Tragicul sfârşit al Brâncovenilor

Într-o zi de la începutul lunii martie 1714, pe străzile înguste şi pline de străini ale vestitei mahalale a Fanarului din Constantinopol, prin furnicarul de oameni adunaţi aici din toate colţurile lumii, se desluşea silueta zveltă a unui om îmbrăcat în straie europene. Cu paşi repezi, vioi, cu ochelarii pe nas şi cu nelipsita lui geantă de piele de Cordoba, medicul levantin Antonio Corea se îndrepta către unul din pacienţii săi.

Antonio Corea era o figură puţin cunoscută la Constantinopol. Până a se stabili în metropola de pe malul Bosforului, venind din Roma, medicul cutreierase câteva ţări. Poposind şi pe la Bucureşti, petrecuse câţiva ani la curtea lui Constantin Brâncoveanu, cu care a discutat însemnate subiecte de cultură şi artă. Prinsese simpatie pentru domnul român, care îl uimise prin cultura vastă, prin gustul său pentru frumos. Poate că medicul nici nu şi-ar fi adus aminte de Constantin Brâncoveanu, dacă n-ar fi intervenit un fapt, pe cât de banal, pe atât de hotărâtor pentru viaţa domnitorului.

Aflat la pacientul său, Antonio Corea asistase la discuţia purtată între pacient şi un prieten al casei, secretar al marelui vizir. Nu cunoştea prea bine limba turcă, însă a putut să înţeleagă că „Vlahbeiul”, cum îl numeau sfetnicii sultanului pe Constantin Brâncoveanu, ieşise din graţiile Porţii. Fiind declarat rebel, urma să fie mazilit, să i se confişte toate averile şi să fie întemniţat, cu întreaga sa familie, la Istanbul.

Pe timpul călătoriilor sale, Antonio Corea văzuse şi auzise multe, şi bune şi rele, dar ceea ce îi fu dat să audă acum era nemaipomenit. Îl cunoştea prea bine pe Brâncoveanu pentru a fi sigur că se comitea o groaznică nedreptate. Ieşind din casa pacientului său, Corea alergă la un grec din Fanar, cunoscut ca om de încredere al domnului Ţării Româneşti. Întocmi împreună cu acesta o scrisoare despre primejdia ce-l aştepta pe Constantin Vodă în cel de al 26-lea an al domniei lui. Apoi, în mare taină, o expedie a Bucureşti.

… Când a primit scrisoarea, Brâncoveanu se afla în palatul său, înconjurat de sfetnici. Şezând pe tronul său acoperit cu catifea roşie de Persia, domnul dădu citire, cu voce tare, rândurilor scrise de bunii prieteni din Constantinopol. La auzul înfricoşătoarei veşti, pentru a-l linişti pe vodă, boierul Creţulescu, cum susţine Del Chiaro, secretarul personal al lui Brâncoveanu, a exclamat:„Măria Ta, Paştele e pe aproape. I-o fi trebuind grecului bani de sărbători şi a întrebuinţat mijlocul acesta pentru a-ţi stoarce galbeni”. Mânios, vodă a rupt scrisoarea în văzul tuturor, spunând cu amărăciune:„Ducă-se dracului, cobitor de veşti rele”.

Mai grijulie, doamna Maria îşi rugă soţul să plece din nou la Târgovişte, căci, spunea ea, acolo, spre Transilvania, se va afla mai în siguranţă decât la Bucureşti. Poate că Vodă ar fi dat ascultare rugăminţilor ei dacă o boală n-ar fi ţintuit la pat pe fiica lor Stanca, văduva lui beizadea Radu Ilieş. Orice leac folosit pentru însănătoşirea ei se dovedi de prisos.

Într-una din zile, domniţa Stanca, prinsă în mrejele morţii şi chinuită de halucinaţii, îşi chemă mama şi surorile, înainte de a-şi da sfârşitul, cu ochii tulburaţi, ea arătă pe peretele din faţa palatului, cum o ceată de turci îl prind pe domn şi-l pun în lanţuri, pentru a-l duce la Istanbul. Să fi fost oare, cum zice Del Chiaro, „semnul unei iminente nenorociri”…?

Pieirea lui Vodă Constantin Brâncoveanu fusese plănuită încă din anul 1711, după bătălia de la Stănileşti. Dacă înfăptuirea ei a fost tărăgănată încă trei ani, aceasta s-a datorat faptului că sultanul voia să aibă cât mai multe dovezi împotriva domnului Ţării Româneşti. Desigur, temeiurile hotărârii luate de Poarta otomană au fost puternic influenţate de plângerile invidioase ale fugarilor sau de duşmănia ce i-o purta Contele Poniatowski, omul lui Carol al XII-lea, or de ura ce o nutreau Talaba, agentul lui Rakoczi, Mihail Racoviţă sau Nicolae Mavrocordat care râvneau la tronul ţării, precum şi mulţi alţii, care stăteau pe capul sultanului şi al marelui vizir, pentru a isprăvi o dată cu „bogatul” şi „trădătorul” de Brâncoveanu.

De existenţa unor bogăţii la curtea domnească se dusese vestea atât în Europa, cât şi în Orientul Apropiat. Monumentalitatea şi frumuseţea palatelor ridicate de Constantin Brâncoveanu la Bucureşti şi Mogoşoaia, la Potlogi şi Brâncoveni, bogăţia, eleganţa şi gustul cu care erau împodobite interioarele acestora, au uimit şi au stârnit invidia multora. La Istanbul, „Vlahbeiului” Constantin Brâncoveanu i se spunea „Altân-Bey”, adică „prinţul aurului”.

restul pe Istorii Regasite