Un popor uitat: suebii

Împreunã cu mai cunoscuţii vandali şi alani s-au perindat prin Europa pânã ce au ajuns şi ei în Africa. Cu toate acestea ştim destul de puţine despre suebi.

Termenul de ”vandalizare” este destul de comun. Dar mai puţini îşi dau seama cã are ceva de-a face cu poporul vandal, popor care vine din Spania spre Africa, pe care de altfel o colonizeazã. Şi faptul cã un trib mai puţin numeros, cel al suebilor, îl însoţeşte, sunã şi mai puţin cunoscut. Suebii au însã o însemnãtate deosebitã pentru şvabii de astãzi din Bayern şi Baden-Württemberg. Strãmoşii lor apar menţionaţi la Caesar, pentru cã se confruntã cu ei la graniţa cu Gallia. Rãzmeriţa celor 15.000 de oameni care alcãtuiau mãreaţa armatã suebã este condusã de cãtre Ariovist, în anul 71 a.Hr. La Caesar auzim prima datã de suebi, care vor fi înfrânţi abia în anul 58 a.Hr.

Înfrângerea prilejuieşte colonizãri la sud de teritoriile ubilor şi sigambrilor, deci la est de Rin, între Sieg şi Neckar. Poporul suebilor trãia într-o stare de rãzboi permanent şi tot ce se întâmpla în interiorul sãu era subordonat principiilor marţiale. Nu este deci de mirare cã Caesar a fost foarte impresionat de spiritul lor combativ. Alãturi de suebi luptau şi alte triburi, care le erau subordonate militar, ceea ce a reprezentat un pericol de seamã pentru romani. Cum faima lor se rãspândea rapid, popoare strãine doreau sã se integreze în tribul însetat de sânge. La Tacitus avem totuşi o altã imagine asupra germanicilor suebi.

El adunã laolaltã sub denumirea de ”suebi” pe semnoni, marcomani, hermunduri, quazi şi longobarzi, aşezându-i undeva la sud de ”Mare Suebicum”, marea Balticã, prin teritoriul din centrul Germaniei de azi. Este şi primul care pomeneşte de ”nodurile suebe”, încã faimoase, ceea ce dovedeşte oarecum credibilitatea autorului. Rãzboinicii suebi îşi înnodau pãrul într-o parte, dupã ce şi-l pieptãnau. Se mai ştie cã aceste noduri capilare le purtau nu doar tinerii, ci şi veteranii.

În 1948 se descoperã în Osterby un corp mumificat într-o mlastinã, mai precis doar capul smuls într-o confruntare, pe care se vedea tocmai acest nod capilar. Se presupune cã strãmoşii acestor suebi locuiau teritoriul de pe malurile Elbei, de unde şi denumirea de ”Elbgermanen”. Acest grup etnic s-a rãspândit spre sud şi sud-vest, pnã în regiunea Main şi Germania de sud. Partea care s-a stabilit în sud-vest şi care a primit numele de alamani, este privitã astãzi drept predecesoarea suebilor din Baden.

Dovezile mai certe se contureazã abia în 406, când în timpul celebrei traversãri a Rinului mai multe triburi germanice trec râul la Mainz şi ptrund în Imperiul Roman. Printre grupuri se numãrã şi suebii, pe lângã deja menţionaţii vandali şi alani. Dar de ce trec Rinul? Izvoarele istorice nu ne oferã nişte motive bine definite. Pe de-o parte se crede cã germanicii s-au folosit de slãbiciunea crescândã a romanilor pentru a prãda teritoriile bogate ale acestora, iar pe de altã parte este vorba şi despre presiunea hunilor, care pustiesc totul în cale.

Dupã o scurtã oprire a germanicilor în Gallia romanã, popoarele migreazã în 409 mai departe şi traverseazã Pirineii, pentru a-şi împãrţi între ele provinciile hispanice. Adicã suebii se aleg cu Galicia, dupã care ocupã şi nordul Portugaliei. Rãzboaiele împotriva celor ce serveau în armata romanã, adicã goţilor de vest, slãbesc rândurile vandalilor, alanilor şi suebilor dupã colonizarea acestora în Spania. În 429 uniunea aceasta de triburi, sub conducerea regelui Geiserich, se decide sa treacã prin Gibraltar pentru a proceda la colonizarea Africii.

Din neamul sueb o bunã parte alege însã sã rãmânã în Spania. Stãpânirea suebã acolo se încheie abia în 585, în urma unor atacuri violente ale goţilor. De altfel perioada dintre intruziunea suebã din 411 şi finele dominaţiei din zonã în 585 poate fi cu greu reconstruita istoric din cauza lipsei de surse. Uneori cercetarea curentã opineazã cã aşa-zişii suebi de la Dunãre ar fi strãmoşii suebilor spanioli.

Cine erau aceştia? Cunoscuţi şi drept quazi, sunt pomeniţi în sursele de secol V, fiindu-le atribuitã zona sud-vestului Slovaciei. O parte dintre ei migreazã spre vest împreunã cu vandalii. Altã parte rãmâne în arcul carpatic, unde se supun hunilor. Suebii care cãlãtoresc spre Africa întemeiazã acolo împreunã cu camarazii lor germanici un regat comun.

Cu ajutorul unei flote puternice controleazã zone importante din vestul Mãrii Mediterane. Faza aceasta este slab documentatã arheologic, pentru cã germanicii se adapteazã rapid la mediul cultural roman. Prin urmare, despre neamul sueb nu se pot spune foarte multe. Teoria lui Karl Moersch despre originea comunã a locuitorilor Galiciei spaniole şi cei din sud-vestul Germaniei pare în acest caz exageratã. Ne putem gândi însã cã au avut o istorie interesantã, presãratã cu numeroase cãlãtorii şi lupte, care a lãsat în urmã tradiţia pâinii negre şi a mustului.

g-geschichte.de