Ultimii ani ai lui Churchill

Şocul de a fi respins de către naţiune l-a lovit puternic pe Winston Churchill. Deşi a acceptat rolul de lider al opoziţiei parlamentare, nu s-a simţit niciodată în largul lui în această funcţie. Problemele de ordin economic şi politic care dominau politica internă nu se aflau printre interesele sale principale. Şi nici viziunea sa imperialistă nu îi permitea să aprobe ceea ce el numea o politică laburistă „aflată pe fugă”, exemplificată prin acordarea independenţei Indiei şi Birmaniei (cu toate că nu s-a opus legislaţiei necesare). Dar în politica externă, o viziune mai largă a identităţii persista printre liderii din Parlament şi aceasta a fost zona căreia Churchill i s-a dedicat în cea mai mare parte.

Pe 5 martie 1946, la Fulton, Missouri, a formulat, în prezenţa preşedintelui Truman, cele două obiective principale ale viziunii sale postbelice asupra lumii:nevoia ca Marea Britanie şi Statele Unite să-şi unească forţele pentru a veghea la pacea ameninţată de pericolul comunismului sovietic, care coborâse o „cortină de fier” de-a lungul Europei;şi cu aceeaşi fervoare a pledat şi pentru uniune pe plan european. La Zürich, pe 9 septembrie 1946, a îndemnat la formarea unui „consiliu al Europei” şi a participat şi el la prima întrunire a acestuia de la Strasbourg, în 1949. Între timp, a început să lucreze la marea sa istorie,  Al Doilea Război Mondial, în sase volume (The Second World War, 1948-1953).

Alegerile generale din februarie 1950 i-au dat lui Churchill ocazia de a încerca să obţină din nou un mandat personal. S-a abţinut de la extravaganţele din 1945 şi a făcut campanie alături de partidul lui, nu în afara acestuia. Atacurile politice i-au zguduit pe laburişti, dar au rămas în continuare la guvernare. Lui Churchill i-a mai trebuit, după cum a şi spus, „un singur efort” pentru a-i învinge la următoarele alegeri din octombrie 1951.

Churchill a intrat din nou în forţă în campanie. A grăbit guvernul în special pentru rezolvarea crizei provocate de naţionalizarea companiilor petroliere britanice, dar a trebuit, în schimb, să reziste acuzaţiilor de instigare la război. Conservatorii au avut o majoritate la limită de 26, iar Churchill a devenit prim-ministru pentru a doua oară. A format un guvern în care predominau conservatorii cu înclinaţii mai liberale, cu toate că Partidul Liberal refuzase propunerea lui Churchill de a participa la guvernare.

Una dintre figurile importante ale guvernului a fost progresistul R.A. Butler, cancelarul Trezoreriei. Secretar de stat pentru relaţii externe a devenit Anthony Eden. Erau, de asemenea, şi mulţi adepţi ai lui Churchill, printre care lordul Cherell, care, în calitate de şef al Trezoreriei, a fost consultantul principal pe probleme speciale de cercetare şi dezvoltare atomică.

Strădaniile şi luptele interne din administraţie au fost grijile cele mai mici ale lui Chruchill. Încetarea raţionalizării mâncării, deblocarea mărfurilor, reconstruirea de case, balansarea atentă a plăţilor – toate acestea au fost politici necontroversate;doar returnarea oţelului naţionalizat şi a reţelei de transporturi terestre proprietarilor privaţi a stârnit ostilităţi. Criticii s-au plâns uneori de lipsa de expertiză prim-ministerială în aceste domenii şi de o oarecare slăbire a controlului asupra guvernului.

Fără îndoială că Churchill îmbătrânea şi îşi păstra din ce în ce mai multă energie pentru ceea ce el considera că sunt probleme esenţiale – pacea şi războiul. Era convins că laburiştii lăsaseră relaţia transatlantică să se răcească şi unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost să meargă la Washington (şi la Ottawa) în ianuarie 1952, pentru a repara ceea ce el vedea ca pagube. Vizita l-a ajutat să liniştească temerile Statelor Unite, care credeau că Marea Britanie urma să renunţe la Războiul din Coreea, a lămurit atitudinea faţă de reînarmarea Germaniei şi, deşi era neplăcut pentru el, a acceptat numirea unui comandant de marină american ca şef de stat major al Atlanticului de Est. Totuşi, nu a obţinut informaţii secrete despre producerea bombei atomice, deşi simţise că această chestiune fusese neglijată după război.

Spre dezamăgirea multora, pledoaria lui Churchill pentru uniunea europeană nu s-a concretizat într-o participare activă britanică;guvernul lui s-a limitat la sprijinul de pe margine, cu toate că în 1954, aflaţi în faţa colapsului Comunităţii Europene pentru Apărare, Churchill şi Eden şi-au luat angajamentul de a menţine trupele britanice în Europa câtă vreme era necesar.

Anul 1953 a fost din multe puncte de vedere unul plin de satisfacţii pentru Churchill. Entuziasmul său pentru momentele istorice sau simbolice a putut să se manifeste cu ocazia încoronării reginei Elisabeta II. A primit două distincţii de seamă:Ordinul Jartierei şi Premiul Nobel pentru literatură.

Cu toate acestea, gândurile sale de a revitaliza „relaţia specială” cu preşedintele Dwight D. Eisenhower, în timpul mandatului acestuia la Casa Albă (începând cu 1953), au fost zădărnicite. Un neaşteptat atac cerebral, care l-a paralizat parţial, l-a obligat pe Churchill să contramandeze vizita planificată în Bermude, în speranţa de a obţine acordul lui Eisenhower pentru organizarea de tratative cu Rusia. Churchill şi-a revenit remarcabil până în octombrie, iar în decembrie a avut loc şi întâlnirea dintre cei doi.

Rezultatele nu au fost însă pe măsura speranţelor lui Churchill. În ciuda prieteniei care îi lega, cei doi lideri nu mai erau cei de altădată;subalternii lor, John Foster Dulles şi Anthony Eden, nu se simpatizau, iar mai presus de toate, rolurile şi situaţiile celor două ţări se schimbaseră. Mai ales în ceea ce privea Orientul îndepărtat, cele două ţări nu reuşeau să ajungă la puncte de vedere comune. Deşi Churchill şi Eden au făcut o vizită la Washington DC în iunie 1954, în speranţa de a obţine acordul Statelor Unite de a implementa Acordul de la Geneva, care avea să aducă sfârşitul războiului din Indochina, succesul lor a fost limitat. Totuşi, în ce privea Egiptul, datorită faptului că a aprobat acordul care avea să permită retragerea eşalonată a trupelor britanice de la baza din Suez, Churchill a câştigat susţinerea lui Eisenhower şi a creat speranţe pentru o bună cooperare anglo-americană în regiune. Acestea aveau să se dovedească a fi iluzorii. În încercarea de a se „înarma pentru tratative”, Churchill a autorizat construirea unei bombe britanice cu hidrogen, aşteptând în continuare o conferinţă la nivel înalt.

Vârsta i-a răpit însă această ultimă victorie. Puterile începuseră să îl lase vizibil. A 80-a aniversare a sa, pe 30 noiembrie 1954, a luat forma unei ceremonii în care toate părţile şi-au manifestat respectul şi afecţiunea, chiar în Westminster Hall. Însă această omagiere aducea cu sine bănuiala că Churchill urma să se retragă. Pe 5 aprilie 1955 s-a retras într-adevăr din funcţie, cu doar câteva săptămâni înainte ca succesorul pe care îl desemnase, Sir Anthony Eden, să facă public planul unei întâlniri între cele patru puteri la Geneva.

Deşi Churchill s-a retras din funcţie în aplauzele naţiunii şi ale lumii întregi, a ales să rămână în Camera Comunelor (refuzând titlul de pair) ca „părinte lord”, iar în 1959 a participat la încă o rundă de alegeri pe care a câştigat-o. A publicat şi o lucrare importantă,  Istoria popoarelor vorbitoare de limbă engleză în patru volume (History of the English Speaking Peoples, 1956-1958). Sănătatea i s-a deteriorat însă cu timpul, iar apariţiile în public au devenit tot mai rare. Pe 4 aprilie 1963 i s-a acordat remarcabila distincţie de cetăţean de onoare al Statelor Unite, printr-un act al Congresului.

Moartea sa în casa din Londra (ianuarie 1965) a fost urmată de funeralii naţionale, ocazie de omagiu din partea întregii lumi. A fost înmormântat în cripta familiei, în curtea bisericii din Bladon, Oxfordshire.

Un om cu forţa şi talentul lui Churchill ar fi marcat istoria şi societatea contemporană în orice epocă. Jurnalist înzestrat, biograf şi istoric de primă clasă, talentat pictor amator, orator de o forţă rară, soldat curajos, Churchill a fost un om de o versatilitate ieşită din comun. Însă cel mai mult s-a remarcat ca figură publică. Experienţa sa de ofiţer poate fi comparată doar cu cea a lui Gladstone, iar înzestrarea sa ca parlamentar nu a fost mai prejos, însă cel mai mult şi-a lăsat amprenta asupra Marii Britanii şi a lumii în calitate de lider pe timp de război.

Din această poziţie, la apogeul puterii sale, a reuşit să aducă laolaltă în mod armonios convingerile sale liberale despre reforma socială, adâncul devotament conservator pentru moştenirea istorică a patriei sale, neclintirea în faţa tiraniilor, indiferent de direcţia din care veneau, şi capacitatea de a privi dincolo de interesele Marii Britanii, către comunitatea atlantică şi spaţiul unitar al Europei.

Romantic şi realist în egală măsură, Churchill avea o sensibilitate excepţională faţă de considerentele tactice şi în acelaşi timp nu pierdea din vedere obiectivele strategice de ansamblu. Patriot fervent, a fost şi un cetăţean al lumii. A fost în acelaşi timp un luptător neîmblânzit şi un învingător generos. Chiar şi în perioada de tranziţie de la război la pace, în care alţi conducători se împotmoliseră, Churchill a dovedit că este mult mai adaptabil decât colegii săi mai tineri şi a dat dovadă de o capacitate de învăţare superioară acestora.

sursa:Istorii Regasite