Un punct de cotitură – 23 august 1944

Data de 23 august 1944 a reprezentat un punct de cotitură în istoria românilor, repercusiunile deciziilor luate în acea zi fiind resimţite de-a lungul următoarelor decenii.          

Evenimente premergătoare loviturii de stat

Impulsul pentru lovitura de stat de la 23 august 1944 l-a dat înfrângerea Axei la Stalingrad, în ianuarie 1943. În cursul contraofensivei sovietice, două armate germane, două româneşti şi una italiană au fost decimate. Pierderile româneşti din perioada 19 noiembrie 1942-17 ianuarie 1943 s-au ridicat la 155.010 morţi, răniţi şi dispăruţi, mulţi dintre cei din urmă fiind de fapt luaţi prizonieri. Această cifră reprezenta peste un sfert din totatul trupelor romaneşti angajate pe frontul răsăritean.

Ca urmare a situaţiei dezastruoase în care se aflau trupele române la Stalingrad, regele Mihai a făcut un apel la pace în mesajul său către popor, difuzat la radios cu ocazia Anului Nou 1943. Iritat de ceea ce considera a fi nehotărârea opoziţiei conduse de Maniu şi Brătianu, tânărul rege a declarat mai târziu ca în februarie 1944 era pregătit să scoată România din războiul împotriva Aliaţilor, dar că, „de fiecare dată când un plan părea să se conturezere, el era împiedicat să acţioneze de obiecţiile opoziţiei”. Nerăbdarea regelui se datora, desigur, tinereţii sale (avea doar 22 de ani), iar experimentatul Maniu i-a recomandat prudența în privinţa unei lovituri de stat în acel moment, motivând că numărul trupelor germane prezent în ţară era prea mare.[1]

În evoluţia situaţiei de pe frontul răsăritean, cei trei „generali” ai Statului Major rus din toate timpurile, generalii Noroi, Iarnă şi Distanţă, şi-au spus din nou cuvântul, forţele germane suferind mai multe înfrângeri, fapt care i-a convins pe rege şi pe reprezentanţii opoziţiei că apropierea de Aliaţi este inevitabilă.

Constituirea Blocul National-Democratic este o  expresie a conlucrării PNŢ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania.

Ceea ce pare surprinzător, la prima vedere, este că până la 23 august 1944 Moscova şi-a manifestat constant preferinţa pentru mareşalul Antonescu, ca partener de armistițiu, acceptându-i trei cereri:perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania;existenţa unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa guvernului;moderaţie în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război. Speranţele ruşilor în privinţa lui Antonescu s-au spulberat însă după întâlnirea mareşalului cu Hitler, la 5 august 1944.[2]

Înainte să plece, Ion Antonescu l-a încredinţat pe rege că îi va pune lui Hitler, indirect, problema ieşirii României din război şi îi va cere permisiunea, ca de la soldat la soldat, să semneze armistiţiul cu aliaţii. Regele Mihai a intuit pericolul unei reacţii violente din partea Fuhrerului întrebându-l pe mareşal:„Ce mă fac dacă-i spui asta şi nu vă mai întoarceţi?”. Antonescu va recunoaşte în timpul anchetei din 1946:„Această teamă a regelui a fost pentru mine capitală. M-am hotărât să nu spun d-lui Hitler hotărârea luată. I-am spus regelui:Pune-l pe Sănătescu să o facă. Eu nu pot. Cu sila nu pot”.[3]

Înţelepţit de experienţa italiană, Hitler i-a spus lui Antonescu, la despărţirea lor din 5-6 august:„Să nu vă duceţi la Palatul Regal”.Au fost ultimele cuvinte ale Fuhrerului adresate mareşalului:Hitler nu uita că Mussolini fusese arestat îndată ce ieşise de la audienţa avută la rege.[4]

Una dintre condiţiile puse Aliaţilor de către reprezentanţii opoziţiei pentru a întoarce armele împotriva germanilor era aceea ca sovieticii să organizeze o ofensivă pe teritoriul românesc. În cele din urmă, la 20 august, s-a declanşat mult aşteptată acţiune rusească, obligându-l pe Maniu să-i informeze pe cei de la Cairo că regele şi grupul său hotărâseră să acţioneze.

Regele l-a întrebat pe colonelul Dămăceanu de cât timp avea nevoie pentru a definitiva partea ce-i revenea din planul de acţiune, adică să cucerească Palatul Telefoanelor şi staţia de radio, iar acesta i-a răspuns „cinci zile”. De aceea, lovitura de stat a fost fixată pentru ziua de 26 august, ora 13. Mareşalul şi Mihai Antonescu aveau să fie invitaţi la prânz, după care urma să aibă loc o audienţă pentru a se discuta linia ce trebuia urmată. Dacă mareşalul refuza să negocieze cu Aliaţii, regele avea să-l demită şi să numească un nou  guvern, alcătuit din reprezentanţii partidelor de opoziţie. Acest guvern urma să le ceară germanilor să părăsească România şi să-i împuternicească pe emisarii români de la Cairo, Barbu Ştirbei şi Constantin Vişoianu, să semneze armistiţiul.

În seara următoare, la 21 august, planul conceput în ziua precedentă de rege şi consilieri a fost aprobat de membrii BND, la ultima şedinţă cu participare completă dinainte de lovitura de stat. Au participat regele, Maniu, Brătianu, Pătrăşcanu, Titel Petrescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsonyi-Styrcea (mareşalul Palatului), generalul Constantin Sănătescu şi Mircea Ionniţiu (secretarul personal al regelui).

Însă, încă o dată, neprevăzutul a intervenit în programarea loviturii de stat. Antonescu, neliniştit de înaintarea rapidă a forţelor sovietice a hotărât să se întoarcă pe front la 24 august. Ceea ce însemna că el nu s-ar fi aflat în capitală în ziua fixată pentru lovitura de stat.

23 august 1944

În dimineaţa zilei de 23 august, într-un efort de ultimă oră de a-l convinge pe mareşal să încheie un armistiţiu, Maniu şi Constantin Brătianu i-au cerut istoricului Gheorghe Brătianu, nepotul liderului liberal, să se folosească de respectul de care se bucura din partea conducătorului României, pentru a-l convinge să se întâlnească cu regele în acea după-amiază. Mareşalul a ascultat argumentele lui Brătianu şi a acceptat să meargă la Palat, dar cu condiţia ca Maniu şi Brătianu să-i trimită până la ora 15 o scrisoare în care să confirme faptul că ei îl susţin în semnarea armistiţiului. Mareşalul a dat apoi instrucţiuni pentru a se solicita regelui o audienţă la ora 16.

Gheorghe Brătianu nu i-a găsit nici pe unchiul său, nici pe Maniu, şi de aceea, nu a putut îndeplini condiţia mareşalului. În cele din urmă, generalul Sanatescu a reuşit să-l convingă pe mareşal să se prezinte la Palat, chiar şi în lipsa respectivei scrisori.[5]

Ion Antonescu a sosit la Palat la ora 16:05. El i-a explicat regelui de ce nu a grăbit semnarea unui armistiţiu, arătând pe rând că a făcut numeroase demersuri la Aliaţii occidentali. Acceptarea condiţiilor puse de sovietici implica pierderea definitivă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, „să bag ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine ţară ocupată nedefinitiv. [6]

Probabil că informaţia dată de mareşal, conform căreia în aceeaşi după-amiază aştepta răspunsul lui Hitler la cererea transmisă prin Clodius de a ieşi din război, care urma să sosească la 17:30, i-a întărit hotărârea regelui de a-l aresta. Până la data sosirii răspunsului din partea lui Hitler, forţele germane puteau să se mobilizeze pentru a contracara orice tentativă a României de a se rupe din relaţia cu Germania.

Există mai multe variante cu privire la răspunsul regelui la discursul lui Antonescu. O vom relata pe cea acceptată de cei mai mulţi istorici:„Domnule mareşal, am ascultat expunerea dv., consider situaţia foarte gravă, care pune în pericol chiar existenţa neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcţia de conducător al statului”.

La un semn al colonelului Emilian Ionescu, echipa de trei subofiţeri condusă de maiorul Dumitrescu a pătruns în sala de audienţă, având armele în mâna şi îndreptându-le către mareşal. „Ion Antonescu a rămas surprins de apariţia echipei şi, vociferând, se adresează lui Sanatescu, spunându-i:<<Bine, Sanatescu, în înseamnă aceasta? Intru ca om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?>>”.[7]

Cei doi Antoneşti au fost escortaţi la etaj si încuiaţi în camera blindată a regelui.

Apoi, în absenţa lui Maniu, s-a hotărât că noul prim-ministru să fie generalul Sanatescu, o persoană care se bucura de respectul armatei. Dovada că armata a considerat că loialitatea față de comandantul ei suprem, regele, este mai presus de cea datorată mareşalului Antonescu a fost faptul că niciun ofiţer superior nu a încălcat ordinele lui Sănătescu şi niciunul nu a trecut de partea mareşalului.     

Deoarece Maniu şi Pătrăşcanu nu reuşiseră să se pună de acord în privinţa unei liste de miniştri şi niciun dintre ei nu se afla la Palat, noul guvern a trebuit să fie alcătuit pe loc, din sfetnicii regelui. Niculescu-Buzesti, consilier în Ministrul de Externe, a fost ridicat la rangul de ministru de Externe, iar generalul Aldea a devenit ministru de Interne, Pătrăşcanu – ministru de justiţie ad interim.

La circa o oră după ce înregistrarea proclamaţiei regelui către ţară, în care erau anunţate lovitura de stat şi încetarea ostilităţilor cu Aliaţii, a fost difuzată la radio (la ora 22:12), mareşalul Antonescu, închis încă în camera blindată a palatului, şi-a scris testamentul. În jurul orei 1 noaptea, Bodnăraş şi un grup de muncitori înarmaţi i-au preluat pe cei doi Antoneşti şi i-au dus într-o ascunzătoare din Bucureşti, în cartierul Vatra Luminoasă.

Consecinţe

Lovitura de stat reuşise. Consecinţele ei au fost însă nefaste. Dar urmările ei au decurs din evoluţia unor evenimente pe care actorii loviturii de stat nu le-au mai controlat, ei fiind convinşi de necesitatea schimbării cu orice preţ şi cu orice risc, credincioşi însă ideii, în frunte cu regele, că actul lor curajos se va adăuga ca argument puternic la generozitatea proverbială a Aliaţilor occidentali faţă de România

La 31 august, la două zile după ce trupele sovietice au intrat în Bucureşti, grupul de arestaţi a fost predat de către Bodnaraş generalului-locotenent Tevcenkov şi generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din Bucureşti, din ordinul generalului (mai târziu mareşal) Rodion Malinovski, comandantul forţelor sovietice din România.

Regele Mihai se afla încă ascuns, după ce părăsise capitala, în dimineaţa zile de 24 august, pentru a nu cădea în mâinile nemţilor. Cu sau fără prezenţa regelui, odată ce Antoneştii le fuseseră predaţi, autorităţile sovietice se aflau în postura de a-şi impune voinţa nestingherite. România era o ţară ocupată şi este greu de imaginat ce ar fi putut face regele ca să-şi impiedice noii aliaţi să-l preia pe cel care dirijase ostilităţile împotriva lor pe parcursul ultimilor trei ani. Cei care susţin că regele ar fi trebuit să procedeze astfel ignoră realităţile de la acea vreme.[8]

Lovitura de stat de la 23 august a schimbat statutul Partidului Comunist în România. La începutul lui 1944, după 23 de ani de existenţă, partidul era un minuscul grup politic cu mai multe facţiuni, cu rezonanţă slabă sau nulă în România. Până la sfârşitul lui 1944, puterea sovietică de ocupaţie propulsase partidul în avanscena evenimentelor, pregătindu-se pentru îndeplinirea rolului ce-i fusese atribuit de Stalin pentru viitorul României, ultimul impediment fiind înlăturat la sfârşitul anului 1947, odată cu semnarea actului de abdicare a regelui Mihai...

            Surse:

            Dennis Deletant, Teroarea Comunista in Romania. Gheorghiu-Dej si statul politienesc, 1948-1965, Editura Polirom, Bucuresti 2001;

            Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997;

            Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in Romania, vol.3 Cele trei dictaturi, Editura Rao, Bucuresti, 2006.

[1]Dennis Deletant, Teroarea Comunista in Romania. Gheorghiu-Dej si statul politienesc, 1948-1965, Editura Polirom, Bucuresti 2001, p. 40

[2]Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 434

[3]Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in Romania, vol.3 Cele trei dictaturi, Editura Rao, Bucuresti, 2006, p. 549

[4]Florin Constantiniu, op.cit.

[5]Dennis Deletant, op.cit., pp. 43-45

[6]Alex Mihai Stoenescu, op.cit., p. 559

[7]Ibidem., pp.560-532

[8]Dennis Deletant, op.cit.