Un mit al propagandei sovietice: Kursk 1943 „cea mai mare bătălie de tancuri din istorie“

Crearea de mituri în scopuri propagandistice nu reprezintă o caracteristică specifică regimului comunist din România. În secolul al XX-lea, regimurile totalitare exponenţiale – Germania nazistă şi Uniunea Sovietică – au recurs frecvent la crearea de simboluri mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea; după declanşarea războiului, toate forţele implicate în conflict au apelat la această „armă” cu efecte profunde asupra moralului trupelor.

Recent, mitul „Blitzkriegului” a fost demontat de către cercetătorul german Karl-Heinz Frieser; iar în acest articol discutăm bătălia de la Kursk, considerată încă de majoritatea lucrărilor de specialitate drept „cea mai mare bătălie de tancuri din istorie”. Cercetări noi, realizate în urma introducerii în circuitul ştiinţific a mai multor documente germane şi sovietice, demonstrează că, în realitate, lucrurile au stat cu totul altfel...

După dezastrul de la Stalingrad, victoria strălucită obţinută de mareşalul Manstein prin reocuparea Harkovului stabilizase frontul germano-sovietic. Între lunile martie, când Harkovul a fost recucerit de unităţile din Waffen SS, şi iulie, când s-a declanşat bătălia de la Kursk, combatantele au încercat să se regrupeze în perspectiva unei noi confruntări.

800.000 de noi recruţi germani la începutul lui 1943

Între 22 iunie 1941 şi 1 iulie 1943, pierderile Wehrmacht-ului pe toate fronturile au totalizat 3.950.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi), majoritatea înregistrate pe Frontul de Est. Germanii au calculat că pentru conducerea unei noi ofensive aveau nevoie de aproximativ 800.000 de noi recruţi. Anunţul lui Goebbels, din februarie 1943, privind războiul total trebuie considerat ca o explicaţie pentru recrutarea, în ianuarie acelaşi an, a contingentului 1925, format din 400.000 de tineri în vârstă de 18 ani. În plus, au fost recrutaţi şi bărbaţi cu specializări în industrie, comunicaţii, transporturi şi alte sectoare publice, ceea ce a însemnat încă 200.000 de noi soldaţi. Alţi 200.000 de bărbaţi între 21 şi 42 de ani au fost chemaţi sub arme.

Obsedat de cifre, Hitler a cerut organizarea de noi divizii. Dar cifrele sunt înşelătoare, de vreme ce fiecare divizie de infanterie germană avea, în medie, un deficit de personal de 2.500 de oameni, în timp ce diviziile blindate nu atingeau nici jumătate din tancurile pe care le avuseseră aceleaşi divizii în 1941. În noiembrie 1942, trei unităţi SS de elită, Leibstandarte Adolf Hitler (LAH), Das Reich şi Totenkopf, au fost transformate în divizii blindate (a nu se confunda cu diviziile de tancuri; o divizie blindată reprezenta o armată în miniatură, cu unităţi de infanterie, tancuri, antitanc, ingineri, recunoaştere). Ele vor constitui Corpul II SS, cel implicat direct în bătălia de la Kursk.

Numărul de tancuri germane Tiger a fost, în realitate, extrem de limitat

Germanii îşi puneau mari speranţe în noile tancuri ce aveau să primească botezul focului în vara anului 1943. Cu cele 57 de tone şi tunul enorm de 88 mm, celebrul Tiger era o armă formidabilă, un adevărat rege al câmpului de luptă. În ciuda propagandei sovietice, care continuă să vorbească de zeci sau chiar sute de Tiger-uri la Kursk, numărul lor a fost extrem de limitat; de exemplu, fiecare din cele trei divizii SS a primit câte 15 unităţi. După cum vom vedea, numărul tancurilor reprezintă unul dintre elementele esenţiale ale construirii mitului. Un alt tanc dezvoltat de germani era Panther, un tanc mediu de 43 de tone, înarmat cu un tun de 75 mm, răspunsul la nu mai puţin celebrul T-34 sovietic. Deşi o maşină de luptă excelentă, în bătălia de la Kursk majoritatea tancurilor Panther au suferit defecţiuni tehnice, dovadă a grabei cu care fuseseră declarate operaţionale. În plus, ca şi tancurile Tiger, producţia era limitată.

În acest timp, Armata Roşie se prezenta mult îmbunătăţită faţă de 1942, atât sub aspect numeric, cât şi calitativ, evoluţie care provenea din creşterea aportului în armament şi echipament adus de uzinele nou create sau de cele modernizate din Urali, cât şi de la ajutoarele primite de la Aliaţi. Deşi sufereau de oarecare lipsuri în materie de echipamente complementare, cum ar fi cele de radiocomunicaţii, sovieticii ajunseseră la un înalt nivel de eficienţă, rezistenţă şi înzestrare tehnică. Artileria lor devenise foarte eficientă, mai ales prin lansatoarele de rachete. Principalul handicap al sovieticilor îl reprezenta transportul motorizat; această cerinţă vitală începuse să fie satisfăcută printr-o livrare accelerată a camioanelor de către americani. La fel de importantă pentru mobilitate era cantitatea de mâncare conservată, deficit acoperit tot prin livrările americane. Pe de altă parte, Armata Roşie era obişnuită să funcţioneze la un nivel de aprovizionare mult inferior armatelor din Vest. Primitivismul ei reprezenta în egală măsură un avantaj, dar şi un dezavantaj. Soldaţii sovietici supravieţuiau în condiţii în care militarii armatelor din Vest ar fi murit de foame.

Armata Roşie făcuse un uriaş pas înainte şi din punct de vedere tactic. Dacă anul 1942 însemnase o scădere, pricinuită de pierderile masive de soldaţi cât de cât experimentaţi din 1941, anul 1943 a adus creşterea experienţei de luptă, ca urmare a experienţei acumulate. Această îmbunătăţire s-a manifestat începând de la eşaloanele de comandă. S-a afirmat o nouă generaţie de generali, mulţi nedepăşind vârsta de 40 de ani, aleşi pe criterii profesionale. Vârsta medie a comandanţilor superiori ai armatei sovietice era inferioară cu aproape douăzeci de ani celei a conducătorilor armatei germane.

Planificare germană şi apărare sovietică

Victoriile germane din primăvara anului 1943 creaseră un front neregulat, cu un intrând lat de 180 de km şi adânc de 120, cu oraşul Kursk în centru. Pentru un jucător ca Hitler, tentaţia era prea mare. Deşi principalii artizani ai războiului mecanizat, Guderian şi Manstein, se opuneau unei noi ofensive, considerând raportul de forţe net favorabil sovieticilor, cancelarul german şi-a impus punctul de vedere. Kursk urma să fie o altă manevră clasică de învăluire tip „cleşte”, cu germanii atacând de la nord şi sud spre Kursk. Circa 900.000 de soldaţi şi 2.500 de blindate germane de toate tipurile urmau să decidă soarta războiului pe Frontul de Est.

Sovieticii, pe de altă parte, erau de această dată bine informaţi şi pregătiţi pentru a para lovitura. Acum se ştie cu certitudine că spionajul sovietic, prin celebrul agent „Lucy”, reuşise să obţină informaţii suficiente pentru a nu exista surprize tactice sau strategice din partea germanilor. Trei linii de apărare, numeroase guri de artilerie şi câmpuri de mine antitanc şi antipersonal fuseseră ridicate în „punga” de la Kursk. Între 120.000 şi 300.000 de civili au lucrat la construirea fortificaţiilor. Aproximativ 800.000 de mine de toate tipurile au fost plantate în zona în care se aştepta atacul german. Nu mai puţin de 200.000 de mine au fost amplasate în nord, spre Orel, şi restul spre sud, de unde se intuia că germanii vor ataca cu grosul forţelor blindate (ceea ce s-a şi întâmplat).

Serviciile de informaţii germane au făcut estimări nerealiste, subapreciind grav apărarea sovietică. Patrulele aeriene sovietice care zburau constant au prevenit culegerea de informaţii din aer. Rezerva terestră a Armatei Roşii număra 11 armate de infanterie, 3 armate de tancuri, 3 flotile aeriene şi alte 13 corpuri de tancuri şi mecanizate. În timp ce germanii nu aveau defel rezervă strategică, sovieticii dispuneau în rezervă de trei armate (dintre care două de tancuri), două corpuri mecanizate şi unul de cavalerie.

Germanii au atacat în ziua de 5 iulie, abordând cele două flancuri ale frontului. Forţele de atac ale mareşalului Manstein, în sud, şi cele ale mareşalului Kluge, în nord, erau aproximativ egale, în sud fiind concentrate mai multe blindate. La ofensivă a participat întreaga forţă blindată de care dispuneau nemţii pe front. Ca întotdeauna, Hitler juca pe mize mari. Forţele lui Manstein au pătruns cam 30 km în sud, dar au avut nevoie de câteva zile; nici vorbă deci de o penetrare rapidă. Ritmul lent s-a datorat în primul rând enormelor câmpuri de mine întâlnite în cale. Înaintarea se făcea prin breşe înguste, din cauza unei apărări îndârjite pe flancuri. Atacul lui Kluge din nord s-a soldat cu o străpungere şi mai limitată, căci n-a reuşit să treacă de poziţiile principale de apărare ale ruşilor. La 12 iulie, când în sud, lângă localitatea Prohorovka, avea loc celebra bătălie de tancuri, sovieticii începeau atacul împotriva lui Kluge. Din 17 iulie, şi forţele lui Manstein s-au poziţionat în defensivă, iar la începutul lunii august sovieticii au contraatacat pe întreg frontul, punând capăt bătăliei.

Cu alte cuvinte, ceea ce numim astăzi, generic, cea mai mare bătălie de tancuri din istorie reprezintă confruntarea dintre Corpul II SS Panzer (format din cele trei divizii SS amintite) şi Armata 5 Tancuri gardă sovietică, în zona localităţii Prohorovka, la sud de Kursk. În orice lucrare referitoare la cel de-Al Doilea Război Mondial veţi găsi o descriere asemănătoare a bătăliei: circa 1.500 de tancuri – în jur de 800 germane şi 700 sovietice – s-au confruntat într-o încleştare de proporţii epice, în care doar de partea germană s-au înregistrat 400 de tancuri distruse. 

În toată istoria militară, cu greu veţi găsi o imagine mai distorsionată a realităţii. Cum s-a născut însă acest mit, care pare indestructibil şi acum, după 70 de ani?

La începutul anilor ’60, generalul Rotmistrov, fostul comandant al Armatei 5 Tancuri Gardă, şi-a publicat memoriile, devenite principala sursă de inspiraţie pentru generaţii întregi de istorici. Rotmistrov susţinea că, pe 12 iulie, peste 300 de tancuri germane, inclusiv 70 de Tiger-uri, fuseseră distruse în apropiere de Prohorovka, apreciind că germanii atacaseră cu 800 de blindate de toate tipurile.

Nu doar istoricii sovietici sau din fostul bloc estic au folosit memoriile lui Rotmistrov precum o Biblie, fără o analiză critică, dar, în mod surprinzător, şi istoricii din Vest. Lucrarea lui Paul Carrel, Pământ pârjolit, apărută în Statele Unite tot în anii ’60, bazată în mare parte pe memoriile fostului general sovietic, s-a bucurat de o largă popularitate, contribuind la perpetuarea mitului inclusiv în Occident. Unul dintre cei mai mari istorici militari ai ultimei jumătăţi de secol, John Erickson, a analizat în termeni asemănători bătălia de la Kursk în monumentala sa lucrare dedicată războiului germano-sovietic.

În 1978, documente germane aparţinând Înaltului Comandament, inclusiv jurnalele de operaţii ale diviziilor din Waffen SS – aflate în custodia guvernului american – au fost introduse în circuitul ştiinţific. În mod surprinzător, abia în ultimele decenii aceste surse de primă mână au intrat în atenţia cercetătorilor, iar concluziile au fost de-a dreptul revoluţionare. În 2011, George N. Nipe a publicat lucrarea Sânge, oţel şi legendă. Corpul II SS Panzer şi drumul spre Prohorovka, iulie 1943, un titlu mai mult decât sugestiv, în care analizează cu predilecţie documentele emise de cele trei divizii SS în timpul bătăliei. În Germania, Karl-Heinz Frieser, celebru pentru lucrarea Mitul Blitzkrieg-ului (tradusă şi în limba română), a contribuit şi el, relativ recent, la reevaluarea bătăliei de la Kursk.

În Rusia, cea mai importantă contribu-ţie, cu impact şi în mediile ştiinţifice occidentale, a avut-o Valeri Zamulin, director al departamentului de cercetare din Muzeul Bătăliei de la Prohorovka între 1996 şi 2009 şi autor al lucrării Distrugerea unui mit. Bătălia de tancuri de la Prohorovka, apărută în 2011 şi în limba engleză, în Marea Britanie. Concluziile lui Karl-Heinz Frieser, după ce a studiat documentele din Arhivele Federale, sunt clare: 

„Pentru diviziile blindate germane, ziua de 12 iulie s-a dovedit foarte dificilă, dar plină de succes, de vreme ce au reuşit să respingă un contraatac sovietic purtat cu forţe net superioare. Jurnalele de luptă vorbesc de un succes complet, pentru că, în plus faţă de respingerea sovieticilor, Corpul II SS a reuşit să câştige teren în acea zi, înaintând spre Prohorovka. După ce am comparat documente germane şi ruseşti, în primul rând hărţile operaţionale, mi-a fost limpede că pe acel front de trei kilometri nici vorbă să fi existat o coliziune între două armate de tancuri. În esenţă, pe 12 iulie sa-u confruntat o divizie blindată SS de partea germană şi Corpul 18 Tancuri şi elemente din Corpul 29 Tancuri de partea sovietică, ambele făcând parte din Armata 5 tancuri”.

În realitate, doar aproximativ 500 de blindate erau operaţionale în ziua bătăliei

Aceste concluzii absolut surprinzătoare sunt considerate juste de Vasili Zamulin, dar incomplete, cercetătorul rus precizând la rândul său: „E limpede că nu a existat o încleştare între două armate de tancuri, cifrele de 1.200 până la 1.500 de blindate fiind nerealiste. Oricum, în cursul contraatacului sovietic din ziua de 12 iulie luptele s-au purtat în două sectoare de front, ambele de 6-7 km lărgime, implicând diviziile LAH şi Das Reich de partea germană şi corpurile 18, 28 şi 2 tancuri de partea sovietică”.

Iată o imagine total diferită faţă de memoriile lui Rotmistrov! Cu toate acestea, cum se explică cifrele pierderilor suferite de germani? Distrugerea a sute de tancuri într-o singură zi sprijină teoria conform căreia a avut loc o bătălie de proporţii. George Nipe anexează în lucrarea sa documente germane din ajunul bătăliei, în care se precizează numărul de tancuri operaţionale aflate la fiecare divizie blindată. Să ne amintim că Rostmistrov sugerase aproximativ 70 de tancuri Tiger distruse.

Numărul de tancuri Tiger operaţionale la 12 iulie în cadrul Corpului II SS? Divizia LAH:  12; Das Reich: 12; Totenkopf: 11. Cu alte cuvinte, cele trei divizii cumulate aveau operaţionale jumătate din numărul de Tiger-uri presupuse a fi distruse de sovietici la Prohorovka! De altfel, numărul total de vehicule aparţinând Corpului II SS se ridica, tot conform documentelor, la 356 de tancuri de toate tipurile. Tot Vasili Zamulin consideră total lipsită de realism cifra de 1.200 până la 1.500 de tancuri care ar fi participat la confruntări din partea ambelor tabere.

 Documentele sovietice şi germane vorbesc de aproximativ 500 de blindate de toate tipurile, operaţionale în ziua bătăliei. În mod evident, pierderile înregistrate de jurnalele de luptă ale unităţilor germane sunt la ani lumină de cele sugerate de memorialistul sovietic. Tot George Nipe face o analiză exhaustivă pe baza documentelor emise de cele trei divizii SS. Totalul pierderilor se ridică la 62 de tancuri; în privinţa tancurilor Tiger, pierderile pentru zilele de 11 şi 12 iulie se ridică la 20 – departe de sutele de tancuri ale lui Rotmistrov. Pe de altă parte, este evident că s-au dat lupte grele în anumite sectoare de front; divizia Totenkopfa pierdut, într-o singură zi, pe 11 iulie, 10 din cele 11 tancuri Tiger.

De fapt, pierderile au fost mari de partea sovietică. În 1993, numeroase documente privind bătălia de la Kursk au fost declasificate, inclusiv rapoartele privind pierderile Armatei 5 Tancuri Gardă pentru ziua de 12 iulie: 323 de blindate şi tunuri autopropulsate. Stalin a fost nemulţumit, cerând formarea unei comisii de analiză, condusă de Malenkov, pentru a cerceta eşecul contraatacului şi pierderile masive de echipament de luptă. Greu de crezut că dacă bătălia de la Kursk ar fi fost considerată o victorie, o asemenea comisie ar fi existat. Cu alte cuvinte, trebuie reconsiderată nu doar analiza în sine a confruntării, ci şi modul în care urmările ei au fost evaluate de sovietici la vremea respectivă.

Propaganda sovietică a reuşit să impună propriul punct de vedere asupra luptei

Dificultatea de a evalua pierderile în blindate vine şi din modul în care germanii considerau un tanc ca fiind pierdut. Dacă câmpul de luptă se afla sub control german la sfârşitul zilei, multe dintre tancuri erau reparate pe loc sau duse în puncte amenajate în spatele frontului şi deveneau operaţionale destul de rapid. Un tanc abandonat nu reprezenta neapărat o pierdere. Pe de altă parte, propaganda sovietică a continuat nestingherită timp de 50 de ani să bată toba privind pierderile uriaşe ale germanilor, evaluările istoriografiei din blocul comunist fiind departe de realitate. Celebra Enciclopedie Militară Sovietică, publicată în 1977, se referă la bătălia de la Prohorovka în următorii termeni:

„...în timpul luptei, a fost demonstrată completa superioritate a echipamentului militar sovietic şi a artei militare sovietice asupra armatelor germano-fasciste”.

Reevaluarea bătăliei de la Kursk nu se poate face fără a pune în discuţie şi concluziile anterioare, referitoare la situaţia strategică de la nivelul anului 1943. Istoricii occidentali care au studiat documentele germane emit ipoteza conform căreia nu se poate vorbi de o victorie sovietică, Hitler şi Înaltul Comandament hotărând trecerea în defensivă sub influenţa invaziei din Sicilia a forţelor aliate, operaţiune declanşată la 10 iulie 1943. Istoricii ruşi, de pe altă parte (inclusiv Valeri Zamulin), resping acest punct de vedere, susţinând că retragerea unor forţe germane de pe Frontul de Est s-a produs într-un moment în care Armata Roşie declanşase contraatacul, aflându-se în primă ofensivă.

Există o singură certitudine: o pagină importantă din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial necesită o abordare din care, pe cât posibil, să fie eliminate elementele de propagandă sovietice, care au reuşit să influenţeze opiniile istoricilor din întreaga lume timp de decenii.