Un tablou transformat în icoană a revoluției franceze: «Marat asasinat» de Jacques-Louis David

Pe 12 iulie 1793, pictorul Jacques-Louis David își vizitează prietenul, pe Jean-Paul Marat, unul dintre cei mai radicali conducători ai Revoluției franceze, și-l găsește în cadă, deoarece politicianul făcea zilnic baie din cauza unei boli de piele de care suferea. A doua zi, o fată din Caen, Charlotte Corday, îl omora pe deputatul și jurnalistul Marat, în baie.

David a fost răvășit și, învestit de Convenția iacobină, pictează un tablou, care se află acum la Muzeul de Arte Frumoase din Bruxelles. „Marat asasinat” (1793) nu a a fost însă doar un simplu tablou, ci un adevărat stindard al Revoluției franceze, dar și cea mai bună dintre lucrările pictorului.

David, pictorul Revoluției și al lui Napoleon

Jacques-Louis David (1748 -1825) a fost un artist specializat în pictura istorică. Astăzi, este considerat cel mai important reprezentant al neoclasicismului, el fiind de fapt chiar creatorul acestui stil. A fost un simpatizant al Revoluției, ocupând postul de deputat și votând în favoarea execuției lui Ludovic al XVI-lea. A fost considerat un „extremist”, fiind membru al grupului care îi includea pe Robespierre, Marat, Danton.

Chiar dacă implicarea sa politică a dat naștere unor controverse, nimeni nu i-a putut contesta lui David rolul de cel mai important pictor al Revoluției. Dupa înlăturarea lui Robespierre însă, David este arestat și închis, fiind eliberat la intervenția studenților săi și a fostei soții, care divorțase de el din cauza simpatiilor sale republicane.

Cei doi se vor recăsători în 1796, iar David va termina în 1799 o compoziție ambițioasă, „Sabinele“, începută în închisoare. A fost lucrarea care l-a readus pe artist în atenția publicului și mai ales l-a făcut remarcat de Napoleon. Cei doi se întâlniseră prima oară în 1797, când Napoleon acceptase să pozeze pentru un tablou, însă doar pentru o singura ședință.

David a devenit rapid un admirator al lui Napoleon, iar din 1800, pictorul oficial al acestuia, rămânând în această funcție până în 1815. După căderea lui Napoleon, David pleacă în exil, în Belgia (luând tabloul „Marat asasinat” cu el) și, dezamăgit, revine la scenele mitologice din tinerețe. Continuă să fie un excelent portretist, dar nu va mai atinge niciodată nivelul artistic din tinerețe.

Marat, un campion al terorii

În 1793, Jean-Paul Marat avea aproape 50 de ani. Studiase medicina și fizica. A fost însă un doctor fără bolnavi și un fizician ratat. Astăzi, Marat este văzut doar ca ziarist și revoluționar, purtătorul de cuvânt al iacobinilor și învingătorul girondinilor. Violența lui de limbaj ieșise însă în evidență mai devreme.

În 1774, cu 15 ani înainte de Revoluție, Marat publicase în Anglia o carte intitulată Lanțurile sclaviei, un atac foarte dur la adresa monarhiei franceze. Cartea este considerată astăzi opera lui politică principală. Ideea de bază a acesteia era aceea că suveranitatea aparține poporului și nu regelui.

În 1789, în timpul primului an al Revoluției, Marat a fondat un ziar numit Prietenul poporului. În cadrul acestui ziar a luptat nu doar contra regaliștilor, ci și a girondinilor (deputații din provincia Gironde) îmbogățiți de revoluție, fapt care i-a atras antipatii din ambele părți.

Publica, în special, tot felul de știri despre persoanele publice ale zilei, tot felul de delațiuni, fără să aibă însă timp să le verifice. Scandalul odată stârnit, Marat putea să dea sentințe, să trimită oameni la moarte. Ziaristul a fost unul dintre cei care a văzut în Teroare o armă a revoluției. Iar el a fost un campion al acesteia.

Totul la Marat se termina cu condamnarea la moarte. Difereau doar cifrele: inițial 600 de capete, apoi 10.000, 20.000, ajungând până la 270.000 de capete!. Și toate astea pentru triumful Revoluției. Iar violența lui era în crescendo. Vărsa peste lume valuri de fiere, de insulte și de ironii. Tezele lui erau simple: puterea vine de la popor; poporul are întotdeauna dreptate; poporul trebuie să își distrugă dușmanii.

Moartea violentă a acestui inchizitor nemilos l-a transformat însă într-un erou. Conform iacobinilor, el trebuia prezentat ca un sfânt al Revoluției. Cel care a organizat funeraliile lui Marat a fost David. Ele au durat 18 ore. Toată noaptea, mii de parizieni au defilat cu torțe în fața sicriului deputatului iacobin. Întreaga Convenție Națională a asistat la funeralii. Marat a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii cordelierilor, apoi, pe 25 noiembrie 1794 a fost mutat în Panteonul Franței.

Un oraș a primit numele său. Strada Cordelierilor a devenit Marat, iar Montmartre a devenit Mont-Marat. Odată cu începutul procesului decreștinării, bustul lui în miniatură a luat locul fostelor crucifixe. David îl pictează pe Marat cu o față duioasă. Nimic nu trebuia să trădeze zelul său demogogic, ura care practic îl desfigurase. Marat este prezentat precum Isus coborât de pe cruce, de aceea se poate spune cu temei că lucrarea lui David este, de fapt, un fel de… pietă.

Cum am spus, Marat suferea de o gravă boală de piele, de aceea trebuia să stea mult timp în apă. Avea o eczemă foarte dureroasă în regiunea șezutului și a organelor genitale. În lunile calde ale verii stătea într-o cadă plină cu apă rece. Marat nu suferea nici de sifilis, nici de lepră, dar boala lui era la fel de deprimantă.

În pictura lui David, lângă cadă, este o cutie de lemn, iar pe ea hârtie și cerneală, căci cu mâna ieșită din cadă Marat așternea pe hârtie ultimele gânduri ale sale despre națiune. Scrisoarea din mâna stângă era inventată de David, el vrând să sugereze că deputatul a fost un „prieten al poporului”. Chipurile ea ar fi fost o scrisoare a Charlottei Corday care spunea: „13 iulie 1793. Marie Anne Charlotte Corday către cetățeanul Marat. Sunt foarte nefericită pentru că am profitat de bunătatea ta”.

Pe cutia de lemn de lângă baie, David mai inventează o scrisoare. Lângă ea este și o bancnotă în fața unei călimări și a unei pene de gâscă. Conținutul scrisorii este emoționant: “Dați această bancnotă mamei celor cinci copii al cărei soț a murit apărându- și țara”. David voia să accentueze ideea omeniei și devoțiunii a victimei față de popor. Jos, lângă cadă, se vede cuțitul cu care a fost ucis Marat. Pe lădiță se află notată și dedicația pictorului: “De la David pentru Marat”.

David și-a datat pictura “anul II”, după calendarul revoluționar. Pictura a fost prezentată Convenției la data de 14 noiembrie 1793. Aceasta a promulgat un decret prin care a stabilit ca tabloul să fie afișat în sala de ședință a parlamentului, lângă cel al lui Louis Michel Lepelletier de Saint-Fargeau, un aristocrat, care pronunțându-se pentru condamnarea regelui la moarte, a fost asasinat la rândul lui de regaliști, la 20 ianuarie 1793, o zi înainte de ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea.

Tabloul acestuia fusese realizat tot de către David. După asasinat, Albertine Marat, sora mai mică a lui Jean-Paul, și Simonne Evrard, prietena tribunului, s-au instalat într-o casă împreună, pentru a întreține vie amintirea „

”, așa cum era poreclit Jean-Paul Marat.

Charlotte Corday

Charlotte Corday (foto dreapta) avea aproape 25 de ani în momentul asasinatului și nu era mai puțin excentrică decât Marat. Era membră a unui familii aristocratice sărăcite și, se spune, descendentă, pe linie maternă, din Pierre Corneille. Numele ei întreg era Marie-Anne Charlotte de Corday D’Armont. A fost o suporteră a girondinilor.

Cum a evoluat însă tânăra Charlotte din punct de vedere politic? După cucerirea Bastiliei, Charlotte devenise o adeptă a ideilor revoluționare. Dar după declanșarea Terorii ea își schimbă concepțiile și începu să simpatizeze cu girondinii, republicanii liberali. Decizia Charlottei de a-l ucide pe revoluționarul iacobin a provenit de la masacrele de la Paris, din 2 septembrie 1792, de care ea îl făcea responsabil pe Marat.

Ce se întâmplase de fapt pe 2 septembrie 1792? În acea zi, la Paris, a ajuns vestea cuceririi Verdunului de către prusaci. Gloatele dezlănțuite ucid 1.100 de întemnițați, fără a face diferențe: preoți, călugărițe și aristocrați, ca și deținuți de drept comun! Era doar începutul Terorii.

În iulie 1792, girondinii sunt înlăturați de la putere și apoi ghilotinați de către iacobini. Girondinii erau burghezi moderați, opuși puterii pariziene a iacobinilor, reprezentanți ai maselor populare, numele acestora din urmă provenind de la faptul că se întruneau în localul bisericii Sf. Iacob din Paris. Se instaura astfel „despotismul libertății”, altfel spus „guvernarea Terorii”.

Pentru a scăpa de Teroare, câțiva girondini fugiră tocmai la Caen. Este vorba de Louvet, Petion, Barbaroux, Buzot și alții. Charlotte intră, destul de repede, în cercul acestora. Se spune că se îndrăgostise chiar de fostul deputat girondin Barbaroux. Este foarte posibil ca ea să îi fi expus acestuia planul de a-l asasina pe Marat (în care vedea un monstru, vinovat de toate ororile Revoluției) și fiind tratată cu „indulgență” de către acesta ar fi realizat asasinatul pentru a-și vindeca vanitatea rănită.

Când a sosit la Paris, pe 9 iulie 1793, avea cu ea cartea lui Plutarh, Vieți paralele. Pe data de 11 iulie, ea își cumpăra cuțitul cu care va realiza asasinatul de la un magazin din preajma Palatului Regal. Urmând exemplul roman, ea credea că țara este mult mai importantă decât fericirea personală.

Un cuțit în inimă

În 13 iulie 1793, Charlotte coborî din trăsură în fața casei cu numărul 18 de pe Rue des Cordeliers, unde locuia tribunul iacobin. A bătut la ușă. I-a deschis o femeie, nici tânără, nici frumoasă, Simone Évrard, prietena și concubina lui Marat. Aceasta nu îi permise însă să discute cu Marat, pe motiv că ziaristul era bolnav.

Charlotte nu dezarmă. Se plimbă pe străzi vreo două ore, după care reveni. De data acesta îi deschise o altă femeie. Și aceasta îi spuse același lucru: Marat era grav bolnav și nu primea pe nimeni. Charlotte se întoarse la hanul în care locuia. Îi scrise un bilet lui Marat, care nu conținea de fapt nici o comunicare deosebită. Doar ideea că aducea vești de la Caen, despre pregătirile antirevoluționare ale girondinilor, ea fiind, chipurile, urmărită de aceștia pentru convingerile ei revoluționare.

Plicul a ajuns pe scândura din baia lui Marat, după-amiază. Nu se cunoaște reacția lui la citirea textului, dar este clar că a intervenit personal când, între orele șapte și opt seara, la ușa lui apăru iarăși, insistenta vizitatoare. Charlotte fost întâmpinată, iarăși, de Simone Évrard. Marat i-a cerut însă din baie, să o lase să treacă.

Curând, tribunul a început să scrie, după dicteul fetei, numele contrarevoluționarilor. Când Charlotte l-a întrebat: ”Ce o să faceți cu ei?”, Marat a răspuns: „O să-i aduc la Paris și o să-i ghilotinez pe toți”. În conformitate cu mărturia Charolttei, aceste vorbe i-au dat putere să-l ucidă pe ziarist. Cuțitul a străpuns plămânii și a ajuns la inimă. Toată cada s-a umplut de sânge.

Agonizând Marat a mai avut putere să strige doar: „Ajutor, dragă prietenă”. Simone era în bucătărie, să pregătească o limonadă pentru Marat. Auzind însă zgomot, a venit în fugă și a priceput imediat despre ce era vorba. Alergă în stradă să cheme ajutoare. Peste puțin timp un comisar de poliție punea cătușele Charlottei Corday. Apoi acesta o conduse la închisoare. De aici ea scrie două scrisori: una lui Barbaroux și alta tatălui ei. A fost judecată 4 zile mai târziu.

Condamnarea

La proces a mărturisit că l-a ucis pe Marat “pentru că îndemna oamenii la crime care au devastat țara”. Acuzatorul Fouquier-Tinville prezentă arma crimei, iar proprietarul magazinului de cuțite de la Palais Royal confirmă că vânduse cuțitul cu pricina, acuzatei. Charoltte a luat toată vina asupra ei, neimplicând pe nimeni altcineva.

Apărătorul ei din oficiu, Claude François Chauveau-Lagarde, a încercat să o salveze, prezentând- o drept nebună. Avocatul aceasta se remarcase și ca apărător al lui, al doamnei Roland și va fi și avocatul… reginei Marie-Antoinette. Și el îl urâse pe Marat, care la rândul lui îl catalogase drept „apărator al criminalilor”. Tribunalul nu a admis însă aceasta stratagemă a apărării.

După aflarea sentinței, Charlotte a dăruit ultimele sale clipe unui pictor tânăr, Jean-Jacques Hauer, care a încercat să-i surprindă trăsăturile chipului într-un tablou. L-a rugat chiar pe Hauer să facă o copie mai mică a portretului ei și s-o trimită familiei. Drept răsplată, i-a dăruit acestuia o buclă din părul ei lung și blond. Charlotte fost ghilotinată în Piața Revoluției din Paris, în seara zilei de 17 iulie. Era îmbrăcată într-o cazacă roșie, semnul distinctiv al asasinilor.

Lăsând la o parte strigătele foarte puțin numeroase ale adepților lui Marat, impresia generală a fost de admirație față de ea și de durere. Se spune că, după ce capul fetei a căzut în coș, ajutorul călăului, pe nume Legros, l-a înșfăcat brutal și arătându- l poporului a avut nedemna cruzime de a-l pălmui. Un freamăt de indignare străbătu piața. Ulterior, Comuna și Tribunalul au dat satisfacție publicului, întemnițându- l pe omul acela, pe timp de trei luni.

Este drept, asasinarea lui Marat nu a pus capăt terorii. Ba dimpotrivă, a determinat o puternică mișcare antifeministă, urmarea acesteia fiind… ghilotinarea reginei Marie-Antoinette. Datorită acestui fapt, regaliștii au proclamat-o pe Charlotte, drept campioană a luptei lor, deși tânăra a fost o republicană convinsă. Istoria a fost însă destul de cinică în privința acestei povești, cu timpul, rolurile călău - victimă, s-au inversat. Dacă inițial, Marat era „sfântul” și Charlotte ființa monstruoasă, în timpul celui de al doilea imperiu francez (1852-1870), Marat a început să fie văzut ca un monstru, iar Charlotte Corday, ca o eroină a Franței. Mai precis, ca o Ioana d’Arc… în versiune laică.