Un caz de dispariție. „Misterul Românului Liniștit”

Mihai Vrabie, un refugiat român stabilit în Franța de ani buni, dispare în noiembrie 1976. Împrejurările dispariției sunt bizare și rămân neelucidate. Urmele duc spre zona obscură a spionajului. Presa franceză a relatat despre caz sub titlul „Misterul Românului Liniștit”. Vrabie lăsa în urmă o soție tânără, franțuzoaică, și doi copii mici, o fetiță de patru ani și un băiețel de un an. Nu a mai reapărut niciodată. De parcă l-ar fi înghițit pământul, cum se spune.

Pe 15 noiembrie 1976, Mihai Vrabie a fost văzut pentru ultima oară la misiunea greco-catolică română de la Paris, unde înnoptase. A plecat de acolo însoțit de o persoană rămasă neidentificată. Câteva săptămâni mai târziu, în parkingul subteran de la Gare de l’Est, este găsită mașina sa. În gara din Stuttgart se găsește o haină uitată într-un tren. În haină, portofelul lui Vrabie, cu bani, acte, fotografii ale familiei și un bilet de tren Paris-Viena. Urmele se opresc aici.

Poliția judiciară franceză și-a dat toată silința, dar ancheta nu a dus la niciun rezultat. Dat fiind că Mihai Vrabie era azilant român (nu avea încă cetățenia franceză), de investigarea cazului s-a ocupat și DST-ul, serviciul francez de contrainformații(Direction de la Surveillance du Territoire). Acesta ajunge la concluzia că Vrabie era, foarte probabil, un „ilegal” al spionajului românesc, dispărut fie pentru că a fost retras de către șefii săi de la București, fie lichidat sub bănuiala de trădare. Potrivit unei alte surse a DST, Vrabie ar fi fost „recuperat” de americani, pentru care lucrase ca agent dublu. Informația nu s-a confirmat. Dacă ar mai fi trăit pe undeva prin Occident, ar fi fost de așteptat ca, măcar după sfârșitul Războiului Rece, în anii ’90, el să se arate din nou, să vrea, cum ar fi fost firesc, să-și revadă familia. Dar Mihai Vrabie a rămas dispărut.

Mihai Vrabie în Corsica

Marie-José, soția lui Vrabie, cunoaște concluzia DST-ului. Nu o respinge categoric, e conștientă de „anomaliile” cazului, cum se exprimă chiar ea. Dar nici nu o poate accepta ca explicație definitivă, finală. Pentru ea este în joc însuși sensul existenței ei. A fi servit, ca soție, drept paravan unui spion nu este un bilanț de viață ușor de acceptat. Și copiii? Sunt ei doar efectul secundar al unei imposturi? Ce fel de identitate își poate defini un om din așa ceva? Pentru ea și pentru copiii ei, Marie-José trebuie, pur și simplu, să creadă că povestea soțului ei român, dispărut fără urmă în toamna lui 1976, ascunde mai mult, sau poate chiar cu totul altceva decât i-au spus autoritățile franceze. Alte amănunte despre „adevăratul” Mihai Vrabie s-ar putea găsi în numeroasele caiete scrise de acesta. Soția le-a păstrat, dar nu știe ce conțin, pentru că sunt pe românește. Ea e convinsă că soțul ei a fost lichidat de Securitate. Întrebarea ar fi de ce?

 Cine a fost Mihai Vrabie

Mihai Vrabie s-a născut la 20 iunie 1932 în localitatea Plopi din Basarabia. Este ceea ce a declarat el când a ajuns în Franța, în aprilie 1955. Un certificat de naștere nu există. Faptul că locul său de naștere se afla la acea vreme pe teritoriul Uniunii Sovietice, adică într-o zonă practic inaccesibilă, e suspect. Exact așa ar fi procedat spionajul românesc la fabricarea unei biografii false, zisă și „legendă”, pentru un „ilegal”, adică un spion implantat într-o țară occidentală sub aparența unui om oarecare, inofensiv:i-ar fi ales un loc al nașterii care să facă o eventuală verificare dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Împreună cu părinții, Mihai Vrabie ar fi părăsit Basarabia în 1943, stabilindu-se în zona Timișoara (nu se cunoaște locul exact). Absolvă Liceul de băieți nr. 1 din Timișoara în 1951. I-a povestit soției că, încă la liceu fiind, în 1949, a făcut prima tentativă de a fugi din România. În Iugoslavia a fost prins, dar nu a fost predat românilor, ci „reinfiltrat” în România cu misiunea de a le procura iugoslavilor cărțile de telefon din „două mari orașe românești”… Tot potrivit relatărilor sale, Vrabie mai face în acea perioadă încă o tentativă de a fugi din România. A treia oară reușește, dar iugoslavii îl țin închis aproape doi ani. Lăsat să plece într-un final (după o grevă a foamei), Vrabie ajunge, prin Italia, în Franța, pe 29 aprilie 1955, și cere azil politic.

Cum și-a dovedit identitatea în Franța, nu este clar. Dacă ar fi fost un „ilegal”, ar fi avut cu el exact ce-i trebuia, fără îndoială (un buletin, de pildă). Nici aventurile sale iugoslave nu pot fi verificate. Versiunea cu cei aproape doi ani petrecuți în detenție în Iugoslavia (1953-55) este contrazisă de un document din care rezultă că se afla încă în România în ianuarie 1954. Acest document, datat 12 ianuarie 1954, este răspunsul oficial la o cerere depusă de Vrabie la fostul său liceu pentru a i se elibera o copie după „Diploma de absolvirea liceului”. S-ar zice că pierduse originalul. Sau documentul în cauză este parte din legendă.

Permisul de şedere în Franţa

Cumva, documentul îi folosește în Franța ca dovadă că este absolvent de liceu. Pe această bază, Mihai Vrabie se înscrie la Sciences Politiques, prestigiosul institut parizian de studii superioare, și iese licențiat. Pentru un proaspăt refugiat politic, opțiunea este neobișnuită. Cum își finanțează studiile, din ce trăiește el ca student, nu e clar. Lucrează? Are o locuință? Până la mijlocul anilor ’60, adresa sa din acte (permis de conducere) este cea a misiunii greco-catolice române (unite) de la Paris (38, rue Ribéra). În primii ani ai exilului, Vrabie este foarte prezent și vocal în rândurile emigrației românești de la Paris. Pare un anticomunist visceral, merge până la a îndemna insistent la folosirea armelor și luarea cu asalt a legației R.P.R. de la Paris, după modelul atacului asupra legației de la Berna, din 1955. Un agent provocator nu s-ar fi comportat altfel. În același timp, Vrabie reclamă tentative comuniste de a-l lichida:ba încearcă unul să-l arunce din tren, ba vrea altul să-i dea ciocolată otrăvită. Tot atunci, Vrabie se lăuda că ar fi colaborat cu DST-ul la lichidarea unei rețele de spioni români… A trecut atât de mult timp de atunci, încât nimic nu mai poate fi verificat. De notat doar că, de la începutul anilor ’60, se dezvoltă și operează la Paris faimoasa „rețea Caraman” a spionajului românesc, pe care nu o deranjează nimeni până în 1969.

 Căsătoria cu o angajată a unui serviciu de contrainformaţii

Prima căsnicie a lui Mihai Vrabie, cu o infirmieră franțuzoaică, nu merge și se încheie prin divorț. Cu ocazia unui concediu în Corsica, Vrabie se atașează, chipurile, de acele locuri. Un document (certificat OFPRA) atestă că, deja în 1969, domiciliul lui Vrabie este în localitatea corsicană Farinole, în apropiere de Bastia. Se apucă de confecționat bijuterii-accesorii (artizanale), deschide și o mică prăvălie în care își vinde creațiile. O cunoaște pe viitoarea sa soție, Marie-José, și se căsătoresc în 1971. Marie-José lucrează la… poliție. Și nu la circulație, sau la vreun comisariat oarecare, ci la Renseignements Généraux (RG). Acesta era un serviciu de contrainformații, ca DST-ul (ambele ținând de Ministerul de Interne și asimilate poliției). Dar, spre deosebire de DST, care îi avea în atenție pe străinii din Franța, RG se ocupa de cetățenii francezi. Faptul că noua soție a lui Vrabie lucrează la un serviciu secret francez constituie o altă ciudățenie a cazului.

 Glévo

Într-o primă fază, viața cuplului Marie-José și Mihai Vrabie pare liniștită și relativ prosperă. Cumpără un teren de 5.000 mp la malul mării, deschid un mic restaurant, „La Brocherie”. Apar copiii, mai întâi fetița, apoi băiatul, în 1975. Pe terenul cumpărat, Mihai Vrabie plantează o grădină exotică de care este foarte mândru. Și se apucă de scris. Ține un jurnal, scrie „Mutația intelectuală”, un eseu de filosofie politică cu orientare anticomunistă. Apar însă și umbre. O oarecare jenă financiară se manifestă ca urmare a unui sezon turistic slab. Restaurantul a trebuit să fie închis. Niște credite la bancă apasă. Fix în acel moment – septembrie 1976 – își face apariția un personaj aparent providențial. Își spunea Jean-Pierre Glévo și voia să ajute. Era un tip de vreo 50 de ani, genul comis voiajor uns cu toate alifiile. Marie-José îl descrie ca blond, cu ochi albaștri și pomeți înalți, „chip slav”. Glévo vorbea cu un accent pe care îl explică „de origine alsaciană”. S-a prezentat ca fotograf, comisionat de o asociație de întreprinzători din zona Parisului să realizeze un album de produse artizanale. Pe cartea lui de vizită, cu adresă, telefon etc., scria „Glévo-Garnier”, acesta din urmă fiind, explica el, asociatul lui.

Glévo stă la un hotel din Bastia și îl vizitează zilnic pe Mihai Vrabie. Îi admiră grădina exotică și bijuteriile-accesorii, face multe fotografii. Îi intră sub piele. Pentru promovarea accesoriilor, Glévo îi sugerează lui Vrabie să facă un tur de prezentare prin Franța. Spune că îl va sprijini, ba îi promite chiar să găsească o editură care să-i publice „Mutația intelectuală”. Apoi, Glévo părăsește Corsica, rămânând ca cei doi să se revadă la Paris.

 Dispariţia

Pe 21 octombrie, Mihai Vrabie pleacă și el cu feribotul din Bastia și își începe turul de afaceri prin Franța. Dintr-un motiv sau altul, nu ia imediat legătura cu Glévo. Acesta îl caută la telefon acasă, în Corsica. Marie-José îi spune că Mihai a ajuns la un unchi al ei din zona Haute-Marne, și îi dă numărul de telefon de acolo. Vrabie și Glévo vorbesc și își dau întâlnire pe 15 noiembrie la Paris.

În ziua de 14 noiembrie, de la misiunea unită de la Paris, unde pare să fie de-al casei, Mihai Vrabie îi telefonează soției și îi cere insistent să contacteze DST-ul pentru a i se acorda protecție. Marie-José se conformează. Cei de la DST o asigură că vor trimite pe cineva la misiune în dimineața următoare. Marie-José îi confirmă soțului ei că a vorbit cu DST-ul, dar... dacă DST-ul a fost pe fază în dimineața lui 15 noiembrie la misiunea unită de la Paris, nu se știe. Clar e doar că Glévo a fost.

Deși se simțea oarecum în pericol, Mihai Vrabie acceptă să părăsească misiunea în compania lui Glévo. Martorul momentului este părintele Cosma, care nu sesizează nimic deosebit sau suspect. El va relata doar că Vrabie l-a rugat să-i împrumute o haină. În Corsica era cald, plecase la drum fără haine potrivite pentru Paris în luna noiembrie. Și părintele Cosma îi dă o haină ce rămăsese pe-acolo de la un alt refugiat român, un pictor, mort într-un accident – acea haină care va fi găsită câteva zile mai târziu în trenul din gara Stuttgart.

Pe 16 noiembrie, constatând că soțul ei nu revenise la misiunea de la Paris, și alarmată de apelul lui din 14 noiembrie, Marie-José alertează poliția. Anchetarea dispariției lui Mihai Vrabie va dura doi ani și se va încheia fără rezultat. Mai precis, fără un rezultat cunoscut, pentru că niciun detaliu al investigației nu a fost făcut public.

 Din anchetă

Șapte inspectori de la poliția judiciară și DST se pun în mișcare și răscolesc locuința din Farinole în căutare de indicii. Ridică multe înscrisuri, printre care jurnalul ținut de Vrabie (acele numeroase caiete) și scrisori. Din păcate, nu s-a întocmit un proces verbal al documentelor ridicate, motiv pentru care Marie-José nu știe dacă poliția i-a dat totul înapoi sau a reținut ceva.

Automobilul lui Vrabie, un Renault 12 break, este descoperit, deci, în parkingul de la Gare de l’Est. Nu se găsesc indicii privind soarta lui Vrabie, dar se constată că cineva verificase conținutul mașinii înainte să o descopere poliția:un geam din spate, de la portbagaj, fusese desprins „cu îndemânare”. Adică nu ar fi trebuit să se observe că o persoană, care știa unde își parcase Vrabie mașina, a avut grijă să verifice dacă acesta lăsase ceva în mașină, sau să șteargă niște urme. Un indiciu în plus că dispariția lui Vrabie a fost rezultatul unei operațiuni complexe și atent gestionate.

Haina găsită la Stuttgart a fost considerată o pistă falsă. Stuttgart ar fi fost ales ca loc în care haina să fie găsită pentru că la Stuttgart locuia un văr al lui Vrabie, și s-ar fi putut crede că Vrabie ar fi intenționat să-și viziteze vărul. Dar acesta nu-l mai văzuse de multă vreme.

Personajul numit Jean-Pierre Glévo nu a existat. Toate datele de pe cartea lui de vizită erau false. Când a venit la Vrabie în Corsica, Glévo a spus că stătea la un hotel din Bastia. Dar la nici un hotel din Bastia nu s-a găsit nicio urmă de Glévo. Marie-José crede că acesta a venit inițial în Corsica pentru a verifica existența și identitatea lui Mihai Vrabie. Dacă DST-ul a descoperit până la urmă cine era Glévo, a păstrat informația pentru sine. Vrabie nu se temea efectiv de Glévo, altfel nu ar fi plecat împreună cu acesta de la misiune. El a dorit totuși ca întâlnirea lui cu Glévo din 15 noiembrie să fie monitorizată, poate chiar să fie filat acolo unde se va fi dus cu acesta. Glévo (ce nume, seamănă cu killerul Malvo din serialul „Fargo”) putea să fi fost orice:agent sovietic, agent est-german („alsacian”) lucrând, desigur, pentru KGB, sau poate chiar agent american. A fost, cu siguranță, un profesionist. Rămâne întrebarea ce interes prezenta Vrabie pentru acest profesionist, pentru serviciul secret de care aparținea acesta.

 Mihai Vrabie – doar numele de legendă al unui „ilegal”?

După câțiva ani de la dispariția lui Mihai Vrabie, Marie-José a fost readmisă în serviciul secret la care lucrase, Renseignements Généraux. Pentru că astfel, crede ea, polițiștii puteau să o aibă sub control, să o supravegheze mai bine, bănuind că soțul ei dispărut ar putea încerca să o contacteze la un moment dat. Asta spera, de fapt, și ea. Dar nu s-a întâmplat.

De ce îl descrie Marie-José pe Vrabie ca „disident”? Pentru că era foarte vehement în diatribele sale anticomuniste, sau în scrisorile pe care le trimitea părinților săi din România? Asta putea să fie la fel de bine parte din acoperirea sa. Public, Mihai Vrabie nu s-a manifestat ca opozant al regimului Ceaușescu, nu cunoaștem să fi scris în presa exilului sau să fi contactat vreo grupare cunoscută din emigrația românească.

Presa franceză despre "Cazul românului liniştit"

A fost „Mihai Vrabie” doar numele de legendă al unui „ilegal”? Dacă da, trebuie considerate câteva aspecte. Având în vedere anul în care sosește în Franța, 1955, el a fost probabil unul dintre primii „ilegali” produși de spionajul românesc, poate chiar primul. Apoi, Securitatea a fost sub control sovietic total până în 1964, iar spionajul românesc nu era altceva decât o sucursală a spionajului sovietic. În acea perioadă, Mihai Vrabie era deci spion sovietic cel puțin în măsura în care era spion român. Ulterior, relațiile dintre Securitate și KGB s-au schimbat mult, spionajul românesc ieșind de sub tutela sovietică. Întrebarea este dacă și Vrabie a reușit să se distanțeze de relația cu KGB-ul după 1965. Aici ar putea să existe o problemă:dintr-o rețea de spionaj nu ieși așa simplu, când vrei tu:pentru că știi niște lucruri, pentru că ai cunoscut anumiți oameni, pentru că ți-ai asumat niște consecințe ineluctabile… E posibil ca retragerea lui Vrabie pe insula corsicană, la sfârșitul anilor ’60, să fi fost o tentativă de a se detașa, și nu doar geografic, de activitatea lui de până atunci. A obținut un oarecare răgaz.

În 1976, deși se afla în Franța de 21 de ani, fiind și căsătorit cu o franțuzoaică, Vrabie nu era încă naturalizat francez, situație deloc normală. Doar DST-ul putea constitui o piedică în această procedură, asta însemnând, fără îndoială, că Vrabie era super-suspect în ochii contraspionajului francez. Și nu pot să nu mă întreb ce-or fi crezut cei de la DST despre faptul că suspectul lor a luat de nevastă taman o funcționară (cu statut de polițist) a serviciului secret paralel RG? A fost, probabil, o „constelație” unică…

 Întrebările soţiei – şi o aşteptare de 40 de ani

În biografia cunoscută a lui Mihai Vrabie există mai multe semne de întrebare. De pildă, în chestiunea serviciului militar. Dacă a plecat din țară la 21 de ani, cât ar fi avut în 1953, el trebuie să fi fost recrutat până la acea vârstă. Dar nu există nicio mențiune că ar fi făcut armata în România. Și niciun fel de alte date despre ce ar fi făcut el de la terminarea liceului până la plecarea din România. Sunt totuși trei ani în care trebuie să se fi ocupat cu ceva. Dacă Vrabie a fost un „ilegal”, acești trei ani ar fi fost exact perioada minim necesară pregătirii sale pentru misiunea din exterior.

Ancheta privind dispariția lui Mihai Vrabie a rezultat în cel puțin două dosare – al poliției judiciare și al DST. Nu le-a putut consulta nimeni, nici măcar soția lui Vrabie. Dar un fost ofițer DST, foarte bun cunoscător al materiei, mi-a spus tranșant:„De altfel sunt convins că «Vrabie» era un nume fals. Dar, presupunând că s-ar găsi dovezi clare în acest sens, cum am putea să i-o spunem soției lui? Că a fost căsătorită cu cineva care nu a existat? Că soțul despre care crede că era un opozant al regimului comunist era de fapt un agent ilegal?”

Ei bine, chiar asta i s-a spus. Dar Marie-José nu crede. Nu poate să creadă:„Am încercat pe toate căile să aflu… nimeni nu știe… Poliția știe cu siguranță multe… dar, de parcă ar fi vorba de un secret de stat, mi-au pus în față concluzia de închidere a dosarului… Tot ce mi-au spus a fost că «el avea alt nume»… Asta e teribil… și că ar fi fost spion… Eu vă garantez că numele lui adevărat era Mihai Vrabie, i-am cunoscut părinții când au venit în concediu în Corsica, la noi, și i-am cunoscut și pe cei doi veri ai săi, cel din America, era profesor, și pe cel de la Stuttgart”.

Părinții pe care i-a cunoscut Marie-José nu sunt o dovadă, zice DST-ul:„În ceea ce privește familia lui Vrabie, nu ar fi fost nicio problemă pentru Securitate să producă părinți legendați”. Sigur, „părinții” puteau fi oricine, și cum Marie-José nu știa românește, ea nu putea nici comunica cu ei, nici urmări ce își spun „părinții” și soțul ei. Iar verii primari – dacă legenda lui Vrabie a fost grefată, cum ar fi fost normal, pe o familie basarabeană care chiar a existat cândva – probabil că l-au văzut pe „vărul Mihai” atunci, în Occident, pentru prima oară, fără să știe cine era el în realitate.

S-ar zice că, la un moment dat, Mihai Vrabie chiar a vrut să-și avertizeze soția despre ceea ce ar putea să se întâmple. Marie-José își amintește:„Mi-au rămas în minte anumite expresii folosite de el în ultimul an când am mai fost împreună:«Voi, tu și copiii, sunteți pentru mine călcâiul lui Achile… Dacă nu mă supun, voi veți fi eliminați… Dar să nu-ți faci griji, mai bine mor… Ai încredere, dacă mi s-ar întâmpla ceva, aș face tot ce-mi stă în putere pentru a vă regăsi într-o bună zi…»”. Ce o fi crezut Marie-José atunci, auzind așa ceva? Ce o fi înțeles ea mai tîrziu? Ce poate să accepte ca adevăr? Cum faci față bilanțului devastator al unei vieți furate? Cine a fost tatăl copiilor tăi? Ce sens a avut viața ta?

Aceasta este o poveste adevărată din seria „Viața bate Filmul”. Îl bate rău de tot. Cazul Vrabie nu este singular. Grav și trist este că aceia cu adevărat „bătuți” în asemenea cazuri sunt cei fără vină, oameni care nu au vrut decât să ducă o existență normală, să aibă o familie, copii, o viață… E, într-adevăr, „teribil”, cum spunea Marie-José. Adevărul adevărat nu-l va afla probabil niciodată. „Regăsirea într-o bună zi” se lasă așteptată, iată, de 40 de ani. Dar speranța nu moare niciodată, nu-i așa?