Tudor Arghezi: de la «poezia putrefacției», la Steaua Republicii Populare Române

Încercarea unor politologi, ziariști și chiar istorici de a prezenta perioada 1945-1989 ca una lineară, în care s-a aplicat, timp de patru decenii și jumătate, aceeași politică este contrazisă de realitate. Studierea documentelor, în primul rând a celor de arhivă, dar și a altor surse (memoriile contemporanilor, presa vremii etc) arată că în România, ca și în celelalte state socialiste, comunismul a avut mai multe „fețe”.

Pe parcursul existenței sale, regimul socialist a cunoscut evoluții spectaculoase, adesea contradictorii. O asemenea realitate este demonstrată și de atitudinea regimului față de Tudor Arghezi.

Războiul cu cultura română

Unii critici literari, precum Mihai Ungheanu, apreciază că între 1944 – 1989 în România s-a înregistrat un adevărat „holocaust” împotriva culturii române. Pe lângă o carte de autor¹, Mihai Ungheanu a publicat, împreună cu sociologul Ilie Bădescu, două volume intitulate Enciclopedia valorilor suprimate. Războiul împotriva culturii române (1944 – 1989) (Editura Pro-Humanitate, 2000). Documentele vremii, în primul rând cele din Arhiva C.C. al P.C.R., confirmă faptul că în perioada sovietizării României, oficialitățile de la București, urmând cu slugărnicie indicațiile venite de la Kremlin, au desfășurat o amplă acțiune de oprimare, și chiar lichidare, a valorilor naționale.

Campania a început imediat după 23 august 1944 și a urmat anihilarea vârfurilor culturii românești. Primii vizați au fost istoricii N. Iorga (ucis în noiembrie 1940) și Gheorghe Brătianu. Din domeniul literaturii a fost ales Tudor Arghezi, cel mai talentat și prestigios poet al țării, care se bucura de o largă audiență, mai ales în rândul tineretului.

Primul pas... impostura

Personalitate puternică, Tudor Arghezi nu s-a lăsat „înregimentat” în Frontul Național-Democrat sau în alte organizații inițiate de Partidul Comunist, adoptând chiar o atitudine critică față de realitățile românești de după 23 august 1944. Pentru aducerea lui la tăcere au fost scoase la iveală unele articole publicate de Tudor Arghezi în perioada interbelică și din anii războiului, care vădeau o atitudine politică incompatibilă cu noua situație în care se afla țara. În România liberă din 21 februarie 1945 a apărut articolul Un impostor: Tudor Arghezi, semnat de Miron Radu Paraschivescu, din care cităm:

„Dl. Tudor Arghezi face parte din galeria poeților care mor prea târziu: după ce s-a compromis atât de rău încât nici o minune nu-l mai poate ridica: nici măcar talentul”.

În opinia lui M.R. Paraschivescu poetul „nu e decât un impostor”, un „parvenit al condeiului”. Tudor Arghezi era acuzat că nu a rămas consecvent începutului său literar, când publicase în reviste socialiste alături de N.D. Cocea și Gala Galaction, deoarece „nici o clipă-n viața sa n-a fost și nu este socialist”. El „a trădat orice idee”, a căutat întotdeauna „să se strecoare cu profituri sub pulpana puternicilor câte unei zile”. Tudor Arghezi era „gratulat” cu epitete precum: „rău credincios, după cum a fost și rău cetățean și mincinos tovarăș”.

Era citat un articol în care poetul afirma că „odată cu apariția lui Hitler, în politica europeană se simte și «un vânt de bărbăție nouă bătând peste continent»”. Această apreciere era, în opinia lui M.R. Paraschivescu, mărturia clară a aderării lui Tudor Arghezi la hitlerism. Poetul era asemănat cu „hoții de buzunare, care, după ce dau lovitura, strigă tot ei tare: «Puneți mâna pe pungași», ca să aibă timp să se strecoare nebăgați în seamă”. Declarația lui Tudor Arghezi că era apolitic ar fi fost inspirată din „metoda perfidă a fascismului în derută”.

Susținător al războiului antisovietic

O vină capitală a lui Tudor Arghezi era aceea că a susținut războiul antisovietic, a publicat articole împotriva bolșevismului, a scris prefața la cartea Ard malurile Nistrului, de Constantin Virgil Gheorghiu – „elevul său mieros și tâlhar”. În consecință, i se cerea lui Arghezi, „poetul tuturor trupitudinilor, să tacă”.

Dar Tudor Arghezi nu era omul care „să tacă”. În 1946 a publicat trei cărți: Versuri alese, Bilete de papagal și Manual de morală. În același an a primit Premiul Național pentru Poezie. În 1947 a văzut lumina tiparului volumul Una sută una poeme. A continuat să publice tablete; în una dintre acestea, apărută în Adevărul, în februarie 1947 și reprodusă de ziarul național-țărănist Dreptatea, aprecia că în România lipsea libertatea scrisului. O asemenea apreciere era considerată un atac împotriva regimului democrat popular și o solidarizare cu forțele „reacționare”. Din nou, replica a venit de la M.R. Paraschivescu, de această dată în Scânteia.

În articolul Drumurile unui poet: T. Arghezi, apărut la 3 martie 1947, Paraschivescu aprecia că se impunea punerea la punct a poetului, deoarece „cuvântul său poate influența – în rău – o parte a publicului”. Paraschivescu relua criteriile formulate în 1945, conchizând că Arghezi îi elogia pe „fruntașii fascismului românesc și străin, combătându-i pe adversarii acestuia”.

Dar și de această dată Tudor Arghezi și-a văzut de drumul său, astfel că în anul 1947 a publicat volumul Una sută una poeme, în care a inclus câteva poezii în care se făcea aluzie la înstrăinarea pământului țării și a folosit chiar cuvântul „liftă”, care-i desemna pe păgâni. Oficialitățile au înțeles că era vorba despre bolșevicii atei, despre Basarabia și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici. Cartea a fost interzisă, iar exemplarele nevândute au fost topite. Conducerea de partid a decis să dea o ripostă fermă, care să-i pună în gardă pe toți scriitorii, care trebuiau să știe că nu erau permise nici un fel de critici, fie chiar și aluzive, la adresa „fratelui mai mare” de la Răsărit și a regimului democrat-popular din România.

Sorin Toma de la „Scânteia”

De această dată, sarcina de a-l „executa” pe Tudor Arghezi a revenit lui Sorin Toma, vechi membru de partid, cadru de nădejde care a luptat în Armata Roșie, drept care jurase credință statului sovietic. Era deci omul potrivit și de încredere pentru a demola valorile naționale românești, în acea perioadă de stalinizare galopantă a culturii și a tuturor structurilor statului român. Acest fapt nu poate fi tăgăduit. În anul 2004 a apărut la Editura Compania cartea Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, redactor șef al „Scânteii” din 1947 până în 1960, semnată de Sorin Toma.

În fișa de prezentare a autorului se menționează că acesta „a activat în mișcarea comunistă – atunci aflată în clandestinitate – și a fost unul dintre redactorii «Scânteii» ilegale. A fost arestat în repetate rânduri. În 1941 – 1943, în Ucraina, a supraviețuit exterminării totale a evreilor întreprinsă de armata de ocupație germană. În 1943 – 1945, a luptat pe frontul antihitlerist (Ucraina – Belorusia – Prusia Orientală), iar în 1945 a fost reintegrat în armata română.

În 1946 a fost reîncadrat la «Scânteia», cotidian al cărui redactor-șef a devenit în anul următor. A deținut acest post până în 1960. Între 1949 și 1960 a fost membru al C.C. al P.C.R.” Gheorghe Cristea, redactor la Scânteia în perioada când Sorin Toma era redactor-șef, avea să aprecieze: „În grupul care avea misiunea să decapiteze intelectualitatea românească prin desființarea celor mai valoroase elemente ale acesteia, conducerea «Scânteii» își avea locul său determinant”. Sorin Toma nu era un activist oarecare, el era redactorul șef al ziarului care promova „linia” partidului. Cine nu-i urma indicațiile era taxat ca „dușman al clasei muncitoare”, „dușman al partidului”, „dușman al Uniunii Sovietice” etc.

„Executarea” lui Arghezi Tudor

Arghezi avea fie „desființat” printr-un amplu articol publicat de Sorin Toma în organul de presă al C.C. al P.C.R., care urma să devină „îndrumarul” tuturor scriitorilor din România și a activității literare în general. În memoriile sale, Sorin Toma a inclus o anexă având titlul Care este adevărul în „cazul Arghezi”, cuprinzând scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Mircea Zaciu în 1997.

Aici el preciza că redactarea și definitivarea articolului a durat câteva săptămâni, textul fiind citit și amendat de conducerea superioară prin Iosif Chișinevschi, secretar al C.C. al P.M.R., care afirma că sugestiile veneau chiar de la Gheorghe Gheorghiu-Dej. Autorul le-a urmat cu fidelitate: „Aveam sentimentul că eram implicat într-o acțiune folositoare nu numai partidului, ci și literaturii, culturii, obștei”.

Sorin Toma a precizat că „articolul a fost într-adevăr scris de mine, dar din inițiativa, din însărcinarea și sub controlul conducerii de partid, care l-a aprobat atât înainte, cât și după publicare”. Explicație de prisos, deoarece era bine cunoscut faptul că în Scânteia se publicau numai materiale care exprimau punctul de vedere al C.C. al P.M.R. În acest caz, scopul urmărit de conducerea partidului, prin unealta sa Sorin Toma, era să zdruncine prestigiul și influența lui Tudor Arghezi, să dea un avertisment și celorlați cărturari, care nu acceptau să se lase „înregimentați”.

Potrivit concepției bolșevice, arta avea caracter de clasă și trebuia să slujească obiectivele proletariatului în lupta lui contra burgheziei și pentru edificarea unei lumi noi, socialiste. Sursa călăuzitoare pentru redactarea articolului a fost un raport al ideologului sovietic Jdanov, promotorul proletcultismului. Articolul a apărut în Scânteia, din 5, 7, 9 și 10 ianuarie 1948, în patru părți, sub titlul Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei. Răsfoind volumele lui Tudor Arghezi.

Mai întâi, Sorin Toma constata că, în tinerețe, Arghezi a avut o „ideologie democratică”, a susținut luptele de eliberare socială (cu referire la răscoala din 1907), a utilizat „graiul proaspăt” al claselor asuprite, citând versurile din poezia Testament:

„Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite”.

Dar, constata Sorin Toma, poetul s-a abătut de la această cale și a pornit pe un drum înfundat, cu consecințe nefaste. Era subliniat faptul că arta „are conținut de clasă și tinde să-și cristalizeze și o formă de clasă”. Prima concluzie era aceea că „artă pentru artă nu există”, iar poezia lui Arghezi strecura în mintea cititorilor „prin contrabandă, droguri, afrodisiace, otrăvuri spirituale și stupefiante”. Totodată, poetul cultiva „scârba de viață”, tot ce era maladiv, pesimismul, misticismul, cultul morții, neavând „în sine nimic original și nimic național”. Realitatea – în opinia lui Sorin Toma – era că „dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea morală a burgheziei”.

Estetica unei clase în agonie

Așa cum subliniase ideologul sovietic Jdanov, forma de expresie nu putea fi judecată izolat de conținutul ideologic și de clasă. Analizând opera lui Tudor Arghezi, Scânteia constata că limbajul său poetic a cunoscut o degradare continuă; erau folosite cuvinte precum mucegai, bube, noroi etc. Sorin Toma ținea să precizeze că, din acest punct de vedere, Arghezi nu era un inovator, el imitându-l în poezie pe Pablo Picasso, care, în picturile sale, a introdus excrementele ca material artistic.

O altă concluzie era aceea că Tudor Arghezi „s-a înfundat” într-o „estetică pură”, dar care, de fapt, este „estetica unei clase în agonie și mai precis încă, într-o agonie agresivă, asemenea unei nebunii furioase. O asemenea «estetică» nu poate pretinde o mai mare valoare de circulație decât ar putea să aibă niște obiecte fabricate într-o leprozerie, sau niște idei elaborate în casa de nebuni”.

După cum se poate observa, „rafinatul” analist Sorin Toma folosea cuvinte pe care el însuși le încriminase câteva rânduri mai sus. Dar concluzia era limpede: „Ea nu este propriu-zis o estetică, ci un fenomen patologic, un agent al contagiunii pe care societatea sănătoasă trebuie să-l izoleze”.

În această nouă societate, valorile estetice lăsate moștenire de către burghezie nu mai puteau constitui o scară de valori și de aceea ele trebuiau revizuite cu curaj, în lumina concepției înainte despre lume și viață. Serialul din Scânteia se încheia cu două întrebări și anume:

„Crâmpeiele de frumusețe adevărată ce se mai întâlnesc pe ici pe colo în poeziile lui Arghezi, să fie oare un semn că în sufletul poetului nu stăpânește numai moartea, că există în el un rest de viață și de simțire omenească destul de puternic pentru a regenera acest mare talent? Sau nu este aceasta decât fenomenul ce se observă la cadavre când unghiile și părul continuă să crească și după moartea tuturor celulelor organismului?”

Autorul conchidea sentențios: „Datele pe care ni le oferă viața și scrierile lui Arghezi nu încurajează la optimism”.

Atacul la Arghezi - semnalul revoluției culturale

Sorin Toma și superiorii săi erau pe deplin satisfăcuți de conținutul articolului, el fiind considerat un „model de critică marxistă”, drept care a fost introdus ca obiect de studiu în învățământul de partid și de stat, a devenit o directivă pentru toți cei care erau implicați în domeniile literaturii și artei. În fond, articolul lui Sorin Toma a dat semnalul „revoluției culturale în România”. Peste câteva luni a avut loc transformarea Academiei Române în Academia Republicii Populare Române (9 iunie), s-a adoptat legea învățământului (3 august) și legea cultelor religioase (4 august).

Modelul sovietic, stalinist, era preluat și aplicat cu mult sârg în România, ca și în celelalte state de „democrație populară”. Tudor Arghezi, cel incriminat de Sorin Toma, a fost interzis ca scriitor, toate cărțile sale fiind trecute la „fondul special” al bibliotecilor. Situația s-a prelungit timp de șase ani. După moartea lui Stalin, în martie 1953, s-a înregistrat o anumită destindere politică și ideologică în Uniunea Sovietică și în țările socialiste. Devenit prim-secretar al C.C. al P.M.R., în aprilie 1954, Gheorghe Apostol a căutat să-i atragă pe scriitori și artiști alături de partid. Sorin Toma recunoaște că, printre acțiunile inițiate de Gheorghe Apostol, s-a aflat și „reabilitarea” lui Tudor Arghezi.

Reabilitarea

În acest context, steaua poetului a început să strălucească din nou. În 1955 a fost ales membru al Academiei R.P. Române. Mihai Beniuc avea să-și amintească faptul că la Congresul Uniunii Scriitorilor din 1956, Tudor Arghezi a fost primit cu aplauze, „și cel care a bătut cel mai puternic din palme, până să-i crape probabil pielea pe ele, a fost însuși Sorin Toma”. Ca și în alte împrejurări, partidul nu s-a dezis de propriile-i atitudini, ci a căutat să plaseze vina asupra unor persoane.

De această dată, cel pus în cauză era Sorin Toma. S-a pus în circulație ideea că acesta ar fi dorit să-l înlăture pe Tudor Arghezi de pe soclu pentru a-l urca în locul său pe tatăl său, poetul A. Toma. În 1960, Sorin Toma a fost scos de la Scânteia și anchetat în legătură cu comportarea sa în timpul războiului. În memoriile sale, recunoaște: „am cedat presiunii inchizitorilor” și „am devenit, așa cum mă dresase partidul, propriul meu inchizitor”. În 1963 Sorin Toma a fost exclus din P.M.R.

La 21 mai 1960, Tudor Arghezi împlinea 80 de ani. România liberă își informa cititorii:

„În cinstea acestei aniversări, stațiile noastre de radio și televiziune au programat mai multe emisiuni speciale. Astfel, vineri se va transmite o emisiune literară intitulată «Omagiu maestrului Tudor Arghezi». Studioul de televiziune București va transmite în emisiunea sa de sâmbătă un medalion «Tudor Arghezi », care va cuprinde un cuvânt introductiv rostit de acad. Tudor Vianu și prezentarea unor documente privind aspecte din viața maestrului, precum și recitări din opera sa poetică”.

De asemenea, în centrele regionale și în alte orașe din țară s-au organizat conferințe publice consacrate operei lui Tudor Arghezi, la cluburi și cămine culturale s-au desfășurat seri literare.

„Tovarășul” Arghezi felicitat de conducerea de partid și de stat

Comitetul Central al P.M.R., Consiliul de Stat al R.P. Române, Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P. Române a adresat academicianului Tudor Arghezi următoarea telegramă:

„Cu prilejul celei de-a 80-a aniversări a zilei dv. de naștere, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, Consiliul de Miniștri al R.P. Române și Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P. Române, vă transmit dv., eminent reprezentant al culturii românești, cele mai călduroase felicitări, urări de sănătate și viață lungă. Opera dv., rod al unei îndelungate activități literare și publicistice, este cunoscută și prețuită de milioane de cititori din țară și de peste hotare; o deosebită dragoste și-au câștigat poemele de înaltă ținută artistică, bogate în idei, pe care le-ați creat în anii puterii populare. Vă dorim, iubite tovarășe Arghezi, să dăruiți noi opere de seamă literaturii nostre, puse în slujba făuririi vieții noi și a înfloririi patriei”.

Primește „Steaua Republicii”

Totodată, pe prima pagină a ziarelor apărute în ziua de 21 mai, a apărut comunicatul privind conferirea Ordinului „Steaua Republicii Populare Române”, clasa I, academicianului Tudor Arghezi, „pentru activitate îndelungată și merite deosebite în domeniul creației literare”. Solemnitatea înmânării acestui înalt ordin s-a desfășurat la Prezidiul Marii Adunări Naționale, în prezența mai multor înalți demnitari: Ion Gheorghe Maurer, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, Ștefan Voitec, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Gheorghe Stoica, secretarul Prezidiului Marii Adunări Naționale, Atanase Joja, președintele Academiei R.P. Române, Ilie Murgulescu, ministrul Învățământului și Culturii, academicieni și alți oameni de artă și cultură.

I.Gh. Maurer îi înmânează lui Tudor Arghezi “Steaua Republicii Populare Române”, clasa I

Presa relata că „înmânând marelui poet înalta distincție, tovarășul Ion Gheorghe Maurer i-a transmis din partea C.C. al P.M.R., a Consiliului de Miniștri și a Prezidiului Marii Adunări Naționale, felicitări călduroase, urări de sănătate și multă putere de muncă în opera sa pusă în slujba poporului român și a înfloririi culturii socialiste în patria noastră. Continuând și îmbogățind tradițiile luminoase ale literaturii noastre, a spus vorbitorul, Tudor Arghezi a ridicat versul românesc la noi culmi de creație artistică.
În poezia și publicistica sa viguroasă și-au găsit expresia frământările epocii și năzuințele de progres ale poporului. Democratismul și umanismul, caracteristice pentru atitudinea sa cetățenească în momentele de cumpănă și răspundere socială, dragostea sa înflăcărată de patrie au făcut ca Tudor Arghezi să înțeleagă sensul marilor transformări ce se înfăptuiesc în țara noastră și să îmbrățișeze cauza poporului, făuritor al vieții noi.
Academicianul Tudor Arghezi este în permanență prezent, cu forțe înnoite, în literatura noastră nouă, în viața noastră culturală, în activitatea obștească ca deputat în Marea Adunare Națională. Opera sa slujește idealurilor nobile ale păcii și prieteniei între popoare. Acad. Tudor Arghezi a mulțumit pentru acordarea acestei înalte distincții, spunând: «Sunt atât de zguduit de nemeritata, prea marea onoare, făcută celor 80 de ani ai mei încât îmi pierd și vorbirea. Nu pot găsi o frumusețe a cuvintelor mele demnă de frumusețea gestului care mă emoționează. De-abia putui să creionez într-un colț ascuns mărturisirea smeritei recunoștințe și îndrăsneței mele mulțumiri intimidate » Cei prezenți la solemnitate l-au felicitat călduros pe sărbătorit”.

Banchet la Ateneu

A avut loc o adunare festivă la Ateneul Român, organizată de Academia R.P.R. și Uniunea Scriitorilor. Cităm din „România liberă”:

„În cinstea academicianului Tudor Arghezi, care a împlinit vârsta de 80 de ani, Academia R.P. Române și Uniunea Scriitorilor au organizat, în sala Ateneului R.P.R., o adunare festivă. La adunare au fost prezenți tovarășii Ion Gheorghe Maurer, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, Ilie Murgulescu, ministrul Învățământului și Culturii, academicieni, scriitori și alți oameni de artă și cultură, numeroși cititori și admiratori ai poetului sărbătorit.
Un cald omagiu pentru îndelungata și bogata activitate i-a adus sărbătoritului acad. Atanase Joja, președintele Academiei R.P. Române. Academicienii Mihai Beniuc, prim-secretar al Uniunii Scriitorilor, Tudor Vianu și Geo Bogza, care au luat apoi cuvântul, au relevat marea valoare a operei poetice și publicistice a maestrului Tudor Arghezi, operă exprimând năzuințele poporului, făuritor al vieții noi, prețuirea de care creația sa se bucură atât în țară, cât și peste hotare. Primit cu aplauze călduroase, a luat apoi cuvântul sărbătoritul, care a mulțumit pentru cuvintele emoționante ce i-au fost adresate, pentru înalta apreciere a activității sale”.

Așadar, în 13 ani, Tudor Arghezi a parcurs drumul de la critica cea mai dură pentru faptul că promova o „poezie a putrefacției”, la fotoliul de academician și purtător al Ordinului „Steaua Republicii Populare Române”, clasa I. Un drum spectaculos, care avea să fie parcurs, dar la alte dimensiuni, și de alți cărturari, în timpul aceluiași regim, dar care a avut mai multe „fețe”.

Notă:

1. Vezi, pe larg, Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române. 1944 – 1989, București, Editura D.B.H., 1999