Tunurile americane scriu istoria

Germania a fost celebră în Primul Război Mondial prin principiul utilizării artileriei grele pentru zdrobirea infanteriei inamice, pentru tăierea elanului trupelor adverse de orice fel. Firma Krupp era generoasă cu livrările de tehnică militară contra unor sume frumoase. Nu se făcea economie de muniţie şi proiectile au ajuns să zboare până la Paris. Gurile de foc grele păreau capabile de orice performanţă şi mai există o fascinaţie pentru creaţiile Reichului.

Nici Antanta nu s-a lăsat mai prejos şi proiectilele cu mare putere de distrugere au început să copleşească forţele inamice. Ofiţerii americani au venit cu o idee genială şi simplă:construirea unor tunuri amplasate pe trenuri. Beligeranţii foloseau deja astfel de sisteme de foc, dar tunurile erau coborâte din vagoane în poziţii fixe.

Armele noi erau montate pe vagoane speciale şi puteau executa tir direct de pe calea ferată. Francezii n-au fost încântaţi de idee considerând că vor fi afectate grav şinele, dar lovirea Parisului de la 120 km a dus imediat la un acord. Cinci trenuri speciale au sosit şi puteau să fie lansate proiectile de 635 kg, lovituri folosite şi pe cuirasatele din clasa Texas. Ofensiva americană s-a dezvoltat sub protecţia obuzelor grele şi armata germană a cedat în 1918.

Ţintele favorite erau căile ferate şi gările pe unde se efectuau aprovizionările forţelor inamice. Înalta forţă explozivă a loviturilor, în combinaţie cu aparenta infinitate a resurselor în muniţii a Antantei, a contribuit la scăderea moralului soldatului german.

Armistiţiul punea capăt pretenţiilor de dominaţie europeană şi universală a Reichului. Germania era învinsă cu propriile arme şi tactici, iar SUA devenea o superputere militară ce putea să decidă soarta omenirii în orice moment printr-o simplă decizie.