţa totală din practicile sacrificiale face din peşti o hrană derizorie, în vreme ce prezenţa selectivă a animalelor vânate la masa nobililor şi basileilor le face preţioase, încărcate de prestigiu culinar şi, implicit, social.

Braconieri şi regi la vânătoare

Vânătoarea însăşi are, de altfel, particularitatea de a fi sau semnul unui rang înalt, sau, dimpotrivă, marca unei stări marginale, aproape de natura sălbatică. Poveştile antice despre vânătoare şi vânători sunt, din acest unghi, deosebit de elocvente, situând de fiecare dată activităţile cinegetice într-un context de marginalitate nu doar spaţială, cum e firesc, ci şi socială:vânătorul exemplar este un efeb pe cale să-şi cucerească statutul adult într-un parcurs iniţiatic în care vânătoarea îi asigură supravieţuirea, dar la capătul căreia va trebui să renunţe la vânătoare în favoarea ocupaţiilor „domestice” – cultura ogoarelor înainte de toate. Desigur, asta nu înseamnă că vânătoarea şi este interzisă în realitate, ci doar că el însuşi a traversat o fază „naturală” de existenţă, devenind membru adult al comunităţii prin practicarea ocupaţiilor „culturale”

La fel sau dimpotrivă

În viziunea noastră de azi, adolescenţii se apropie de statutul adult exersând ocupaţiile care le vor asigura locul în lume la vârsta maturităţii:învaţă o meserie, ucenicesc pe lângă unul sau mai mulţi adulţi – fie ei fierari sau doctori în ştiinţe – până când sunt capabili să le ia locul. Aşa se petreceau lucrurile în bresle, unde ucenicii deveneau calfe, apoi îşi realizau lucrarea exemplară de început, capo d’opera, şi erau acceptaţi ca meşteri în breaslă. Aşa se petreceau, mutatis mutandis, în marile universităţi medievale şi renascentiste – ele însele organizate foarte asemănător cu breslele – care dădeau strălucire centrelor urbane ale vremii, de la Bologna, Paris şi Salerno, la Brno, Oxford sau Salamanca:bacalaureaţii – bacheliers, bachelors– erau îndrumaţi de meşteri/maeştri (masters, maîtres), la rându-le ucenicind pe lângă doctori până ce dobândeau ei înşişi acest rang.

Departe de casă

Probabil singura caracteristică a iniţierilor care dăinuie din antichitatea cea mai îndepărtată până azi este înstrăinarea adolescentului, departe de părinţi şi de cei apropiaţi:ucenicul care locuieşte în casa meşterului, liceenii care sunt trimişi la internat – sau la pension, când e vorba de domnişoare – căminul studenţesc sau serviciul militar departe de casă reiau această tradiţională ruptură, fără de care vârsta adultă nu e considerată completă. În Anglia victoriană, un tânăr nu se emancipa de sub tutela părintelui până când nu pleca din casa acestuia, şi o regulă similară e valabilă şi azi în uzanţele multor culturi populare, inclusiv în satele din Oaş. Aici, un tânăr nu se poate însura până când nu a clădit casa întâiului său născut, drept care el însuşi, împreună cu neamuri şi prieteni, pleacă acum la lucru în Spania sau în Franţa ca să strângă banii necesari pentru casa urmaşului.

Vom reveni asupra locului aparte pe care îl ocupă vânătoarea în această constelaţie de practici iniţiatice.

[1]James Davidson, Courtesans and Fishcakes:The Consuming Passions of Classical Athens.Londra 1997.