Un om politic uitat: Ion Poenaru-Bordea

Pentru cei mai norocoşi dintre noi, Ion Poenaru-Bordea reprezintǎ, cel mult, strada unde îşi are sediul Loteria Naţională. Tuturor celorlalţi numele nu le spune, probabil, nimic;şi chiar dacă şi-ar pune întrebări privind viaţa şi activitatea acestuia, rarele şi izolatele informaţii existente în literatura de specialitate nu i-ar elucida. Plăcuţa spune doar atât:„om politic”, iar în Bucureşti există deopotrivă şi strada Colonel Poenaru-Bordea. Şi atunci cu-atât mai mult te întrebi:cine a fost această familie care a dat numele a două străzi din Capitală? Am identificat răspunsul în arhiva Muzeului Naţional al Agriculturii, iar acest text reprezintă începutul:desluşim destinul lui Ion Poenaru-Bordea, om politic, judecător, avocat, filantrop şi mare moşier.

În 1842, la o datǎ nespecificată, pe Strada Labirintului nr. 65 din Buzǎu, se nǎştea Ion, fiul lui Gheorghe şi al Siţei Poenaru[1]. După o mărturie târzie care îi aparţine, cea care l-a crescut din mica-i copilarie a fost Ana Ilie Iliescu. Primele documente despre micul Ion Poenaru – ocazional apare ca Jonn Poenaru sau Ionel Poienaru[2]– sunt documentele şcolare. Acestea îl atestǎ şcolar la Sf. Sava în Bucureşti, unde a absolvit atât gimnaziul, cât şi liceul cu media „pre’ bine” (a se citi „prea bine”). Va urma Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti, dupǎ absolvire ocupând pe rând funcţiile de dascǎl, copist la Ministerul de Justiţie, procuror pe lângă tribunalul Ilfov, judecǎtor la secţia de notariat, Preşedinte de Tribunal şi avocat. Averea, care îl va propulsa în viaţa politică, a început sǎ şi-o constituie din 1874, atunci când Ion Poenaru-Bordea cumpǎrǎ moşia Stoeneşti-Arioneşti de la Elena Pǎltineanu[3].

Un proces palpitant, cu avocaţi faimoşi şi numeroase tertipuri

Actul de vânzare-cumpǎrare a moşiei meritǎ o atenţie deosebitǎ având în vedere numele implicate în dosar. Elena Păltineanu, nǎscutǎ Arion, datora 50.000 lei creditorului Sterie Papadat, iar acesta din urmǎ solicitǎ la Tribunal executarea forţatǎ a debitoarei. În proces s-au înfruntat printre cei mai cunoscuţi avocaţi ai vremii:George Vernescu, viitor Ministru de Finanţe, de partea lui Ion Păltineanu (soţul pârâtei – parte din proces) şi Ion N. Lahovari, viitor Ministru al Lucrărilor Publice, tatǎl Marthei Bibescu, de partea creditorului Sterie Papadat. Procurorul desemnat pentru dosar a fost Cyru Economu, fost ministru al Lucrǎrilor Publice şi anti-junimist.

Tertipurile avocăţeşti la care a recurs George Vernescu au fost dintre cele mai inedite:Elena Păltineanu şi Elena C. Păltineanu (numele cu inţiala tatǎlui) deveneau douǎ persoane diferite, Anna Arion, sora Elenei Pǎltineanu, apare şi ea (brusc) drept co-proprietǎreasǎ, iar Ion Pǎltineanu, ca reprezentat al Consiliului de Familie, devine tutorele Annei Arion (divorţatǎ, fostǎ Burchi) şi protector al averii acesteia. Având în vedere cererea înaintatǎ Tribunalului pentru amânarea plǎţii datoriei, scopul actelor avocatului Vernescu era acela de a încetini procesul până ce soţii Pǎltineanu făceau rost de banii datoraţi creditorului Sterie Papadat.

Cererea de amânare a plǎţii este respinsǎ însǎ de cǎtre Ion Poenaru-Bordea, membru al Tribunalului. El a fost, de altfel, şi primul care a strigat 55.000 lei la deschiderea licitaţiei de vânzare a moşiei, pe care va reuşi să o cumpere într-un final cu 105.000 lei.

Veniturile sale, din arendarea moşiilor şi din avocatură

În 1906, Ion Poenaru-Bordea devine unul dintre cei mai bogaţi moşieri din Ialomiţa, cu circa 1.600 ha teren arabil, 200 ha islaz, 50 ha heleşteu şi 70 ha pǎdure. În 1911 devine proprietar şi la Perieţi (lângă moşia Stoeneşti-Arioneşti), Griviţa, Poiana şi Dragoş Vodă. 1915 este apogeul averii sale, pentru cǎ moşteneşte şi averea defunctei soţii. Cu câţiva ani în urmǎ moştenise, de asemenea, parte din averea defunctului sǎu vǎr, Mihai Poenaru-Bordea, fost prefect al judeţului Ialomiţa. Totuşi, după această perioadă, averea sa scade dramatic şi rapid. În testamentul din 1918 sunt menţionate doar moşia Lescioiu cu via, 140-150 de pogoane din trupul moşiei Tătăranii de jos şi cătunul Ion Poenaru-Bordea (parte din fosta moşie Perieţi)[4]. Merită menţionat faptul cǎ pe o parte dintre aceste moşii, mai târziu, în perioada interbelicǎ, Aureliu I. Popescu împreunǎ cu soţia sa, pictoriţa Lelia Urdǎrianu, vor crea ceamare fermăproducătoare de seminţe pentru legume şi flori din estul Europei[5].

Modul de exploatare al moşiilor a fost în principal arendarea, iar aceasta se făcea pe baza unor contracte riguros alcătuite. În contract se stipulau durata arendǎrii, obligaţiile fiecǎrei pǎrţi, taxele cǎtre stat, posibilitatea sub-arendǎrii, paza hotarelor moşiei, inventarul uneltelor ce se gǎseau pe moşie etc. O altǎ sursă de venit o reprezentau turmele de oi. În cele din urmă, acestea vor fi vândute unui anume S. Cavadia[6].

Meseria de avocat îi aduce şi ea o sursǎ considerabilǎ de venit. Printre clienţii lui se numǎrǎ şi fraţii Mexi, nepoţii lui Evanghelie Zappa[7], pe care îi va reprezenta în procesele cu statul român şi grec pentru intrarea în posesie a averii defunctului lor unchi. Trebuie menţionat cǎ la vremea respectivǎ legea româneascǎ nu era foarte permisivǎ cu deţinerea de proprietǎţi în România de către persoane care nu aveau cetǎţenie românǎ. În istoria României, procesul a fost cunoscut ca „Afacerea Zappa” şi a stârnit multă vâlvă în lumea politicǎ[8].

Averea considerabilǎ pe care o strânsese i-a permis lui Ion Poenaru-Bordea să se implice în activitǎţi filantropice. În principal, acestea s-au îndreptat cǎtre instituţiile de învăţǎmânt:avocatul dǎruieşte un loc pentru şcoalǎ în cǎtunul Ion Poenaru-Bordea şi alocă suma de 10.000 de lei timp de trei ani. De bunăvoinţa filantropului se vor bucura şi alte unităţi şcolare.

Activitatea politicǎ:membru al PNL şi apoi al „grupării drapeliste”

La doi ani dupǎ ce cumpǎrǎ moşia Stoeneşti-Arioneşti, Ion Poenaru-Bordea este ales pentru prima datǎ deputat în Colegiul I Ialomiţa, pe listele Partidului Naţional Liberal (PNL). Ne aflăm – să nu uităm – la începuturile modernităţii în România (denumirea oficială de la 1 iulie 1866), iar aceasta trebuie văzută în corelaţie cu doctrina liberală de dupǎ convenţia de la Mazar-Paşa (1875). Începuturile modernitǎţii în ţara noastrǎ au însemnat, aşadar, ex occidente lux. Cu alte cuvinte, idei provenite în principal pe filierǎ franţuzeasǎ şi britanicǎ îşi fac din ce în ce mai mult simţitǎ prezenţa şi aplicabilitatea. Preluarea politicilor occidentale şi crearea unui capitalism românesc au cunoscut însǎ un parcurs greoi. Dupǎ cum bine se ştie, statul de drept era încǎ abuzat, reformele greoaie şi, drept urmare, apar revolte repetate;existǎ, de altfel, o atestare documentarǎ a revoltei de la 1907 la cǎtunul Ion Poenaru-Bordea[9].

Ca deputat în Parlamentul României, Poenaru-Bordea va desfăşura o bogatǎ activitate legislativǎ, întinsă pe aproximativ 40 de ani. Mai mult:se numǎrǎ printre parlamentarii care au dat în judecatǎ fostul guvern conservator (1871-1876) pentru proasta administrare a finanţelor ţǎrii, semneazǎ moţiunea prin care se declarǎ rǎzboi Turciei în 1877, se numǎrǎ printre cel paisprezece semnatari ai declaraţiei votatǎ de Camerǎ la 26 ianuarie 1878 pentru menţinerea integritǎţii teritoriale a ţǎrii, voteazǎ pentru proclamarea regalitǎţii în 1881, este iniţiatorul legii prin care se împiedicǎ închirierea şi înstrǎinarea pǎmânturilor rurale prin acte deghizate etc. În februarie 1895, Ion Poenaru-Bordea împreună cu alţi parlamentari liberali demisioneazǎ din Parlament ca formǎ de protest faţǎ de legea minelor. În aceaşi an însă este ales din nou în Parlament, odatǎ cu victoria liberalǎ la alegeri[10].

Deşi aflat la guvernare şi prezentându-se ca un partid puternic, PNL va cunoaşte o serie de frǎmântǎri interne, inclusiv apariţia unor disidenţe. Astfel, în 1895 se naşte „gruparea drapelistǎ” condusă de P.S. Aurelian. Ion Poenaru-Bordea a fost membru important al acestei grupǎri, iar în 1899 va fi unul dintre negociatorii pentru împǎcarea drapeliştilor cu D.A Sturza[11].

Conflictele cu tinerii liberali şi alegerea ca vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor

La începutul secolului al XX-lea îl gǎsim pe Ion Poenaru-Bordea printre acei liberali bǎtrâni, care se opun din greu tendinţelor reformatoare ale tinerilor liberali. Iar atunci când aceştia din urmă încearcă să schimbe legea colegiilor electorale, prin introducerea unui colegiu unic, deputatul îi cataloghează drept „socialişti” şi „anarhişti”[12].

În 1903 este ales vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, iar „Revista Parlamentarǎ şi Politicǎ” reţinea momentul:„Ion Poenaru Bordea reprezintǎ colegiul I de Ialomiţa, unde e mare proprietar, iar în sesiunea de curând deschisǎ ca o târzie rǎsplatǎ pentru munca activǎ şi inteligentǎ pe care a desfǎşurat-o ca membru al PNL, a fost ales ca vice-preşedinte al Camerei cu unanimitatea voturilor liberale”[13].

Graţie activitaţii în slujba ţării, Ion Poenaru-Bordea este decorat de regele Carol I, în 1882, cu ordinul „Coroana României”, gradul de Ofiţer. În 1906 primeşte titlul de membru de onoare al „Societăţii Clerului Roman”[14].

La 25 septembrie 1918, Ion Poenaru-Bordea se stinge din viaţă în casa sa din Bucureşti (strada Domniţei, nr. 14). Dispărea astfel de pe scena politică şi din viaţa ţării cel mai de seamă membru al familiei Poenaru-Bordea, care a dat României oameni politici, intelectuali, moşieri şi militari (a se vedea, de pildă, colonelul Gheorghe Poenaru Bordea, erou la Fundata, Braşov, în Primul Rǎzboi Mondial). Membri ai familiei Poenaru-Bordea sunt încǎ în viaţǎ.

Note:

[1]Originea familiei:ţǎrani liberi din satul Poiana.

[2]Numele Bordea va apǎrea mai târziu în documente, posibil după cǎsǎtoria cu Sofia (Poenaru-Bordea).

[3]Fondul Stoianovici din arhiva Muzeului Naţional al Agriculturii.

[4]Ursescu, Aureliu, Anuarul judeţului Ialomiţa pe 1906, Cǎlǎraşi, 1906, p. 36.

[5]Muzeul Naţional al Agriculturii, „Ferma Model Perieţi“, accesibil la:http://www.muzeulagriculturii.ro/index.php?page=6.

[6]Membru al unei importante familii regionale de boieri, diplomaţi şi muzicieni.

[7]Fondator, sponsor şi relansator al Jocurilor Olimpice în 1859;contribuitor financiar principal la înfiinţarea

 Academiei Române şi la refacerea Bucureştiului dupǎ „Marele foc” din 1847.

[8]Fondul Stoianovici din arhiva Muzeului Naţional al Agriculturii.

[9]Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români, 1990, ed. Humanitas, Bucureşti, 246 p.

[10]„Revista Parlamentarǎ şi Politicǎ”, Bucureşti, anul II, 15/28, decembrie, 1903, p. 6.

[11]Vlad Radu-Dan, Petre S Aurelian, omul şi epoca, Timişoara, 1994, pp.2 54-255.

[12]Iosa Mircea şi Lungu Traian, Viaţa Politicǎ în România (1899-1910), Bucureşti, 1977, p. 212.

[13]„Revista Parlamentarǎ şi Politicǎ”, p. 6.

[14]Fondul Stoianovici din arhiva Muzeului Naţional al Agriculturii.