Umilința ignorată de manuale: după victoria asupra Spaniei în 1588, Anglia a suferit un dezastru naval

Succesul naval al Angliei din 1588 împotriva Armadei Spaniole a devenit unul dintre cele mai celebrate episoade din istoria britanică și e prezent în orice manual de istorie din Europa, cel puțin. Însă imaginea unei puteri maritime invincibile a fost construită mai ales în secolele XVIII–XIX, când Imperiul Britanic domina oceanele lumii. În această perspectivă triumfalistă, un episod incomod a fost adesea trecut sub tăcere: la doar un an după marea victorie, mai degrabă șansă oferită de natură, englezii au lansat propria „Armadă Engleză”, o expediție care s-a transformat rapid într-un dezastru și a adus Anglia foarte aproape de o catastrofă militară. Despre acest episod incomod se vorbește rar, pentru că scoate în evidență faptul că britanicii erau mult în urma spaniolilor în privința navigației și a războailor maritime la final de secol XVI, iar eroul național sir Drake, piratul și dragonul reginei Elisabeta I, apare ca un oportunist corsar și nimic mai mult.

„Dumnezeu a suflat și ei au fost împrăștiați.”

Înfrângerea Armadei spaniole a devenit una dintre cele mai importante pagini din istoria națională a Angliei. În anul 1588, țara a fost la un pas de a fi cucerită de o uriașă flotă trimisă de regele Filip al II lea al Spaniei. Deși salvarea Angliei s-a datorat în mare măsură furtunilor și vremii nefavorabile, distrugerea armadei spaniole a fost rapid transformată într-un moment legendar, moment exploatat până azi.

Aprinderea focurilor de avertizare de pe coastă, navele incendiare folosite în bătălia de la Gravelines, manevrele rapide ale vaselor engleze împotriva galioanelor spaniole masive și celebra partidă de bowling a lui Francis Drake la Plymouth au alimentat un nou val de încredere națională.

Cea care a beneficiat cel mai mult de acest triumf a fost regina Elizabeth I (Elisabeta I).

În timpul crizei, suverana a rostit unul dintre cele mai faimoase discursuri din istoria Angliei, adresându-se soldaților săi la Tilbury:

„Știu că am trupul unei femei slabe și fragile, dar am inima și stomacul unui rege – și încă al unui rege al Angliei.”

Aceste cuvinte sfidătoare au transformat-o pe regină în figura eroică „Gloriana”, conducătoarea care s-a opus celei mai puternice țări din Europa și a învins.

Totuși, ceea ce a fost aproape complet uitat este faptul că un an mai târziu, englezii au lansat propria armadă, iar rezultatul a fost o înfrângere devastatoare.  Aceasta este povestea mai puțin cunoscută a „Armadei Engleze” din 1589.

Planul Angliei de a lovi Spania

După distrugerea armadei spaniole, regina și consilierii săi au văzut o oportunitate rară: distrugerea resturilor flotei lui Filip al II-lea înainte ca aceasta să fie reconstruită.

Pentru a face acest lucru, englezii au decis să provoace haos în Portugal, teritoriu aflat sub control spaniol. În 1580, Spania invadase Portugalia și îl alungase pe regele Antonio Prior of Crato, care s-a refugiat în Anglia.

În Anglia exista deja o comunitate portugheză în exil, iar după înfrângerea armadei spaniole, António și susținătorii săi sperau să-și recupereze tronul.

Planul expediției engleze avea trei obiective principale:

1. distrugerea flotei spaniole aflate în refacere la Santander și San Sebastian
2. interceptarea flotei spaniole care aducea argint din Americi
3. ocuparea insulelor Azore, importante strategic

Un alt obiectiv – mult mai ambițios – era restaurarea lui António pe tronul Portugaliei, prin declanșarea unei revolte populare.

Probleme încă dinainte de plecare

Planul era la fel de ambițios ca armada spaniolă din anul precedent și necesita coordonare perfectă. Comanda expediției a fost încredințată generalului John Norreys, responsabil de trupele terestre, și celebrului navigator Francis Drake.

În primăvara anului 1589, flota engleză s-a adunat în portul Plymouth, iar un număr mare de voluntari neinstruiți s-au strâns pentru a participa la expediție. În același timp, proviziile necesare campaniei erau depozitate în magazii din oraș. Totuși, expediția a rămas blocată în port timp de mai multe săptămâni, deoarece aștepta sosirea soldaților profesioniști englezi, olandezi și germani din Țările de Jos, iar vânturile nu erau favorabile unei traversări rapide.

În perioada de așteptare, voluntarii nerăbdători au spart depozitele și au început să fure alimente și băutură. Până când trupele profesioniste au ajuns în cele din urmă, flota era gata de plecare, însă proviziile erau deja diminuate.

Expediția era alcătuită din șase galioane regale, 60 de nave comerciale engleze înarmate, 60 de nave olandeze de tip flyboat și 20 de pinace. La bord se aflau aproximativ 4.000 de marinari, 1.500 de ofițeri și aventurieri nobili, alături de mii de soldați. În total, expediția ar fi putut număra peste 23.000 de oameni, iar încurajați de succesul recent împotriva Spaniei, aceștia au pornit direct spre Lisabona.

Însă jafurile din depozitele de la Plymouth au avut consecințe serioase: navele au rămas fără hrană înainte de a ajunge în Portugalia. În aceste condiții, comandanții au decis să atace orașul A Coruña, pe coasta de nord a Spaniei, pentru a captura provizii, chiar dacă acest lucru însemna ocolirea portului Santander, unde numeroase nave spaniole erau în curs de refacere.

Atacul asupra orașului A Coruña

Din cauza lipsei de hrană, flota nu a reușit să ajungă direct în Portugalia. Comandanții au decis să atace orașul A Coruña pentru a obține provizii. Oamenii lui Francis Drake au jefuit orașul A Coruña, au ucis sau au capturat soldați spanioli și au reușit să pună mâna pe provizii. Însă au descoperit și numeroase butoaie cu vin, iar mulți dintre ei au căzut rapid într-o beție generală, devenind incapabili să organizeze în mod eficient asediul orașului.

În timpul luptelor s-a remarcat și eroina locală Maria Pita, care a ucis un soldat englez ce purta un steag după ce soțul ei fusese ucis de o săgeată de arbaletă.

Dezastrul din Portugalia

Au trecut săptămâni întregi în care sute de soldați englezi au murit fără ca expediția să obțină câștiguri semnificative. Între timp, spaniolii au aflat despre planurile invaziei, au întărit apărarea Portugaliei și i-au executat pe toți susținătorii lui António.

În cele din urmă, expediția a continuat să navigheze de-a lungul coastei Portugaliei, unde li s-a alăturat favoritului impulsiv al reginei Elisabeta, Robert Devereux, conte de Essex. E adevărat că regina îl ținea aproape pentru alte calități ale contelui, nu neapărat cele războinice. 

Regina îi interzisese lui Essex să participe la expediție, însă acesta plecase pe ascuns, dornic să obțină glorie militară. El avea să conducă următoarea greșeală a englezilor atunci când flota a ajuns la Peniche. Într-un gest de bravură ostentativă, Essex a sărit din navă direct în apa adâncă, determinându-i pe mulți dintre oamenii săi să facă același lucru, însă unii dintre ei s-au înecat în încercare.

Odată ajunși pe uscat, localnicii portughezi l-au primit inițial cu entuziasm pe António, dar în scurt timp s-au săturat să fie nevoiți să asigure hrană și adăpost pentru armata și flota engleză. În acest moment, Drake și John Norreys au luat o decizie care s-a dovedit fatală: au hotărât să-și împartă forțele. Drake urma să conducă flota mai departe de-a lungul coastei până la Cascais, iar apoi să urce pe fluviul Tagus spre Lisabona, în timp ce Norreys (foto jos) trebuia să conducă armata pe uscat.

Marșul către Lisabona avea aproximativ 40 de mile (circa 65 km) și trebuia făcut printr-un teritoriu ostil, fără provizii. Expediția s-a transformat rapid într-un dezastru. Un număr uriaș de soldați a murit din cauza foametei, a epuizării provocate de căldură și a setei. Îngrijorat că nu va obține gloria militară la care visa, Essex i-a scris reginei Elisabeta:

„Am o speranță sigură că voi face ceva care să mă facă vrednic de numele de slujitor al Majestății Voastre.”

Când armata engleză, mult redusă numeric, a ajuns în cele din urmă la Lisabona, soldații au descoperit că Drake revenise la obiceiurile sale de pirat și se ocupa de jefuirea navelor cu comori de pe coastă. Niciun susținător al lui António nu a ieșit să-i sprijine pe englezi, iar lui Essex nu i-a mai rămas decât să lanseze o provocare simbolică garnizoanei spaniole.

Un cronicar contemporan descria scena astfel:

„…nobilul Essex și-a înfipt sulița și a izbit-o de porțile orașului, strigând dacă vreun spaniol de acolo ar îndrăzni să iasă în apărarea stăpânei sale și să încrucișeze armele cu el. Dar acei cavaleri au socotit că este mai sigur să-și curteze doamnele cu vorbe de dragoste decât să-și scrie iubirile pe piept cu vârful suliței sale englezești.”

Se spune că Essex ar fi fost întâmpinat și cu râsete din spatele zidurilor orașului. Dezamăgită și epuizată, armata engleză a mai făcut un ultim marș de aproape 20 de mile pentru a se reuni cu Drake și flota. Expediția a fost imediat abandonată, iar forțele rămase s-au întors cu greu la Plymouth în iunie 1589.

Eșecul Armadei Engleze a contrastat puternic cu victoria legendară obținută împotriva spaniolilor cu doar un an înainte.

Continuarea articolului pe turismistoric.ro Află suma pierduta de coroana britanica dupa aceasta aventura militara