Umbrele verzi ale trecutului: Cine au fost legionarii, Garda de Fier, Zelea Codreanu şi Ion Antonescu

Pe fundalul dezbaterilor de anul trecut, dar și din ultima vreme, despre discursurile radicale, reabilitarea simbolică a legionarismului şi re‑examinarea figurilor autoritare din istoria României — discuţii amplificate de cazul candidatului care a folosit frazeologie legionară, şi de ascensiunea partidelor ultranaţionaliste (precum AUR şi POT) — tema fascismului românesc revine, neliniştitor, în spaţiul public. Cazul respectiv redeschide o întrebare veche de aproape un secol: cine au fost, de fapt, legionarii, ce a însemnat Garda de Fier şi ce rol au avut Codreanu şi Antonescu în traiectoria României?

În vara anului 1927, Corneliu Zelea Codreanu a fondat la Iaşi Mișcarea Legionară (Legiunea Arhanghelului Mihail), alături de Ion I. Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneţă. Organizaţia îmbina religia ortodoxă cu un naţionalism mistic, violent anticomunist, antisemit și antimasonic.

 Zelea Codreanu

Nu era un simplu partid politic, ci un cult al purificării naţionale, care îşi propunea să refacă România prin sacrificiu, martiriu şi luptă spirituală. Personalitatea lui Codreanu a devenit în anii ’30 un fenomen social. Statura impunătoare, chipul aproape “de cinema”, buclele date pe spate şi privirea pătrunzătoare îl transformau într‑un lider cu aura de mit. Adeptii săi îl venerau ca pe „Căpitanul”, iar sloganuri precum „Să facem o ţară ca soarele sfânt de pe cer” au hrănit un mit colectiv al liderului providenţial.

În realitate, Garda de Fier a devenit o organizaţie paramilitară care practica asasinate, violenţă şi intimidare, sub masca „dreptăţii divine”. Succesul Gărzii nu a fost pe placul regelui Carol al II‑lea, care vedea în Codreanu un rival politic periculos. În 1938, Codreanu a fost arestat, judecat sumar şi executat din ordin regal. Ironia istoriei: acest act avea să‑l ridice la rangul de martir al legionarismului şi să transforme mișcarea într‑o legendă. După moartea lui Codreanu, conducerea Mişcării Legionare a fost preluată de Horia Sima (1906‑1993), un personaj controversat care, deşi nu avea autoritatea morală a predecesorului, s‑a impus prin fanatism.

Sub Sima, Garda de Fier s‑a transformat într‑un haos sângeros: asasinate în serie, alianţe precare (inclusiv cu generalul Ion Antonescu) şi, în final, rebelarea legionară din ianuarie 1941. Nepotul lui Codreanu, Nicador, l‑a acuzat ulterior pe Sima de diletantism şi de distrugerea internă a mişcării. Generalul Ion Antonescu a preluat puterea după abdicarea regelui Carol al II‑lea în septembrie 1940, instaurând Statul Naţional‑Legionar în alianţă cu Sima.

Iniţial, legionarii îl consideraseră pe Antonescu un aliat logic, un lider militar care ar fi permis mişcării să‑şi impună puterea. Dar tensiunile nu au întârziat să apară: Antonescu voia ordine militară, Sima dorea „răzbunare sfântă”. Rebeliunea legionară, soldată cu numeroase violențe, asasinate şi pogromuri antisemite la București (ianuarie 1941), a condus la ruperea alianţei. Hitler, observând instabilitatea, a sprijinit ulterior regimul Antonescu în defavoarea legionarilor.

Figura lui Ion Antonescu rămâne una dintre cele mai controversate din istoria României. Conducător al statului între 1940–1944, el a ales alianţa cu Germania nazistă, a trimis trupe pe frontul de Est şi a fost implicat direct în deportarea şi exterminarea evreilor din Basarabia şi Transnistria. După 23 august 1944, regele Mihai l-a arestat, iar în mai 1946 Tribunalul Poporului l‑a condamnat la moarte. În iunie, Antonescu a fost executat prin împuşcare la Jilava.

După 1989, discursul naţionalist a renăscut. În lipsa unei educaţii istorice solide, figuri precum Codreanu sau Antonescu au fost reambalate drept „patrioți neînțeleși”. Un studiu recent evidenţiază similitudinile dintre discursurile legionare‑antonesciene şi cele suveraniste contemporane: apel la un trecut glorios, identificarea elitelor „corupte”, anti‑globalismul şi respingerea valorilor occidentale. Diferenţa majoră este că astăzi acest tip de discurs nu mai are o componentă paramilitară, dar rămâne periculos prin potenţialul său mobilizator.

În fiecare deceniu, România pare să‑şi redeschidă rănile trecutului, oscilând între condamnare și nostalgie. A confunda martiriul cu fanatismul sau onoarea cu autoritarismul înseamnă a rescrie istoria după placul momentului. Istoria nu trebuie „reabilitată”, ci înțeleasă. Legionarii, Garda de Fier și Antonescu aparțin unei epoci care a confundat credința cu ura și patriotismul cu violenţa.

Bibliografie

·         Brădescu, Faust; Vlad, Radu‑Dan – Viziunea integrală a Revoluţiei legionare, 1997.

·         Brădescu, Faust – Mișcarea Legionară în studii și articole, Vol. I, 1997.

·         Crăcea, Nicu – Dezvăluiri legionare, Vol. II, 1995.

·         Gligor, Mihaela – Mircea Eliade. Anii tulburi: 1932‑1938, 2012.

·         Ornea, Zigu – Anii treizeci: extrema dreapta românească, 2015.

·         Vulcăneascu, Rodica Smaranda – Istoria ca o pradă, 2018.

·         TurismIstoric.ro – „Similitudini între discursurile legionare‑antonesciene şi cele suveraniste de azi”, 2025.