Uniforma, una din marile pasiuni ale lui Carol al II-lea

Restauraţiacarlistă din 8 iunie 1940 a fost foarte bine primită de opinia publică româneasca. Considerat „Salvator” şi trimis de „Providenţă” pentru a rezolva problemele politice interne şi pentru a readuce ordinea în ţară, Carol al II-lea va câştiga tot mai mult la capitolul popularitate, imaginea sa devenind foarte repede aceea a unui conducător iubit şi respectat. În acest sens, un rol important l-au avut uniformele îmbrăcate de monarhul român.

Uniforma, ca element reprezentativ 

O imagine revelatoare ne oferă Constantin Argetoianu prin relatările sale:„Nasturi, trese, modele de şepci şi chipiuri, schiţe de tunici şi lampasuri de pantaloni zăceau azvârlite pe mesele şi canapelele saloanelor de jos din Palatul Regal”[1]. Noile uniforme realizate de Carol al II-lea au fost prezentate prima dată la parada militară din data de 10 mai 1931. Împrumutând elemente din mai multe culturi, „armata noastră şi-a schimbat cu desăvârşire înfăţişarea. Şepci ca la ruşi şi ca la japonezi. Culori violete. Uniforme de toate felurile:avem regimente de englezi, de suedezi, de germani din vremea imperiului […] uniforme ciudate, multicolore, neobişnuite, în afară de tradiţiile şi datinile armatei noastre;în opoziţie, de asemeni, cu simplicitatea şi uniformitatea cerute de necesităţile războiului”[2]. Totuşi, în ciuda amalgamului de elemente preluate din diferite culturi, acestea au fost bine primite de opinia publică, făcând „o frumoasă impresie”[3]. Uniformele au fost repede adoptate în viaţa civilă. Noile instituţii create de Carol al II-lea au urmat modelul armatei, fiind înzestrate cu uniforme specifice fiecărei instituţii.

Între comandant al ordinului „Mihai Viteazul” şi „rege al carnavalului”

Însuşi regele era un mare admirator al uniformelor, garderoba sa fiind una foarte diversificată. Îi plăceau cel mai mult uniformele militare, deseori apărând în faţa publicului în ţinută de mareşal al diferitelor regimente sau în cea de amiral, însoţite de accesorii precum pelerina ordinului „Mihai Viteazul” sau numeroase decoraţii, dar şi unele mai puţin obişnuite, cum ar fi coiful cu acvilă în vârf, copiat după modelul împăratului german Wilhelm al II-lea. De asemenea, la întâlnirile organizaţiei Straja Ţării, organizate sub oblăduirea sa, acesta venea îmbrăcat în uniforma de comandant suprem al instituţiei, în scopul de a se asorta cu uniformele tinerilor străjeri.

Uniforma a avut un rol important în promovarea imaginii regelui Carol al II-lea. Prin purtarea ei, de cele mai multe ori fastuoasă şi excetrică, Carol se plasează pe un nivel superior, deasupra tuturor celorlalţi, în vârful ierarhiei. Uniforma este un simbol extrem de elitist, separând pe conducători de restul populaţiei. În acest mod, Carol îşi legitimează puterea, imaginea lui în uniforma de conducător fiind acceptată şi glorificată de cei care i se supun.

Însă au existat şi păreri negative referitoare la pasiunea regelui. Una dintre ele aparţine chiar lui Mihai, „Mare Voievod de Alba Iulia”, fiul lui Carol al II-lea. Referindu-se la situaţia României de la sfârşitul anilor ’30, acesta consemna:„În timp ce uzinele germane de armament mergeau în plin, suveranul României dădea impresia că se interesează mai mult de croiala uniformelor sale sclipitoare decât de mobilizarea necesară a armatei. În acele vremuri tulburi, ţara avea nevoie de un monarh luminat, dar ea avea în fruntea ei un dictator de operetă, care amintea neplăcut de domnitorii şi paşii ocupaţiei turceşti”[4]. În ciuda părerilor defavorabile, utilizarea uniformelor a avut un rezultat pozitiv în evoluţia imaginii suveranului. 

Carol al II-lea a cultivat propria lui imagine aproape obsesiv prin varietatea de uniforme şi accesorii. Deşi pentru mulţi a fost „un adevărat rege al carnavalului”, Carol a profitat din plin de propriile uniforme, folosind în mod constant acest factor în scopul promovării propriei imagini în rândul opiniei publice[5].

NOTE

[1]Argetoianu, Constantin, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. IX (1930-1931), Bucureşti, Editura Machiavelli, 1997, p. 79.

[2]Gafencu, Grigore, Însemnări politice. 1929-1939, ediţie şi postfaţă de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 147-148.

[3]Cum a fost sărbătorită ziua de 10 Maiîn Universul, 12 mai 1931, anul XLIX, nr. 124, p. 1.

[4]Majestatea Sa Regele Mihai al României, O domnie întreruptă, convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces, versiune în limba română de Ecaterina Stamatiu, Bucureşti, Editura Libra, 1995, p. 73.

[5]Majuru, Adrian, King Carol II and the Myth of “Eternal Romania”în Identity and Destiny:Ideas and Ideology in Interwar Romania, PLURAL Culture and civilization, 2007, p. 256.