Transilvania în planurile sovietice postbelice

Un loc important în elaborarea politicii sovietice față de România l-a ocupat problema Transilvaniei. Însemnătatea acordată de Moscova rezolvării litigiului teritorial româno-ungar se explică prin faptul că problema Transilvaniei a fost percepută de conducerea sovietică nu numai din unghiul de vedere al raporturilor sovieto-române și sovieto-ungare, ci și ca un mijloc de consolidare a influenței sovietice în Europa de Sud-Est.

Fără a intra în toate detaliile evoluției atitudinii sovietice în problema Transilvaniei este de menționat că, în întrevederea din 23 iunie 1941 dintre Molotov și ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, șeful diplomației sovietice a declarat că „Uniunea Sovietică nu are nici un fel de probleme litigioase în relația cu Ungaria și nu are nici un fel de pretenții față de Ungaria. Uniunea Sovietică nu are obiecții în legătură cu extinderea teritoriului Ungariei pe seama României“.

Această atitudine se explică prin faptul că, în acel moment, Uniunea Sovietică dorea să determine guvernul ungar să nu se alăture atacului german împotriva URSS. De îndată ce, chiar în aceeași zi, la 23 iunie Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu URSS și la 27 iunie 1941 a declarat război Uniunii Sovietice, poziția atât de binevoitoare a Moscovei față de Ungaria și față de litigiul teritorial româno-ungar s-a schimbat radical.

„Ungaria trebuie pedepsită” (Stalin dixit)

În discuția dintre Stalin și Eden din 16 decembrie 1941, în cursul căreia cel dintâi a subliniat necesitatea extinderii teritoriale a României în detrimentul Ungariei (era vorba evident la acea dată de anularea Arbitrajului de la Viena), dictatorul sovietic a exprimat în repetate rânduri că Ungaria trebuie „pedepsită“ pentru atitudinea ei din timpul războiului, altfel spus pentru intrarea ei în război alături de Germania, fără ca ea să fi avut vreun litigiu cu Uniunea Sovietică.

În nota intitulată „Despre Transilvania“ redactată de Comisia Litvinov, la 5 iunie 1944, se arată că „atât Ungaria cât și România își fundamentează în mod convingător pretențiile lor asupra Transilvaniei. Ungaria arată în mod just că, în decursul unei perioade îndelungate, de mai multe veacuri, Transilvania a fost strâns legată de ea în diverse grade atât din punct de vedere politic cât și spiritual. Argumente istorice în folosul pretențiilor ei aduce și România, referindu-se la originea actualei Transilvanii din provincia romană a Daciei în care, din timpuri străvechi, s-au aflat români și unde maghiarii și secuii fie au năvălit ulterior, fie au sosit în calitate de coloniști…“.

Nota arată că, din punct de vedere etnic, doar România își poate fundamenta revendicarea asupra Transilvaniei întrucât majoritatea populației o formează românii. O delimitare pe principii etnice este însă imposibilă din cauza întrepătrunderii populației române și maghiare. Subliniind că Tratatul de la Trianon și-a pierdut valabilitatea textul sovietic arată că „din punct de vedere politic este imposibil de a păstra în vigoare“ decizia arbitrilor de la Viena.

A acorda Transilvania Ungariei este o imposibilitate întrucât „Ungaria a fost primul stat care a aderat la Pactul Anticomintern. Ea nu a manifestat nici cea mai mică înclinație pentru apropiere cu Uniunea Sovietică și dimpotrivă a participat la toate intrigile antisovietice ale Poloniei. Ungaria a intrat în război împotriva URSS de partea Germaniei imediat după atacul acesteia din urmă, fără nici cea mai mică justificare. Ea nu a avut nici măcar acele pretenții față de URSS cu care încearcă să justifice participarea lor la război Finlanda și România“.

În ceea ce privește România deși ea este un stat inamic „care merită pedeapsă și nu recompensă“ totuși în cazul primirii Transilvaniei i s-ar putea cere din partea Uniunii Sovietice garanții pentru o „strânsă și îndelungată colaborare cu URSS și renunțarea deplină la pretențiile ei asupra Basarabiei și Bucovinei“. Nota sovietică atrage atenția asupra faptului că în România și înainte de războiul în curs, s-au aflat forțe politice dispuse să colaboreze cu URSS și că „în cazul primirii Transilvaniei, partizanul unei astfel de colaborări ar putea deveni PNȚ în frunte cu Maniu. Această colaborare ar găsi, de asemenea, partizani înflăcărați în rândurile populației române din Transilvania, izbăvită în sfârșit de coșmarul asupririi ungare“.

Transilvania stat separat

Comisia însă era mai înclinată spre soluția creării unei Transilvanii independente având în vedere că „recunoștința se epuizează repede iar amărăciunea provocată de pierderea teritoriului durează mult“. În aceste condiții, garanțiile oferite de România rămâneau sub semnul întrebării și existența unui stat transilvănean, rămas în afara oricăror uniuni sau federații, servea mult mai bine interesele sovietice: „rămânând un măr de discordie între cele două state vecine, Ungaria și România, Transilvania nu ar putea exista fără protecția unui stat puternic apropiat de ea, care în cazul de față este Uniunea Sovietică având cu ea o graniță comună. O astfel de rezolvare a problemei ar răspunde și mai mult principiului autodeterminării popoarelor“.

Ea ar fi mai avantajoasă și prin faptul că nu favorizează nici Ungaria, nici România iar controlul URSS asupra noului stat transilvănean i-ar permite să exercite presiuni asupra Ungariei și României, împiedicându-le să se alăture oricăror tipuri de demersuri antisovietice „un astfel de control ar consolida și influența noastră asupra statelor balcanice și îndeosebi asupra Iugoslaviei“ care se învecinează cu Banatul.

Existența unui stat transilvănean era însă văzută ca o soluție provizorie până la stabilirea unei colaborări garantate cu România sau Ungaria ceea ce avea să determine hotărârea corespunzătoare a Moscovei în această problemă. Trei zile mai târziu, la 8 iunie 1944, s-a desfășurat ședința Comisiei Litvinov pe a cărei ordine de zi s-a aflat problema Transilvaniei.

În deschiderea dezbaterii, Litvinov (foto) a prezentat patru modalități de soluționare a problemei transilvănene:

• 1) menținerea situației existente;
• 2) unirea Transilvaniei cu Ungaria;
• 3) unirea Transilvaniei cu România;
• 4) crearea unui stat transilvan independent.

Discuțiile foarte vii din cadrul Comisiei au pus în lumină toate avantajele și dezavantajele soluțiilor invocate pentru interesele sovietice. Fără a fi prezent la dezbatere, cunoscutul istoric sovietic academicianul Evgheni V. Tarle și-a formulat în calitate de expert al Comisiei opiniile în problema Transilvaniei, pronunțându-se în favoarea unui stat transilvănean independent: „orice altă soluție este pentru noi nefavorabilă“. „Dacă este de ales între două rele atunci răul mai mic este de a da Transilvania României cerându-i în schimb diverse compensații“.

Actul de la 23 august 1944 a obligat conducerea sovietică să adopte o poziție în problema Transilvaniei. Încă în condițiile de armistițiu transmise la 12 aprilie 1944 guvernului român, guvernul sovietic declarase ca injustă decizia de la Viena din 30 august 1940 și își exprimase disponibilitatea de a participa împreună cu România la operațiuni destinate să elibereze teritoriul transilvănean. În textul Convenției de armistițiu semnată în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, articolul 19 declara nulitatea Arbitrajului de la Viena și arăta că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)“ urma „să fie restituită României“.

Rezerva formulată în ceea ce privește teritoriul Transilvaniei care urma să revină României se explică prin dorința de a oferi Ungariei un stimul în vederea desprinderii ei de Germania. Dacă forțele politice din Ungaria știau că pot spera la o modificare a frontierei româno-ungare altfel cum fusese ea fixată prin Tratatul de la Trianon atunci ele ar fi fost evident tentate să întoarcă armele împotriva Germaniei pentru a obține bunăvoința celor trei mari în litigiul româno-ungar. Acest calcul s-a dovedit corect întrucât Horthy însuși a încercat la 15 octombrie 1944 desprinderea de Reich tentativă rapid anihilată de către germani, iar autoritățile maghiare au încercat în perioada 1945-1946 să valorifice în beneficiul lor formula din armistițiul românesc „Transilvania (sau cea mai mare partea a ei)“.

În ciuda recomandărilor Comisiei Litvinov, Stalin a rămas constant pe poziția că Transilvania trebuie să aparțină României. Aceasta nu înseamnă însă că el nu a utilizat Transilvania ca un mijloc de presiune asupra României și Ungariei așa cum procedase înainte de el și Hitler în anii 1940-1944. Nu dispunem în prezent de documente care să permită o explicație absolut sigură asupra motivelor deciziei sale de a expulza autoritățile române proaspăt instalate în Transilvania de Nord și a introduce administrația sovietică în 14 noiembrie 1944.

Când guvernul român s-a adresat Comisiei Aliate de Control cerând explicații în legătură cu o decizie considerată a fi în dezacord cu prevederile armistițiului, mareșalul Malinovski a răspuns: „convenția de armistițiu prevede că chestiunea Transilvaniei va fi soluționată prin Tratatul de pace, când se va hotărî dacă partea cea mai mare sau Transilvania întreagă va intra în compunerea statului român. Prin urmare, până la semnarea Tratatului de pace nu este posibil a se reînființa în Transilvania administrația românească“.

Afirmația mareșalului sovietic avea să fie contrazisă de Stalin însuși. Pentru el nu semnarea Tratatului de pace, ci instaurarea unui guvern condus de comuniști avea să fie momentul de revenire a administrației românești în Transilvania de Nord, așa cum se va întâmpla în martie 1945, câteva zile după ce A.I. Vîșinski impusese la București guvernul Petru Groza.