Uimitoarea istorie a orașului lui Tache, Ianke și Cadâr
La mijlocul distanței dintre Galați și Iași, între două spinări de dealuri prelungi din podișul care îi poartă numele, se află municipiul Bârlad. Pentru un necunoscător care îl tranzitează astăzi, aspectul său impersonal, dominat de blocuri comuniste, este înșelător, căci această străveche vatră românească are o istorie fabuloasă, pe care vă invităm să o descoperiți.
Cum o istorie frumoasă își are întotdeauna controversele ei, o dispută care nu a fost tranșată este în legătură cu data primei atestări documentare a orașului Bârlad. Disputa a fost provocată încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când Bogdan Petriceicu Hasdeu a publicat o „Diplomă Bârlădeană”, datată 20 mai 1134, parte dintr-un set de documente dăruite lui de strănepotul lui Dimitrie Cantemir, care locuia la Moscova. Redactat în limba slavonă cu elemente bulgare, documentul ar fi o poruncă a lui Ivanco Rotislavici, „principele Berladului”, prin care negustorii din Mesembria (cetate grecească, astăzi Nessebar, în Bulgaria) erau scutiți de vamă la descărcarea mărfurilor la Galați, pe care o puteau plăti la Bârlad sau Tecuci.
Autenticitatea hrisovului a fost imediat contestată, apreciindu-se că savantul ar fi fost cel care a scris textul și apoi a fiert pergamentul în infuzie de tutun, ca să pară vechi. Argumentele de natură istorică au fost inadvertențele în datele cronologice și limba de cancelarie în care a fost redactat. Disputa continuă în zilele noastre, căci există istorici, și români, și străini, care consideră actul ca fiind autentic. Dar mai presus de contraargumentele lor, nimeni nu poate explica rațional de ce Hasdeu, care nu avea nicio legătură cu Bârladul, ar fi comis această plastografie. O analiză cu Carbon-14 a documentului, care ar lămuri definitiv problema, încă nu a fost efectuată.
Astăzi, ca dată certă a primei atestări a Bârladului este promovată mai degrabă ziua de 28 iunie 1401, după un hrisov prin care Alexandru cel Bun donează Mănăstirii Bistrița veniturile vămii târgului Bârlad. Totuși, în cronica rusească „Ipatievskaia Letopis” se amintește de Țara Berladnicilor și de capitala ei, Berladul. Aici se relatează cum, în anul 1144, cneazul din Zvenigorod, Ivanco Rostislavici, aflat în război cu cneazul Haliciului, se refugiază în Țara Berladnicilor.
Prezența acestui neam misterios este consemnată și în anul 1159, când 6.000 de războinici berladnici, împreună cu o ceată de cumani, mercenari în armata lui Ivan Rostislavici, se pregăteau să-l înlăture pe cneazul de Halici. În 1160, aceiași berladnici atacă Oleșia de la gurile Niprului, stăpânită de cnezatul Kievului, ceea ce ar dovedi extinderea atunci a unei forme statale care trebuie să-și fi avut capitala la Bârlad. La anul 1160, continuă cronica, berladnicii s-au războit cu rușii și au fost înfrânți, iar mai târziu, în 1174, cneazul rus David Rostislavici este exilat la Berlad, în Țara Berladnicilor.
Din considerente naționaliste (Bârladul ar fi apărut atunci ca un fel de ținut autonom, nu sub suzeranitate slavă), istoriografia epocii Ceaușescu a stabilit acest ultim an ca primă menționare a orașului. Sub acest pretext, în anul 1974, au avut loc ample manifestări omagiale dedicate aniversării a 800 de ani de la cea dintâi atestare documentară a Bârladului.
O mențiune interesantă apare într-un vechi basm rusesc, care povestește de un tată care și-a trimis un fiu în Țara Leșească, unul în Țara Ungurească, iar altul în Țara Berladului. Tot referitor la Bârlad, Hasdeu a publicat în revista „Foiță de istorie și literatură” un al doilea document, de data aceasta, din 1374. Este un uric (act de proprietate veșnică sau de donație acordat cuiva în trecut) în care sunt amintite Berladul și Țara Berladnicilor. Un alt text, a cărui autenticitate a fost iarăși pusă sub semnul întrebării, a fost descoperit înaintea lui Hasdeu, în 1856, de către Gheorghe Asachi și Ion Heliade Rădulescu; este vorba despre așa-zisa cronică a lui Huru, în care se consemnează că Boldur, cneazul Țării Bârladului, a fost socrul lui Dragoș, voievodul întemeietor al Moldovei. Deși data întemeierii Moldovei și perioada exactă a domniei lui Dragoș și a lui Boldur sunt incerte, cneazul Boldur este, cu siguranță, strămoșul ilustrei familii bârlădene Costache Boldur, din vița celor mai vechi boieri moldoveni, cum scrie Constantin Sion în Arhondologia Moldovei.
La rându-i, încă din secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir afirmase că Bârladul este urmașul Palodei, cetate amintită de Claudiu Ptolemeu în Geografia sa din sec. I. Despre Cetatea de Pământ, sit din aria Bârladului, Cantemir spunea în Descrierea Moldovei: „La depărtare de o milă italienească în jos, pe malul râului, se văd rămășițele unei cetăți foarte vechi, numită azi Cetatea de Pământ, adică oraș de pământ”. Coroborând Descrierea Moldovei cu Cronica lui Huru, rezultă că Cetatea de Pământ și, implicit, Bârladul existau în secolul al XIII-lea.
Însă, indiferent de data acceptată a atestării, este clar că orașul fusese întemeiat cu mult mai înainte.
Bârladul pe harta lumii
Bârladul a jucat dintotdeauna un rol administrativ mult mai important decât al altor târguri din Moldova, fiind menționat inclusiv de cancelarii străine, de exemplu în tratatul de la Lablau, semnat la 15 martie 1412 între regele Poloniei Vladislav Jagello și cel al Ungariei Sigismund.
Aici apare villa Berlam – orașul Bârlad, ceea ce denotă importanța localității pe plan internațional, dar și pe lista delegaților la consiliul egumenic de la Constanța (Baden), din 1415. Localitatea a prosperat sub domnitorii Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și Petru Rareș, ultimul fiind întâmpinat aici de către boierii delegați care i s-au închinat ca domnitor. Și nu întâmplător, căci Bârladul, așezat de drumul comercial numit „al Țarigradului”, la intersecția cu legături către vest (Bacău) și est (Fălciu), era centru vamal din 1408, iar viitorul domnitor venea aici cu căruțele de pește de la Galați. De altfel, reprezentările de pe stema istorică a orașului, o roată de moară înconjurată de trei pești, simbolizează și cărăușia cu pește de la Dunăre către nordul Moldovei și Țara Leșească, negustorie care tranzita și era vămuită la Bârlad.
Aici exista un centru meșteșugăresc, dar și unul comercial; printre produsele ce se vindeau, în afară de animale, grâne, vin, miere sau ceară, se număra și miedul (hidromelul), o băutură alcoolică obținută din miere dizolvată în apă și pusă la fermentat în prezența drojdiei de vin. De asemenea, bârlădenii făceau schimburi comerciale cu Brașovul, unde vindeau vestiții boi moldovenești încă din secolul al XVI-lea. Pentru privilegiile domnești care îi asigurau un statut special, Bârladul a fost asemuit cu o republică. Călugărul Mauro, de la Mănăstirea Sf. Mihail (de pe insula omonimă din arhipelagul venețian Murano), a publicat în anul 1450 o hartă a lumii pe care este însemnat Bârladul. Este cea mai veche hartă pe care apare orașul – o dovadă în plus că era cunoscut, important și, desigur, vechi.
Când Moldova a fost împărțită în Țara de Sus și Țara de Jos, orașul a fost reședință a Marii Vornicii a Țării de Jos a Moldovei (prima jumătate a secolului al XVI-lea), statut menținut până în secolul al XVIII-lea. Dintre marii vornici ai Bârladului, unii vor deveni domnitori, precum Ieremia Movilă, Vasile Lupu, Gheorghe Ghica, sau mari cărturari, precum Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin ș.a.
Dintre iluștrii călători străini care au lăsat informații prețioase despre Bârladul medieval, îi amintim pe episcopul Bandini (1646), diaconul Paul de Alep (1652), Evilia Celebi (1657), Vito Pilutio Vignanelo. Membrii familiilor boierești Sturdza, Miclescu, Palade și Costachi aveau importante moșii în zona Bârladului și au deținut importante dregătorii în stat.
Un Weimar românesc
Rolul administrativ și cel comercial au influențat vatra orașului, fixată pe malul drept al râului Bârlad, localitatea dezvoltându-se în jurul arterei rămase în memoria locului sub numele Ulița Veche. Bârladul se regăsește în avanposturile Revoluției de la 1848, îndeosebi prin boierul progresist Manolache Costache Epureanu, viitor prim-ministru (13 iulie 1860 – 17 aprilie 1861), dar și ale Unirii de la 1859 (a fost al doilea centru unionist din Moldova, după Iași), prin însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza, fiu al orașului. Bârlădenii, în principal prin dorobanții Regimentului 12, au fost prezenți pe fronturile războiului din 1877, iar Osman Pașa, comandantul armatei otomane, s-a predat generalului-erou Mihail Cristodulo Cerchez, și acesta fiu al orașului Bârlad.
Berladul, patria lui Cuza
Interpretând forțat unele fapte istorice, orașele Galați și Huși au încercat să-l revendice pe Alexandru Ioan Cuza, însă apartenența bârlădeană a domnitorului Unirii este atestată de documente care exclud orice discuție. Este vorba despre diploma de bacalaureat, luată la Paris în 1835, de Almanahul de la Gotha, din 1862, unde sunt înscrise datele personale ale familiilor domnitoare din Europa, și de un document descoperit în arhivele de la Viena. Fostul domnitor, la un an de când fusese forțat să abdice, intenționa să-și cumpere aici o casă. În actul olograf apare ca loc al nașterii „Berlad in Moldavia”. De asemenea, tot Bârladul este înscris pe certificatul de deces al domnitorului, mort în Germania, la Heidelberg. Nu în ultimul rând, o dovadă emoționantă se regăsește în scrisoarea din 1873 a doamnei Elena Cuza care, răspunzând mesajelor de condoleanțe, a făcut mențiunea „Berladul, patria iubitului meu soț”.
(...)
Fragmentul face parte din textul cu același nume, publicat în numărul 273 al revistei „Historia” (revista:273), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: ARHIVA AUTORULUI, IMPERIAL WAR MUSEUM, WIKIMEDIA COMMONS, TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ, EUROPEANA.EU