Turtucaia, o mică înfrângere cu efecte uriașe

Neașteptata capitulare a garnizoanei de la Turtucaia, la doar zece zile după intrarea României în Primul Război Mondial, poate constitui deopotrivă un studiu de caz privind vulnerabilitățile psihologice ale românilor. Dar și ale altora. A fost ca și cum un boxer în plin avânt al unei puternice lovituri de dreapta primește pe neașteptate un uppercut care-l pune la brusc la pământ. O lecție perfect valabilă și în zilele noastre. 

Demagogia și populismul politicienilor și comandanților români, asociate cu apetitul pentru discursurile și lozincile frumoase, gratifiante, patriotarde, dar fără acoperire, dovedit de opinia publică românească (din 1916, dar și din 2016) au generat efectele dezastruoase ale capitulării garnizoanei de la Turtucaia în fața surprinzătorului asalt al trupelor bulgaro-germane. Dintr-o dată, românii (politicieni, militari, civili) au fost confruntați cu realitatea dură a războiului și cu adevărul cumplit despre armata lor, privind promisiunile aliate și referitor la forța reală a inamicului. Nimic din ceea ce li se întâmpla nu se potrivea cu ceea ce li se spusese până în urmă cu doar câteva zile. 

Politicienii români s-au iluzionat cu imaginea unei Românii mare putere regională

În timpul celor doi ani de neutralitate, discursul public românesc a fost dominat nu doar de confruntarea între diferitele orientări și alianțe pe care ar fi trebuit să le adopte România, dar și de emfatice asigurări asupra capacității de luptă a armatei. Drept argument era adesea invocat cel de-Al Doilea Război Balcanic încheiat în iulie 1913, în care armata română obținuse o victorie fără nicio confruntare directă cu armata bulgară. După pacea semnată la București în august 1913, politicienii români se iluzionaseră cu imaginea unei Românii mare putere regională și pacificatoare a Balcanilor. Deși pe frontul din Bulgaria se evidențiaseră numeroase și grave carențe în conducerea, înzestrarea, asigurarea și pregătirea pentru luptă a armatei române, aceste semnale fuseseră cu inconștiență ascunse sub covorul victoriei. Tendință ce poate fi sesizată și în zilele noastre sub mantia unei retorici triumfaliste privind armata română.

În ceea ce privește ceea ce s-ar fi putut face și nu s-a făcut în privința pregătirii armatei pentru marele război al popoarelor europene, pe care România nu-l putea evita, iată ce scria prudentul general Ioan Culcer în memoriile sale, publicate în 1919:„În această stare de surescitare morală, de indeciziune, de intrigi și calomnii, țara noastră a trăit aproape doi ani până la intrarea sa în acțiune, în care timp abia s-a complectat parte din numeroasele lipsuri ce avea armata, lipsuri sporite încă prin prin crearea de noi divizii, astfel că nu mă tem a spune că am intrat în campanie nepregătiți, mai ales dacă se ține socoteală de mijloacele de armament perfecționate de care dispunea vrăjmașul în contra căruia trebuia să luptăm”. Cum bine nota istoricul american Glenn Torrey:„Comandanții români erau obișnuiți cu vechile lozinci:«Noi atacăm cu piepturile soldaților noștri», sub «culorile patriei» și în «sunetul goarnei»”.

O înfrângere limitată tactic, dar dezastruoasă în plan moral

Pe scurt, trupele bulgaro-germane, puse sub comanda generalului August von Mackensen, au fost rapid transportate din sudul Bulgariei (unde-i blocaseră pe aliați) spre nord, și au atacat prin surprindere fortificațiile semicirculare neterminate ale românilor din jurul Turtucaiei, „capul de pod, fără pod” de pe malul drept al Dunării, în dreptul orașului Oltenița. Bătălia a durat între 19 august/1 septembrie și 24 august/6 septembrie 1916 și s-a soldat cu una dintre cele mai rușinoase înfrângeri ale Armatei române. Din cauza slabei pregătiri, organizări și dotări a trupelor, a lașității și a incompetenței unor comandanți (în frunte cu generalul Constantin Teodorescu, dar și a inconștientei infatuării a generalului Aslan) și-au pierdut viața circa 6.000 de militari, iar alți 28.000 au fost luați prizonieri (printre care și George Topârceanu). Motivația și înverșunarea soldaților bulgari (pe care românii îi disprețuiseră și îi subestimaseră cu atâta inconștiență și aroganță) în asaltul asupra Turtucaiei, puternic motivați în a-și lua revanșa după umilința suferită în 1913, a fost mult mai mare decât capacitatea de luptă a românilor proaspăt mobilizați la sud de Dunăre. Practic, nici politicienii și nici opinia publică românească, dar din păcate nici înalții comandanți militari, ce au preferat să se îmbete cu discursuri patriotarde, nu au fost pregătiți pentru război nici măcar din punct de vedere psihologic, lăsându-se în voia unor reacții emoționale, care au dus la decizii cu consecințe dramatice.

Înfrângerea a avut doar o însemnătate tactică modestă pe ansamblul frontului, dar șocul și panica produse atât asupra opiniei publice românești (bucureștenii se și vedeau ocupați de bulgarii aflați la doar 60 de kilometri peste Dunăre), cât și asupra vajnicilor conducători politici și comandanți militari au fost atât de mari, încât a avut consecințe dramatice și imediate asupra conducerii operațiilor militare la nivel strategic. „A intrat groaza în comandamentul suprem”, nota generalul Alexandru Averescu în jurnalul său la 25 august 1916. „Teama unei invazii bulgare dincoace de Dunăre este mărită, după spusa căpitanului Cezărescu (ofițer de ordonanță în cadrul Casei Militare Regale, n.a.) de știrile alarmante ce le primește și trimite necontenit primul ministru”. Într-adevăr, primul ministru Ionel I.C. Brătianu, artizanul intrării României în război, ce crezuse că anticipase toate posibilitățile și calculase varianta optimă, fusese bulversat timp de câteva zile de o acută criză depresivă, asemănătoare celei a Kaiserului Wilhelm atunci când a aflat despre atacul României peste Carpați, de partea Antantei. 

Explozia inițială de entuziasm belicos a românilor s-a topit brusc în balta demoralizării

Supusă cenzurii militare, care o împiedica să dea publicității realitatea dezastrului în adevărata sa dimensiune, presa bucureșteană din zilele imediat căderii Turtucaiei a avut o atitudine mai rezervată, mai responsabilă și mai de bun simț decât politicienii de la putere și marii comandanți militar. Astfel, Constantin Mille, în editorialul său „Înainte”, din „Adevărul” din 26 august 1916, scria:„… să nu ne descurajăm, căci ar fi o lașitate ca pe când trupele noastre merg la moarte cu flori la capele, noi civilii, prin purtarea noastră mișelească să le sădim în suflet neîncrederea și îndoiala victoriei finale”. A doua zi, același Constantin Mille îi numea „Fleoarțe” pe acei „politicieni de cafenea care băgau groaza și teroarea în Capitală” și care ar fi trebuit doar să tacă. 

Explozia inițială de entuziasm belicos a românilor s-a topit brusc în balta demoralizării, deși marile și dureroasele înfrângeri abia urmau să vină. Practic căderea Turtucaiei – o înfrângere minoră, la nivel local – a împins în mod nejustificat Marele Cartier General să oprească ofensiva celor trei armate pe frontul de nord din Transilvania, să transfere o serie de divizii din componența acestora pe frontul din Dobrogea. În felul acesta, comandanții români au oferit cuplului de generali Hindenburg și Ludendorff, care conduceau Înaltul Comandament German (după destituirea lui Erich von Falkenhayn și trimiterea sa pe frontul românesc), răstimpul necesar pentru dislocarea și concentrarea unor importante reserve (12 divizii, plus Corpul Alpin german), necesare pentru a trece la contra-ofensivă în Transilvania. 

Dacă generalii din Marele Cartier General ar fi tratat cu luciditate și profesionalism eșecul de la Turtucaia, dispunând continuarea ofensivelor celor trei armatelor române pe frontul din Transilvania (care se desfășurau cu succes și puteau atinge cel puțin linia Mureșului), poate că sorții campaniei din 1916 ar fi fost alții. Dar aceasta este doar istorie contrafactuală. În realitate, generalii români au stopat și implicit au pierdut avantajul strategic în nord, pentru a susține îndrăzneața Manevră de la Flămânda peste Dunăre, concepută de generalul Averescu. Dar și această acțiune a fost stopată prematur (Mackesen a recunoscut ulterior că dacă Averescu ar fi continuat manevra, forțele lui ar fi fost pierdute), așa încât, în final, Marele Cartier General român se poate spune că a asigurat înfrângerea armatelor române atât în nord, cât și în sud.