„Trup de balerină, minte de inginer” povestea unei femei spion cu origini românești

„Trup de balerină, minte de inginer” ... aşa a fost caracterizată una dintre cele mai importante spioane internaţionale care, de fapt, avea origini româneşti, Elena Constantinescu  (Helen) (1925-2005). Şi totuşi, despre această carieră a sa, ca şi despre „povestea sa de amor” s-a vorbit destul de puţin, abia în ultima vreme apărând în presă o serie de relatări adesea surprinzătoare, dar cu o „savoare” deosebită.

Tinereţe bucureşteană

Elena era fiica unui mare proprietar de imobile din Bucureşti şi a unei ducese rusoaice de origine germană, nepoată a  fostului ministru de finanţe Mircea Cancicov.

A avut o tinereţe foarte zbuciumată. Asiduă frecventatoare a localurilor de  noapte ale Bucureştilor, visa să aibă unul propriu. A învăţat călărie de la prizonieri cazaci, a luat cursuri de pilotaj.

S-a căsătorit foarte devreme cu Kenneth Archer, un ofiţer aviator în Royal Air Force, dar, după o lună  de mariaj, Elena rămâne văduvă, soţul ei fiind împuşcat mortal în împrejurări nu pe deplin elucidate, astfel încât este obligată să părăsească România, fiind acuzată că ar fi fost la originea omorului lui Kenneth, dar şi datorită faptului că ar fi avut relaţii cu militari britanici. 

„O călătorie în fantezie”

În Anglia, Elena, devenită Helen găseşte un job de „hostess” într-un club de noapte. Proprietarul era Jimmy O’Brien, care se îndrăgosteşte nebuneşte, căsătorindu-se cu ea. Devenită Helen O’Brien, deschide, împreună cu soţul ei, unul dintre cele mai controversate cluburi din Londra, „Eve’s”, unde scandalurile sexuale, intrigile de spionaj au fost foarte frecvente. „Eve’s” a devenit localul preferat al oficialităţilor, miniştrilor, vedetelor şi al ofiţerilor de contrainformaţii britanici. Principala sa atracţie era trupa de balet din 35 de fete superbe, pe care le  pregătea pentru dans, dar şi pentru „legături primejdioase” . De altfel, Helen şi-a conceput localul ca pe o „călătorie în fantezie”

Lista  membrilor Clubului cuprindea persoane de vază, nu numai englezi, ci şi străini, nu puţini cu titluri nobiliare sau cu importante poziţii politice. Se spune că Sir Lawrence Dunne, pe atunci judecătorul-şef al Londrei, văzând lista membrilor clubului, a exclamat: „Eve’s pare să fie un departament al Ministerului de Externe şi al Parlamentului !”Acum câţiva ani, cotidianul londonez „Daily Mail” a făcut publică o listă cu membrii clubului „Eve’s”: 9 maharadjahi, 2 sultani, 12 ambasadori, 30 de ataşaţi de ambasadă, 70 de britanici cu titluri nobiliare, mulţi parlamentari sau alţi înalţi demnitari. Acestei „clientele selecte” i-a aparţinut  ministrul Apărării al Marii Britanii, John Profumo, implicat mai târziu într-un scandal sexual celebru în epocă cu o fostă angajată a clubului lui Helen. Alţi clienţi ai localului: actorii Errol Flynn, Judy Garland, miliardarul Aristotel Onassis, ducii de Devonshire şi Norfolk.

Nu puţini au fost şi spionii care au frecventat acest local, între care un anume Rajkov, care s-a dovedit a fi colonel KGB, fiind mai apoi arestat în Hong-Kong pentru spionaj. Un alt client a fost celebrul spion ceh Frolic, a cărui fugă în SUA a zguduit spionajul blocului comunist; el a dat către MI 5 o listă cu 102 nume ale unor agenţi acoperiţi KGB din Marea Britanie. Dar nici colaborarea cu serviciul de spionaj britanic MI5 nu a fost trecută cu vederea. Se pare că Helen a jucat un rol important şi într-o acţiune  organizată de acesta de îndepărtare de la putere a dictatorul ugandez Idi Amin Dada.

Ca şi o altă „colegă de branşă”, nemţoaica Christine Keeler, ultima parte a vieţii Helenei a fost aproape „idilică”. Revenită în România după 1989, şi-a petrecut ultimii ani aproape de satul în care s-a născut. A înfiinţat o asociaţie de caritate. A decedat în vârstă de 79 de ani, fiind unul din puţinele exemple de spioni care mor „în patul lor”.

„Poveştile” continuă

„Istoriile de amor” ale spionilor  au inspirat atât literatura, cât şi cinematograful, dat fiind că îmbinau adesea „aventura” cu „melodrama”.

Printre cele mai celebre se numără romanul „The Spy Who Loved Me” („Spionul care m-a iubit) al lui Ian Fleming, din seria „James Bond”, apărut în 1962. „Inovaţia” , care oferă volumului un caracter insolit, constă în aceea că acţiunea este povestită chiar de eroina cărţii, Vivienne Michel, Bond intervenind doar spre sfârşitul acţiunii, iar Fleming prezentându-se doar ca autor al prologului.

…Ar fi fost de aşteptat ca, în perioada contemporană, când chiar acţiunile informative au căpătat ceva mai multă transparenţă, „poveştile de dragoste ale spionilor” să devină istorie, iar „arma sexului” să fie „agăţată în cui”.

Că acest lucru nu s-a întâmplat ne-o dovedeşte apariţia chiar în ultimii ani a unor relatări despre asemenea cazuri.

Astfel, în 2013, cotidianul american „Washington Post” relatează despre acţiunile desfăşurate de angajaţi ai celei mai importante agenţii de informaţii a Statelor Unite, „National Security Agency” de interceptare şi ascultare a convorbirilor telefonice ale unor persoane din interiorul, dar şi exteriorul ei care aveau ca „obiect” relaţii sentimentale. De altfel, acest caz a făcut şi obiectul investigaţiilor unei comisii a Senatului american.