Un subiect sensibil: sabordarea flotei franceze din 1942

Pentru a evita ca germanii să pună mâna pe ele, francezii şi-au scufundat propriile nave pe 27 noiembrie 1942. La ordinul regimului de la Vichy, în mai puţin de trei ore, 90% din flota franceză se afla pe fundul mării. Care este povestea din spatele acestei decizii controversate?

Gest eroic în opinia unora, conform onoarei şi tradiţiei marinăreşti, inepţie în opinia altora, gest „lamentabil şi steril” după generalul de Gaulle. Într-un moment în care sfârşitul războiului părea departe, ar fi putut această greşeală să fie evitată? Această problemă rămâne încă un subiect sensibil pentru actorii epocii, fiind foarte rar evocat chiar şi de marinarii francezi.

În 1940, flota franceză, una din cele mai mari din lume, a fost scutită de înfrângere. Scăpată de dezastru, ea a devenit subiect al pretenţiilor militare ale englezilor şi germanilor. Pentru fiecare dintre cei doi adversari, flota franceză reprezenta un atu militar decisiv pentru cel care ar fi putut fie să se folosească de ea, fie să o confişte. Nici Churchill, nici Hitler nu au avut încredere în Franţa, când aceasta le-a garantat, prin convenţia de armistiţiu, că navele sale nu vor participa la conflict.

Din 24 iunie 1940, amiralul Darlan, Ministrul Marinei, a trimis instrucţiuni secrete fiecărui comandat de unitate prin care le ordona să nu lase navele să ajungă pe mâna străinilor şi, dacă există acest risc, să le scufunde. Acest ordin era încă valabil în 1942. Churchill, decis să nu lase flota franceză în tabăra germanilor, a pus la punct un plan care prevedea capturarea, controlarea sau scoaterea din luptă a vaselor franceze.

Graba lui Churchill

La 3 iulie 1940, amiralul englez Sommerville a apărut în faţa unei forţe navale impozante în raza portului algerian Mers-el-Kebir, locul unde era ancorată flota atlantică a Franţei, aflată sub comanda vice-amiralului Gensoul. Acesta a primit un ultimatum:fie continua lupta împotriva germanilor şi italienilor, fie îşi conducea flota către un port controlat de britanici. În faţa refuzului lui Gensoul, englezii au deschis focul la ora 16.37. O oră mai târziu, 1297 de marinari francezi erau morţi, iar 7 nave scufundate sau deteriorate.

Brutalitatea şi aroganţa britanicilor au avut un efect de lungă durată asupra francezilor, în special asupra marinarilor. Mult mai târziu, a fost scos la iveală faptul că Gensoul nu i-a transmis lui Darlan propunerile britanice în întregime, anume posibilitatea de a conduce navele spre Martinica pentru a se plasa sub protecţie americană. Amiralul Darlan, furios, i-a ameninţat pe englezi cu represalii, iar germanii nu au putut să fie decât mulţumiţi de neînţelegerile apărute între cei doi foşti aliaţi.

Între timp, în Mediterana Orientală, negocierile anglo-franceze au continuat graţie amiralului Godefroy, comandantul escadrilei staţionate la Alexandria, şi a omologului său, amiralul Cunningham. Ei au ajuns la un acord care a rămas în vigoare până la data de 11 noiembrie 1942. Ca o consecinţă a incidentului de la Mers-el-Kebir, amiralul Darlan şi-a regrupat mare parte a flotei la Toulon, în sudul Franţei, şi a pus-o sub comanda amiralului Laborde.

Rezistenţa lui Gensoul în faţa ultimatumului englez fusese, în opinia lui Hitler, o surpriză divină, astfel că a modificat într-un sens mai puţin restrictiv clauzele navale şi aeriene ale armistiţiului cu Franţa. Totuşi, el nu a renunţat niciodată la ideea de a pune mâna, prin şiretlicuri sau prin forţă, pe flota francezilor. În mai 1942, el a pus la punct un nou plan pentru ocuparea totală a Franţei şi capturarea flotei:operaţiunea „Anton”.

(Dispunerea flotei în portul Toulon înainte de scufundarea navelor)

Germanii, englezii sau sacrificiul?

La 11 noiembrie, germanii invadează zona liberă a Franţei ca răspuns la debarcarea anglo-americană din Maroc şi Algeria. Amiralul Darlan se afla la Alger, astfel că Hitler declanşează, la 19 noiembrie, operaţiunea „Lila”, al cărei scop era capturarea flotei intacte. În noaptea dintre 26 şi 27 ale aceleiaşi luni, divizii germane s-au îndreptat către Toulon. La Vichy, confuzia era în floare:ordine şi contraordine se succeedeau cu repeziciune. După mai multe ezitori, Laborde a ordonat scufundarea vaselor. Principalele nave ale Marinei franceze, printre care 3 cuirasate şi 7 crucişătoare, au ajuns pe fundul mării.

Însă nu toată lumea a fost dispusă să se supună. Tinerii comandanţi ale submarinelor Casabianca, Marsouin, Iris, Glorieuxşi Venusnu au îndeplinit ordinele. Comandantul navei Mine a primit de la comandantul Lavoué ordinul de reînarmare a submarinului Marsouin, iar echipajul de pe Casabianca a fosst şi el de acord să fugă spre Alger.

Operaţiunea Lila a fost un eşec pentru germani. Francezii şi-au distrus în total 77 de vase, germanii reuşind să captureze doar 39 vase mai mici. Patru din cele cinci submarine, cu excepţia lui Venus, au reuşit să scape, refugiindu-se în Alger, Oran şi Barcelona. Generalul de Gaulle a criticat foarte dur regimul de la Vichy pentru decizia de a scufunda flota în loc să o trimită în Algeria. În urma acestei operaţiuni, regimul a demonstrat, încă o dată, că refuză să colaboreze cu Aliaţii, şi a pierdut ultimul simbol de putere rămas.

În cele din urmă, soarta flotei apare ca o consecinţă logică a dezastrului militar din iunie 1940 şi a armistiţiului care a dus la neutralizarea flotei. Marina este un corp militar foarte ierarhizat, obişnuit cu disciplina strictă. Fidelitatea marinarilor francezi faţă de mareşalul Pétain a fost una totală, puţini dintre ei intrând în mişcarea de rezistenţă.  Sentimentul onoarei, obedienţa, venerarea bătrânului conducător glorios şi jurământul faţă de acesta i-au făcut pe principalii comandanţi, orbiţi de ura faţă de englezi după momentul Mers-el-Kebir, să prefere să-şi vadă navele scufundate decât în mâinile acestora sau ale germanilor.