Un fiu al ploii: impermeabilul

Primii care au purtat impermeabile au fost soldaţii britanici din Primul Război Mondial care doreau să se ferească în acest fel de umezeala de pe câmpurile de luptă. Practice şi economice, trenciurile nu i-au lăsat indiferenţi nici pe marii creatori de modă, însă actorii au adus această piesă de îmbrăcăminte în ochii publicului şi au făcut-o celebră. Cine şi-l poate imagina altfel decât în trenci pe Humphrey Bogart în „Casablanca”? Sau pe Peter Falk, în rolul detectivului Columbo?

Încă din Antichitate, grecii şi romanii obişnuiau să se ferească de ploaie cu ajutorul mantalelor din lână. În Evul Mediu pelerinele făceau parte din moda de zi cu zi. Cei care au găsit însă o metodă eficientă de a ţine umezeala la distanţă au fost indienii din Amazon. Aceştia obişnuiau să-şi impregneze hainele şi încălţămintea cu o substanţă albă extrasă din arborele de cauciuc. Când, în secolul al XVI-lea, exploratorii europeni au ajuns în America au fost uimiţi de această inovaţie a indigenilor. Şi, bineînţeles, „au împrumutat” metoda.

Descoperirea scoţianului Macintosh şi primul client

Presiunile vieţii moderne şi nevoia de deplasare fără să te uzi chiar şi atunci când toarnă cu găleata i-au făcut pe oameni să experimenteze soluţii de îmbrăcăminte care să le asigure protecţie. Încercări de a inventa haine rezistente la apă au fost făcute încă din secolul al XVIII-lea de chimişti şi de industriaşi precum francezul François Fresneau (în 1748) şi scoţianul Jahn Syme (în 1815).

Folosirea cauciucului la confecţionarea hainelor nu a fost un succes de la bun început. Cauciucul făcea îmbrăcămintea greu de purtat. Dacă vremea era caldă, hainele deveneau moi şi lipicioase, dacă era rece, deveneau grele şi rigide. Problema a fost rezolvată în secolul al XIX-lea de către Charles Macintosh. În 1823, scoţianul Macintosh, fabricant de produse chimice, a descoperit o modalitate mai bună de a impermeabiliza hainele cu ajutorul cauciucului. Pe atunci, industria de rafinare era nouă. Naftalina din gudron era un produs secundar rezultat din distilarea petrolului, folosit în producţia chimică. Acest lichid uleios şi volatil era o hidrocarbură complexă. Macintosh a dizolvat cauciucul în naftalină, lichefiindu-l. Acest lichid era distribuit pe suprafaţa stofei făcând-o impermeabilă.

În acelaşi an 1823, Macintosh a patentat tehnologia impermeabilizării materialelor. Acest proces presupunea suprapunerea a două straturi de material tratat cu o mixtură din naftalină şi cauciuc peste ţesătură. Fabricile au început să producă pe scară industrială haine impermeabile un an mai târziu, adică în 1824. Primul client a fost armata britanică. Descoperirile lui Macintosh au dus la descoperirea altor modalităţi de folosire a cauciucului, inclusiv a anvelopelor de maşină şi bicicletă.

Procesul de vulcanizare a cauciucului a fost dezvoltat de Charles Goodyear, un negustor de mărfuri din Philadelphia, în 1839. Vulcanizarea însemna tratarea cauciucului fierbinte cu sulf, procedură ce conferea elasticitate şi uşurinţă în prelucrare. S-a mai făcut astfel un pas înainte în obţinerea unor obiecte de îmbrăcăminte extrem de necesare.

Moda impermeabilelor, impusă de militarii britanici

Militarii britanici au fost echipaţi în timpul Primului Război Mondial cu impermeabile care îi fereau de umiditatea din tranşee, care nu aveau sisteme de colectare şi evacuare a apei de ploaie. Aceste impermeabile nu se deosebeau prea mult de o foaie de cort trasă peste cap. În vremea celei de-a doua conflagraţii mondiale, designul trenciurilor s-a modificat prin apariţia capselor pe umeri şi a unor inele metalice. Capsele aveau rolul de a fixa epoleţii, iar de inele erau agăţate grenadele pentru a fi la îndemână. Acest tip de îmbrăcăminte a fost botezat de soldaţii din linia întâi „trench coat”, adică haină de tranşee.

Ofiţerii armatei britanice nu au fost singurii care purtau impermeabile pe câmpul de luptă când vremea era nefavorabilă. Alte naţiuni au dezvoltat şi ele stiluri de haine impermeabile – americanii, sovieticii, francezii, germanii, olandezii, polonezii –, fotografiile făcute în anii 1940 trupelor de atac stând mărturie în acest sens. Pe măsură ce războiul se desfăşura, impermeabilele scurte, mai practice şi care ofereau o mobilitate mai mare purtătorului, au devenit foarte populare, mai ales printre comandanţi, trupe paramilitare şi lunetişti.

Humphrey Bogart, cel mai de seamă purtător de trenci

Mulţi dintre veteranii întorşi din război la viaţa civilă au păstrat aceste haine, care au devenit populare atât printre bărbaţi, cât şi printre femei. Un trenci clasic al acestei perioade avea zece nasturi la două rânduri şi revere mari. Culoarea era maronie, kaki, bej sau neagră. Manşetele erau nelipsite, la fel şi mânecile raglan, epoleţii şi cordonul. Impermeabilul îndeplinea rolul pe care îl îndeplineşte azi canadiana, dar nu te ferea de frigul iernii sau de zăpadă. Întregul deceniu care a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial a menţinut trenciurile la modă. Prestigiul armatei s-a extins şi asupra acestor obiecte de îmbrăcăminte, care au început să fie asimilate cu ocupaţiile respectabile.

Iar faptul că o serie de vedete din cetatea filmului au apărut pe ecran îmbrăcate în impermeabile nu a făcut decât să le impună şi mai tare atenţiei publice. Cine l-ar putea uita pe Humphrey Bogart în rolul lui Rick Blaine din celebrul film „Casablanca”, luîndu-şi rămas bun de la iubita sa pe aeroport, sub o ploaie nemiloasă? Dar pe Peter Sellers, în rolul inspectorului Clouseau din seria de filme „Pantera Roz”? Sau pe Audrey Hepburn în ultima scenă din „Micul dejun la Tiffany?” Toţi purtau trenciuri. Merită amintit aici şi simpaticul detectiv american Columbo, interpretat de Peter Falk, în nelipsitul său trenci mototolit, cu ajutorul căruia a cucerit ecranele şi sufletele spectatorilor. Impermeabilele au pătruns până şi în benzile desenate, ai căror eroi, de la Batman la X-Man, nu s-au sfiit să poarte mantii de ploaie peste tricouri.

Francezii şi trenciul transparent

În filmul „Suflete în ceaţă” (Le Quai des brumes, 1938)al lui Marcel Carne, Michele Morgan poartă beretă şi impermeabil din plastic transparent, o idee a lui Coco Chanel. Impactul filmului este cel care a popularizat această ţinută, care a fost reluată şi în alte filme (în „Joan din Paris”, de pildă, cu aceeaşi actriţă). Impermeabilul din plastic transparent a cunoscut o revenire în forţă la sfârşitul anilor 1970. Haină economică şi extrem de practică, a intrat în vizorul unor creatori de modă ca Jean-Charles de Castelbajac sau Chantal Thomas. În 1960, Guy Cotton a inventat o haină cerată pentru marinari, mai uşoară şi mai rezistentă la apă. Aceasta a înlocuit vestele din bumbac, îmbibate cu ulei, care erau mai grele şi mai puţin confortabile. Hainele din ţesături cerate s-au generalizat şi au ajuns pe culmile modei (culmile ei strălucitoare, cum strălucitor era şi materialul suprasaturat cu ceară) prin anii 1970 şi au continuat să fie purtate şi după aceea. Yves Saint Laurent, Mary Quant sau Anne Marie Beretta, poreclită chiar „regina ploii” sunt doar câţiva dintre designerii de modă care au creat modele de haine cerate celebre. Romy Schneider, Michele Mercier, Daniele Darrieux sau Isabelle Huppert au popularizat aceste impermeabile în filmele în care au jucat.