Tragicul destin al regelui viking Olav

Cea mai cunoscută poveste despre bătălia de la Svolder, sau mai curând Svold, după cum apare în cărțile de istorie mai vechi, se bazează pe material documentar din partea vestică a Scandinaviei, în bună parte pe vasta operă Heimskringla a lui Snorri Sturlusson. Aici vedem evenimentele din perspectiva norvegiano-islandeză – și nu este vorba despre o victorie, ci despre o înfrângere.

Eroul în această tradiție este regele norvegian Olav Tryggvason. După ce a răvășit Europa în lung și-n lat, a devenit rege al Norvegiei și a început să creștineze populația, Olav a săvârșit o greșeală serioasă. A insultat-o pe regina-mamă din Suedia, Sigrid Storråda (cea trufasă), care spre necazul lui Olav nu voia să se dezică de păgânism. Olav ar fi numit-o din această pricină ‘câine necredincio’ și ar fi și pălmuit-o. Sigrid începe imediat să-și plănuiască răzbunarea. I-a atras în joc și ep soțul ei, regele danez Sven Tveskägg, fiul ei, Olof Skötkonung, dar și pe nobilul norvegian Erik, fiul ultimului stăpânitor al domeniului Tröndelag, contele Hakon din Lade.

Bătălia are loc la Svolder, un teritoriu situat în sud-estul Mării Baltice, după ce Olav le făcuse o vizită wenzilor (slavilor de vest) și se întorcea acum acasă în corabia sa măreață, Ormen Långe (‘lungă ca șarpele’). De ce a călătorit Olav în țara wenzilor, probabil în ceea ce este azi nordul Poloniei, ne explică Snorri. Soția lui, Tyra, sora lui Sven Tveskägg, mai fusese măritată cu un rege slav pe nume Burisleiv. Aceasta îl părăsise, dar wenzii au păstrat zestrea pe care ea o adusese la ei. Olav, sătul de bocetele și cicălelile neîncetate ale soției, Olav se decide să meargă într-acolo și să ia inapoi comorile. Acțiunea a fost încununată de succes, numai că la întoarcere pe Olav îl așteptau dușmanii.

Bătălia de pe mare a fost impresionantă și deși norvegienii erau cu mult depășiți numeric, au rezistat timp îndelungat. Iscusitul arcaș Einar Tambarskjelve, care a luptat cot la cot cu Olav, ar fi rostit niște vorbe memorabile atunci când i s-a stricat arcul. Întrebându-l ce anume s-a stricat, s-a pierdut, regele Olav primește următorul răspuns:‘Norvegia s-a pierdut din mâinile tale’. Când Olav își dă seama că nu mai e nicio speranta, se aruncă în valuri și dispare. Unii erau de părere că a reușit să ajungă la țarm și ar fi trăit apoi prin străinătate, dar Snorri se încrede în versurile scaldice care vorbeau despre înecul său. Aliații au preluat puterea asupra Norvegiei, iar contele Erik Håkansson, adevăratul învingător, devine omul de legătură.

Povestea lui Snorri este scrisă bine, are un imaginar bogat și abundă în detalii. Dar din păcate el scrie pe la 1200, la două secole după eveniment, mult prea târziu ca să îi considerăm relatarea foarte credibilă. Un sâmbure de adevăr există:Olav chiar a murit atunci, iar moartea sa în lupta cu Sven este pomenită și de Adam din Bremen, care scrie pe la 1070. Adam se afla în Danemarca și primea informații de pildă de la regele Sven Estridsson. Producerea unor conflicte între liderii nordului este documentată și pe pietrele runice, precum piatra din Aarhus, unde se mentionează un om poreclit ‘urâtul’ care ar fi pierit în mare, în urma bătăliei regilor…

Dar ce se întâmplase de fapt? Ce ne rămâne dacă dăm la o parte toate romantismele, exagerările poetice și adăugirile lui Snorri despre tragicul destin al norvegianului?

Mai întâi, trebuie să ne scoatem din minte termenii de Suedia, Danemarca și Norvegia. În acea perioadă, nordul era dominat de fermieri, de capetenii, de diverși regișori sau de familii puternice care încercau să-și stabilească supremația. O linie nobiliară tipică era cea a conților de Lade din Tröndelag, neam care fusese exilat în 995 și care ar fi avut numai de câștigat de pe urma slăbirii puterii regilor. Olav Tryggvason era la rându-i un cuceritor de succes cu multe aspirații expansioniste, care nu erau pe placul regilor danezi. Sfera de influență a acestora includea sudul Norvegiei, după cum se vede și de pe pietrele runice.

În acea vreme exista se pare o alianță flexibilă intre cea mai importantă casă domnitoare din Danemarca (linia lui Sven Tveskägg) și cea mai importantă din Suedia (linia lui Olof Skötkonung). Adam scrie că tatăl lui Olof, Erik Segersäll, l-a învins pe Sven și a stabilit un fel de imperiu pe acolo, undeva prin anii 980-990. Cum Sven s-a însurat cu văduva lui Erik, Olof i-a permis apoi să-și recapete vechea stăpânire. Desi n-am putea afla niciodată cine a dominat pe cine, cert este că un soi de aliantă exista între cele două familii. Și oarecare similituni intre ce se petrece în cele două zone pledează pentru existența unor legături:un creștinism incipient, construcția de centre urbane, interesul pentru monedele de tip anglo-saxon. In plus, ambele familii ar fi avut conexiuni dinastice cu slavii vestici. Olof s-ar fi căsătorit cu o prințesa pe nume Estrid, Erik Segersäll (cel victorios) ia și el o nobilă wendă, iar chiar și Svein, cel însurat cu Sigrid, văduva lui Erik, avea și el relațiile lui.

Deci avem un scenariu în care famiile domnitoare din spațiul nordic, incluzâdu-i pe unii nobili norvegieni mai maleabili, și cele din spațiul slavilor, în continuă dezvoltare spre ceea ce va fi regatul polonez, sunt legate intre ele, ceea ce Olav Tryggvason nu ar privit cu ochi buni. Avem o supoziție, dacă nu confirmată, măcar probabilă. Să presupunem că Olav ar fi încercat să slăbească coaliția prin întărirea propriilor relații cu wenzii, poate printr-o alianță cu ducele Boleslav sau vreunul din rivalii săi. Problema este că epopeile islandeze ne povestesc și despre niște nordici care ar fi acționat pe cont propriu in sudul Mării Baltice, numiți Jomsvikingar, sub conducerea ducelui Sigvalde, care la rândul lor ar fi putut fi recrutați pentru cauza lui Olav. Acești vikingi și fortăreața lor semi-istorică de la Jomsburg s-ar fi situat (nu este cert) prin zona orașului-târg slav Wolin, pe insula cu același nume. Olav era un viking renumit care sigur era cunoscut in astfel de cercuri. Dacă i-ar fi putut cauza probleme lui Sven acasă printr-o misiune diplomatică reușită, mai în siguranță s-ar fi simțit în Norvegia…

Asta ar explica de ce Olav a avut totuși curaj să se ducă până în zona wenzilor în mijlocul unei situatii politice destul de sensibile. Intr-un anumit punct al călătoriei a fost atacat, posibil trădat și înecat în Marea Baltică după ce flota sa a fost învinsă.

Tradiția nord-vestică îi atribuie cea mai mare onoare lui Erik Håkonsson în bătălia de la Svolder și nu este deloc surprinzător, din moment ce tradiția se referă la Norvegia și Islanda, unde era mai aproape și mai potrivit să se acorde laude unui lider din Tröndelag mai degrabă decât unor lideri din Suedia sau Danemarca. Ne apropiem cel mai mult de tradițiile de aici prin intermediul relatărilor lui Adam din Bremen. Potrivit acestuia, norvegienii au fost atacați de flota inamică când Olav naviga pentru a-l întâlni în luptă pe Sven, îndemnat și de Tyra. Au fost puși pe fugă de danezi, iar Olav și-a pierdut viața aruncându-se în mare.

Chiar dacă acceptăm această conjunctură, mai rămâne o întrebare:unde anume este Svolder?

Toponimul se lasă greu de identificat. Aparține unei tradiții vest-nordice și nu are corespondente în istoriografia suedeză sau daneză. Adam pretinde că bătălia s-a purtat în Öresund, ‘intre Skåne și Själland, acolo unde au plecat regii ca să se întreacă la lupta pe mare’. După autorii de secol XIII, adică Snorri și Saxo, mai degrabă ar fi avut loc în apele din jurul Rügen-ului. Ambele posibilități sunt viabile. Și la Rügen și la Öresund flotele vikinge se puteau ascunde și ataca brusc cu săgeți, săbii și strigăte de luptă. Și trebuia să te scufunzi rapid și să înoți și mai rapid, dacă aveai nenorocul să fii regele Norvegiei.

sursa: Populär Historia