Un secol de violență: consecințele Primului Război Mondial în Orientul Mijlociu

Primul Război Mondial s-a încheiat în 1918, însă violența pe care a declanșat-o în Orientul Mijlociul nu s-a sfârșit nici în zilele noastre. Granițele arbitrare stabilite, în funcție de interese, de către puterile imperiale au lăsat aici o moștenire pe care regiunea nu a reușit să o depășească nici astăzi, scrie Spiegel.

Siria și Irak sunt cele mai recente exemple ale efectelor pe care moștenirea războiului le-a avut în Orientul Mijlociu. De fapt, aproape că nu există țară în acestă regiune care să nu fi trecut, în ultimele decenii, prin războaie civile sau conflicte interne;mai mult decât atât, nicio țară nu pare să fie imună la posibila izbucnire a unor noi violențe. Mișcarea care a ajuns să fie cunoscută drept Primăvara Arabă are toate șansele să se transforme într-un lanț nesfârșit de regimuri răsturnate și contra revolte.

Multe persoane au văzut în revoltele din Tunisia, Libia, Egipt și Siria o schimbare istorică în evoluția Orientului Mijlociu. De fapt, aceste violențe reprezintă doar cel mai recent capitol al unui conflict aproape neîntrerupt care a început acum un secol și care nu s-a sfârșit cu adevărat niciodată.

„Copiii Angliei și ai Franței”

Dintre toate fostele teatre de război din 1914-1918, în Orientul Mijlociu se observă cel mai clar consecințele Marelui Război. In niciun alt loc războiul de la începutul secolului nu mai are, chiar și azi, efecte asupra condițiilor politice. Așa-zisul Război Civil European, termen folosit pentru definirea perioadei conflictuale începute în 1914, s-a sfârșit în 1945. Apoi, în 1989-1991 a luat sfârșit și Războiul Rece. Însă tensiunile pe care Primul Război Mondial le-a cauzat în lumea arabă rămân la fel de puternice și astăzi. Practic, Orientul Mijlociu este în aceeași situație ca Europa anului 1919 după Tratatul de la Versailles:se confruntă cu o hartă care ignoră realitățile etnice și confesionale ale regiunii.

În Africa, America Latină și în Europa (după 1945), statele și populația au ajuns să accepte granițele pe care istoria le-a impus. În Orientul Mijlociu însă nu s-a întâmplat același lucru. Statele fondate aici după 1914 și granițele ce le-au fost impuse sunt considerate și astăzi nelegimite atât de locuitorii fiecărui stat, cât și de țările vecine. Legitimitatea statelor din regiune, consideră istoricul american David Fromkin, trebuie să provină fie din tradiție, fie din putearea și rădăcinile fondatorilor (A Peace to End All Peace), altfel ea nu există.

Doar două state, Egipt și Iran, au în spate o istorie lungă și neîntreruptă care le conferă stabilitatea integrității statale, chiar și în cazul unei crize. Alte două s-au dezvoltat pe baza unei fundații ridicate de „părinți fondatori”:este cazul Turciei (cu Mustafa Kemal Atatürk) și al Regatului Arabiei Saudite, unite de către Abd al-Asis Ibn Saud în 1932.

Aceste patru țări înconjoară centrul Orientului Mijlociu, format din cinci țări și un non-stat cu o soartă încă indecisă. Fromkin le numește „copiii Angliei și ai Franței”:Liban, Siria, Iordania, Irak, Israel și Palestina.

Niciun alt grup de țări nu a cunoscut atâtea războaie, conflicte civile, răsturnări de regim și atacuri teroriste în ultimele decenii. Pentru a înțelege cum s-a ajuns la această anomalie istorică, trebuie luați în considerare anumiți factori:istoria complicată a regiunii dinaintea Primului Război Mondial, eșecul elitei arabe de a guverna și multiplele intervenții străine, rolul Islamului politic, descoperirea petrolului în regiune, fondarea statului Israel și Războiul Rece.

De la „Războiul care să pună capăt tuturor războaielor” la „Pacea care a pus capăt Păcii”

Poate cel mai important factor a fost, totuși, rolul nefast jucat de cele două mari puteri coloniale ale vremii, Marea Britanie și Franța, care au organizat această parte a lumii în funcție de interesele proprii, desenând – la propriu – „o linie în nisip” pentru a delimita statele din Orientul Mijlociu.

Niciun specialist nu poate spune, astăzi, unde va duce Primăvara Arabă și cum va evolua situația din Orientul Mijlociu. Pentru a înțelege însă cum s-a ajuns aici, trebuie să căutăm răspunsul la câteva întrebări. De unde această lispă de legitimitate și încredere care naște atâtea conflicte în regiune? Cum s-a ajuns la „pacea care a pus capăt păcii”?

În vara anului 1914, capitala Imperiului Otoman, Istanbul, părea la o lume distanță de Europa centrală și de evenimentele care au dus la izbucnirea războiului european. Liderii otomani aveau, la momentul respectiv, propriile probleme de rezolvat. După ce, timp de secole, imperiul otoman controlase Meditarana de Sud-Est, Algeria și Tunisia fuseseră pierdute în favoarea Franței, Egiptul în favoarea englezilor, iar Libia în favoarea italienilor. În ajunul războiului, imperiul se micșorase și includea, pe lângă teritoriul turcesc, doar regiunea Orientului Mijlociu, Irakul de astăzi și o fâșie de pământ în peninsula arabă, până la Yemen.

Tocmai aceste regiuni, astăzi la sud de Turcia, au devenit punctul central al bătăliilor din Orientul Mijlociu din timpul războiului. După ce timp de patru secole regiunea căzuse în umbră, fiind departe de centrele politice care au dictat evoluția continentului european, la începutul secolului XX, zona s-a transformat într-un centru de criză.

În 1914, statele combatante nu știau că provinciile periferice ale Imperiului otoman au cele mai bogate rezerve de petrol din lume. Dacă ar fi știut, atunci luptele din regiune ar fi fost, cu siguranță, chiar și mai violente. Însă la momentul respectiv, cele două tabere luptau pentru o ordine mondială pe care, oricum, nu vor reuși să o păstreze:Marea Britanie voia să deschidă o rută de transport către aliatul rus și să-și asigure legătura cu India prin Canalul Suez și Golful Persan, în timp ce scopul germanilor era să-i împiedice pe englezi să-și atingă țelul.

În zilele imediat următoare declarației de război ale Austriei, nu era sigur dacă Imperiul Otoman va intra în război și, dacă o va face, de partea cui. Dar la scurtă vreme după izbucnirea conflictului, Istanbulul s-a alăturat Berlinului și Vienei. Pe 2 august, germanii și otomanii au semnat un pact secret;la scurtă vreme după aceea, două nave de război germane și-au început călătoria către Constantinopol. Odată ajunse acolo, au fost predate Marinei Otomane (statul era încă, oficial, netru) și au primit nume turcești. Odată cu sosirea celor două nave germane în Cornul de Aur și minarea strâmtorii Dardanele, Imperiul otoman intra oficial în război:cu ajutorul Germaniei, blocase conexiunea dintre Rusia și Aliații săi. La scurtă vreme după aceea, turcii au bombardat porturile rusești de la Marea Neagră, iar la începutul lunii noiembrie, Rusia, Marea Britanie și Franța declarau război Imperiului Otoman.

La Londra, strategii au început să se gândească la o modalitate de  a sparge blocada Dardanelelor și de a cuceriri Constantinopolului. Rezultatul a fost sosirea unei flote franco-britanice în sudul Peninsulei Gallipoli, trei luni mai târziu. Atacul, însă, a eșuat în mod dramatic. Victoria otomană a dus la demisia lui Churchill din funcția de Prim Lord al Amiralității și a reprezentat fundația pe baza căreia avea să se dezvolte cariera viitorului fondator al Turciei moderne:Mustafa Kemal Atatürk. Violenta bătălie de la Gallipoli a reprezentat și o traumă națională pentru Australia și Noua Zeelanda, care au pierdut mii de soldați în luptă.

Înfrângerea Aliaților la Gallipoli a marcat o schimbare strategică a războiului din Orientul Mijlociu. Pentru că planul de a lovi inima Imperiului Otoman eșuase, Aliații au început să se concentreze pe periferia Imperiului, țintind către provinciile arabe slab apărate. Planul coincidea și cu dorința arabilor din regiune de a scăpa de conducerea otomană. Astfel, în iulie 1915, Sir Henry McMahon, Înaltul Comisar al Egiptului, a început o corespondență secretă cu Hussein Bin Ali, Șharifde Mecca. El și fiii săi, Ali, Faisal și Abdullah, împreună cu elita din Damasc, sperau să fondeze un stat al națiunii arabe care să se întindă de la Munții Taurus din SE Turciei și până la Marea Roșie și de la Meditarană până la granița cu Iran.

În octombrie 1915, McMahon îi scria lui Hussein că Marea Britanie este dispusă, având doar câteva rețineri, să „recunoască și să sprijine independența arabilor din teritoriile din limitele și granițele propuse”.

Înțelegeri imperialiste

Arabii și-au îndeplinit partea lor a angajamentului. În iunie 1916, au început insurgența împotriva otomanilor, un ajutor decisiv pentru avansul britanicilor de la Sinai spre Damasc. Revolta arabilor a fost sprijinită de arheologul britanic (care era și agent secret) Thomas Edward Lawrence, astăzi cunoscut drept Lawrence al Arabiei.

Marea Britanie, în schimb, nu și-a respectat în întregime promisiunile. Într-o notă trimisă la începutul anului 1916, Lawrence scria că revolta arabă va fi utilă Imperiului britanic deoarece „corespunde țelurilor noastre imediate, spargerea blocului islamic și înfrângerea și divizarea Imperiului otoman.” Însă englezii nici nu se gândeau la statul arab unit imaginat de Hussein. „Statul pe care Sharifii vor să-l fondeze pentru a-i succeda pe turci ar fi... inofensiv pentru noi... Arabi sunt și mai puțini stabili decât turci. Manevrați cum trebuie, ei ar rămâne într-un mozaic politic, un țesut de mici principalități geloase incapabile de coeziune.”

Mult mai importanți pentru englezi decât camarazii arabi erau francezii, alături de care luptau pe Frontul de Vest. „Prietenia cu Franța, îi spunea premierul Lloyd George lui Clemenceau, valorează cât zece Sirii.” Francezii erau o putere colonială cu vechi pretenții privind provinciile creștine ale Imperiului otoman și, în timp ce Marea Britanie ar fi preferat să controleze regiunea singură, în fața amenințării germane Londra era pregătită să împartă trofeul.

Chiar în timp ce McMahon coresponda cu Sharif Hussein, parlamentarul britanic Sir Mark Sykes negocia o înțelegere contradictorie cu diplomatul francez François Georges-Picot. Aceasta prevedea divizarea provinciilor arabe care încă aparțineau de Imperiul Otoman astfel încât francezii să primească regiunile din Nord, iar englezii pe cele din Sud.

Așa-zisa Înțelegere Sykes-Picot a fost, fără îndoială, un aranjament „imperialist”. Nu a ținut cont de dorințele popoarelor implicate, a ignorat granițele etnice și confesionale din lumea arabă și kurdă, provocând astfel conflictele care afectează regiunea în zilele noastre, un secol mai târziu.

Declarația Balfour

Documentul a rămas, inițial, secret. Până când Bolșevicii au ajuns la putere în Rusia, în 1917, și au făcut public Pactul Sykes-Picot, britanicii încheiaseră deja o altă înțelegere secretă, una de care nici arabii, nici francezii nu știau nimic.

Pe 2 noiembrie 1917, Ministrul de Externe Arthur James Balfour promitea Federației Sioniste din Marea Britanie „stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu.” Existau mai mulți factori ce au motivat guvernul britanic să ofere evreilor dreptul la autodeterminare și, cu acest scop, un teritoriu din Imperiul Otoman. Unul dintre cei mai importanți era faptul că acuzațiile de imperialism împotriva Londrei deveniseră din ce în ce mai puternice pe parcursul războiului. Nu că asta i-ar fi preocupat prea mult pe miniștrii britanici;dar îi deranja pentru că unul din marii critici contemporani ai imperialismului, Woodrow Wilson, tocmai fusese reales președinte în SUA.

„Fiecare popor ar trebui să fie liber să-și hotărască propria politică și cale de dezvoltare, nestingherit, fără amenințări și fără teamă”, declara Wilson în ianuarie 1917, la scurtă vreme înainte de intrarea SUA în război. La momentul respectiv, Wilson nu era la curent cu Înțelegerea Sykes-Picot, dar britanicii bănuiau că, la un moment dat, trebuiau să fie sinceri cu noul său aliat. Astfel, Declarația Balfour poate fi văzută ca un efort de a se apăra împotriva reacției americane cu privire la arbitrajul din Orientul Mijlociu.

Între timp, britanicii, cu ajutorul arabilor, puneau stăpânire pe regiune. În pofida rezistenței otomane și germane, au avansat către Sinai și Palestina și apoi către Damasc. În același timp, au avansat de-a lungul Eufratului până la Bagdad și au ocupat Irakul. Între 1915-1918, mai bine de 1, 5 milioane de soldați au luptat în Orientul Mijlociu, lăsând în urmă sute de mii de victime, fără a-i include aici și pe cei un milion de armeni uciși în Imperiul otoman.

În octombrie 1918, războiul s-a încheiat în regiune prin Armistițiul de la Mudros. Otomanii fuseseră învinși și, cu excepția Anatoliei, Imperiul lor fusese împărțit între învingători și aliații lor.

Când președintele american Wilson a sosit la Paris în 1919 pentru negocierile de pace, a fost martorul unui spectacol neașteptat. Liderii celor două mari puteri victorioase, Lloyd George și Clemenceau, erau profund divizați. Francezii insistau să primească mandatul pentru Libanul de azi și regiunea de până la Tigru, inclusiv teritoriul sirian. La urma urmei, pactul Sykes-Picot le garanta controlul asupra regiunii. Britanicii, preocupați de propriul mandat din Palestina și primind mai multe informații cu privire la imensele resurse de petrol din Mesopotamia, s-au opus. A oferi Franței mandatul Siriei era în contradicție cu promisiunile făcute arabilor la începutul războiului, spuneau ei. Apoi, ei susțineau că luptaseră în Orientul Mijlociu mai mult singuri, cu aproape 1 milion de soldați și 125.000 de victime.

Wilson a propus o soluție. Singura modalitate de a afla dacă locuitorii din Siria acceptau un mandat francez, iar cei din Palestina și Mesopotamia o conducere britanică, era de a-i întreba. Timp de două luni, doi americani (omul de afaceri Charles Crane și teologul Henry King) au călătorit prin Orientul Mijlociu și au vorbit cu sute de lideri arabi. Deși britanicii și francezii au făcut tot posibilul pentru a influența rezultatul misiunii americane, acesta era foarte clar. Localnicii sirieni nu doreau un mandat francez, iar cei din Palestina nu doreau să fie incluși în mandatul britanic. Însă englezii reușiseră să-i împiedice pe americani să efectueze același studiu și în Mesopotamia.

În august 1919, King și Crane și-au prezentat raportul. Ei au recomandat un singur mandat care să includă Siria unită și Palestina, mandat care să fie oferit Americii neutre și nu unei puteri coloniale europene. Fiul lui Hussein, Faisal, descris drept „tolerant și înțelept”, ar trebui să fie liderul acestui stat arab.

Astăzi, doar specialișii în problemele Orientului Mijlociu cunosct Raportul King-Crane, care reprezintă, probabil, una din cele mai importante oportunități pierdute din istoria regiunii. În urma presiunilor franco-britanice și din cauza bolii lui Wilson, raportul a fost ascuns în arhive și făcut public abia în 1922. Până atunci, guvernele de la Paris și Londra se înțeleseseră deja cu privire la noua hartă a Orientului Mijociu, care era diametral opusă recomandărilor americane. Franța și-a împărțit zona mandatului în două state, Liban și Siria, în timp ce englezii preluau mandatul asupra Mesopotamiei, redenumită Irak (nu înainte de a pune stăpânire și pe zona Mosul, bogată în petrol). Iar între Siria, Irak și Palestina, au pus bazele unui stat-tampon numit Transiordania.

În locul statului-națiune arab pe care britanicii i-l promiseseră lui Sharif Hussein, puterile victorioase au împărțit Orientul Mijlociu în patru țări care, din cauza diviziunilor geografice și a structurilor etnice și confesionale, sunt astăzi printre statele cel mai greu de guvernat din lume.

Consecințe fatale pe termen lung

Englezii și francezii au știut ce fac. Chiar înainte de semnarea tratatelor, s-a pus problema graniței nordine a Palestine, implicit a celei israeliene de mai târziu. Un consilier de la Londra i-a scris premierului Lloyd George următoarele:„adevărul e că orice divizare a țării arabe între Aleppo și Mecca e nefirească. Astfel, indiferent ce separare se va decide, aceasta ar trebui făcută după considerente practice. Strategia reprezintă cel mai bun ghid.” În cele din urmă, decizia finală a aparținut unui general britanic, asistat de un director de la... Compania de Petrol Anglo-Persană.

Lumea arabă nu a fost singura zonă în care granițele decise după război nu au fost acceptate de populația locală. Același lucru s-a întâmplat și în Europa. Însă în Orientul Mijlociu au existat trei factori care au dus la consecințe fatale pe termen lung.

În primul rând, în timp ce europenii își devoltaseră identitățile naționale și clasa politică încă de la începutul secolului XIX, Primul Război Mondial i-a smuls pe arabi dintr-un soi de reverie istorică. Otomanii adoptaseră o atitudine relativ lejeră în guvernarea provinciilor estice și nu au făcut mai nimic pentru introducerea unei structuri politice în regiune sau pentru dezvoltarea elitei economice și intelectuale. Din contră, la primul semn al dezvoltării unei identități naționale, otomanii i-au exilat sau chiar executat pe liderii mișcărilor naționale. Această moștenire a afectat Orientul Mijlociu la începutul secolului XX, iar contopirea pre-modernă a statului cu religia au îngreunat și mai mult dezvoltarea sa politică.

În al doilea rând, modalitatea în care Franța și Marea Britanie au redesenat granițele fostelor provincii otomane au dus la apariția unui sentiment „conspiraționist” în regiune, transformat ulterior într-o obsesie. Chiar și astăzi, persistă legenda potrivit căreia ciudata curbură în deșert dintre Iordania și Arabia Saudită a fost cauzată de neatenția cuiva care l-a lovit din greșeală pe Churchill în timp ce desena linia. Ideea este, bineînțeles, absurdă, dar nici nu e departe de maniera în care Sykes, Picot, Lloyd George și Clemenceau au decis granițele din zonă.

În al treilea rând, spre deosebire de Europa, tensiunea rămasă în lumea arabă în urma păcii din 1919 nu a fost niciodată consumată printr-o erupție violentă unică, deoarece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în zonă nu a existat un teatru de război important.

Așadar, conflictele nerezolvate din urma Războiului, combinate cu efectele celui de-Al Doilea Război Mondial, fondarea Israelului, Războiul Rece și, mai recent, competiția pentru resursele Golfului Persic au contribuit la povara Orientului Mijlociu. Și, împreună, au dus la un conflict continuu, neîncheiat nici astăzi, la aproape 100 de ani de la fatala vară a anului 1914.