Uleiul de şarpe şi alte leacuri “miraculoase”, vândute pe bani grei la spectacole

Dacă vă gândeaţi că medicina alternativă, cu toate aspectele sale iluzorii şi fără baze ştiinţifice, este un fenomen contemporan derivat printre altele din dorinta de a experimenta ceva ieşit din tipare sau dezamăgirea faţă de metodele consacrate, iată că şi predecesorii se lăsau uşor impresionaţi de aşa ceva.

La jumătatea secolului al XIX-lea, prin America a început să facă senzaţie o formă inedită de divertisment, şi anume spectacolele medicale aduse publicului de caravane. Inspirându-se din tradiţia circului şi vodevilului, mai multe persoane se adunau şi puneau la cale o reprezentaţie artistică pentru a convinge cât mai mulţi oameni să cumpere diverse elixiruri magice cu proprietăţi extraordinare, capabile să trateze orice, de la mici iritaţii la boli fatale. “Artiştii” călătoreau mult şi erau întotdeauna apreciaţi. Show-urile amintesc de şarlatanii medievali care se puteau manifesta doar în pieţele publice. Spectacolele medicale erau uneori atât de grandioase, încât ocupau străzi întregi. Era şi o epocă a experimentării, nu doar medical ci şi publicitar, fiecare încercând să îşi promoveze propriile creaţii în faţa competitorilor, invenţii majoritar nepatentate.

Chiar dacă scopul pricipal era unul de marketing, reprezentaţiile erau adesea pline de culoare şi muzică, iar actorii interacţionau mult cu publicul. Se asemăneau oarecum cu programele TV:divertisment, publicitate, divertisment. După Ballyhoo cum i se mai spunea, clienţii cumpărau pe loc şi fără posibilităţi de returnare. Şi nu se vindeau doar poţiuni şi alifii, ci chiar şi piese de echipament medical promovate drept obiecte magice.

Printre lucrurile trăsnite se numără un ulei din şarpe de apă pescuit în China, bogat în acizi graşi şi care ar fi redus inflamaţiile. Efectul ar fi fost foarte limitat, în schimb propaganda actorului Clark Stanley, care vorbea despre importanţa sa printre vracii tribului Hopi, avea mare putere de convingere. Pentru asta uneori sfârteca el însuşi animalele în faţa spectatorilor şi apoi le fierbea. Sticlele pe care le vindea însă nici măcar nu conţineau astfel de uleiuri, ci o combinaţie de grăsime, piper, terebentină. Escrocul a fost tras la răspundere abia în 1917. Şi el, ca mulţi alţii, se autointitula ‘medic’, ştia să amuze şi să relateze poveşti atractive.

Foarte influent pe scena pseudo-medicinei a fost grupul Kickapoo, care şi el îşi revendica cunoaşterea de la un trib de indieni, cu practicile cărora însă nu avea nicio legătură. Culturile amerindiene erau reprezentat vag şi stereotipic, insistându-se pe aspectele magice şi spirituale. Actori non-nativi erau plătiţi pentru spectacole în care se deghizau în indieni– înghiţeau flăcări, făceau jonglerii şi, după cum era de asteptat, vindeau “miraculos” pe scenă. Printre produsele vândute se numărau o alifie “indiană” şi o băutură care ar fi fost remediu universal. Ce conţinea? În mare parte laxative şi alcool. Asociaţia a publicat şi volume despre medicina alternativă şi beneficiile sale.

În 1870 a fost fondată Asociaţia vrăjitorilor de către autoproclamaţii magicieni John Hamlin şi fratele său Lysander, pe baza unor concepte similare de marketing, doar că se inspirau şi din spectacolele sectelor religioase Quaker, la care vindecătorii dansau şi recitau poezii. Prin jocul de-a spiritualitatea, compania oferea senzaţia de autentic şi oamenii, chiar creştinii convinşi, se înghesuiau să cumpere din caravanele  medicinale. Uleiul vrăjitorilor se voia şi el a fi elixirul suprem, cu efect asupra unor boli grave precum pneumonia. Conţinea, în mod deloc surprinzător, alcool, camfor, cloroform…Amestecurile puteau fi chiar mult mai simple – doar alcool, apa, săruri şi ierburi, aşa cum vindea şarlatanul Doc Meriwether, care pretindea că studiase intensiv proprietăţile multor ingrediente terapeutice. Actorul Joseph Weil îi susţinea escrocheria, jucând rolul unui simplu cetătean ai cărui copii ar fi fost salvaţi de remediile lui Meriwether. Acestea se vindeau peste tot ca pâinea caldă.

Atracţia oamenilor pentru astfel de nonsensuri nu îi costa doar banii, ci şi sănătatea, pentru că personajele din divertismentul medical minţeau în legătură cu continutul produselor. Înainte de 1906, nu exista vreo reglementare care să stabilească care ingrediente erau permise şi care nu. În 1938 legislaţia americană a impus publicarea pe etichetă a tuturor ingredientelor, precum şi descrierea adecvată a dispozitivelor medicale. Totodată, dezvoltarea altor forme de divertisment a aruncat într-un con de umbră caravanele cu indieni şi uleiuri de şarpe.

Surse:allday;legendsofamerica.